Am puţină răbdare pentru filmele despre război, oricît ar fi de bune. Nu mă incită deloc subiectul. Nu sînt sensibil la morţi sau la drame post-"apocaliptice" şi cred că cel mai tare mă enervează eroismul - mai rar război fără eroi - şi toată dezlănţuirea de arme, muniţii, figuranţi care sar cît mai spectaculos în aer, de cele mai multe ori numai pentru a încadra teme banale.
Nu e şi cazul lui Michael Cimino şi al epopeii americano-vietnameze şi retur, de mai multe ori, The Deer Hunter. E unul dintre cele mai complexe filme, nu atît despre război, cît despre mutaţiile, rănile pe care le lasă războiul nu atît în oameni, cît în umanitate. Pe aproape 3 ore, protagonistii filmului (tineri si frumosi, pe atunci, copii ai filmului, care vor deveni legende) schimba experienţele cotidiene cu cele belice, trec prin încercări înfiorătoare, se întorc în paturi de femei lăsate în aşteptare, trec prin infern (unul mai degrabă psihologic, decît material)... şi pentru ce? Pentru ce dau viaţa pe moarte, echilibrul pe nebunie, fericirea pe tragedia mocnită ce arde cotidianul? Pentru America. Pentru ca, la sfîrşit să intoneze, parodic, amar (?), acel God Bless America.
"No one gets left behind" e deviza lui Michael (Robert de Niro) care, asemeni lui Odiseu, se întoarce mereu după oamenii săi - prietenii săi Steven (John Savage, care, la numai un an după The Deer Hunter va juca într-o altă producţie critică la adresa războiului din Vietnam - Hair) şi Nick (Christopher Walken), perduţi în vălurile acestei Circe, care a fost războiul din Vietnam.
Alături de ei, superbissima (mai degrabă la bătrîneţe, deşi nici la tinereţe nu era de evitat) Meryl Streep. Toţi în roluri foarte bune, în spatele unor personaje complexe, lucru ce le-a adus nominalizări la Oscar, dar şi un premiu pentru Walken, în 1978.
The Deer Hunter e de văzut, e unul dintre cele mai complexe filme despre războiul din Vietnam, despre impactul pe care evenimente majore îl au la planul redus al unui grup uman restrîns. E odiseea americană, la al cărui final nu se află Penelope sclipitoare, nici lîna de aur a argonauţilor, ci numai multă mizerie şi suferinţă, în care sentimentele luminoase contrastează mai abitir.
2 comentarii:
imi amintesc ca am vazut filmul asta acum ceva timp, destul ca sa/l fi uitat in mare parte. mi/a ramas totusi in minte imaginea personajului jucat de walken, absorbit, inghitit, pierdut in marea cicatrice labartata pe lumea de dupa (?) razboi. un personaj pentru care un altul (cel jucat de de niro) se lupta sa il recupereze dintr/o lume fata de care singura forma posibila de adaptare este amnezia. imi trezeste mirarea faptul ca il asemeni pe michael cu odiseu. mai degraba este eroul care te enerveaza pe tine de obicei, eroul-prieten de data aceasta, dar erou all the same.
nici eu nu am o deosebita apetenta pentru filmele facute pe tema asta. iti propun, prin urmare, o alta tema pentru postul viitor. dogvile.
ca si simonei, din the deer hunter nu imi ramane in minte decat walken, pe care l-as asemana cu un sisif plictisit/scarbit de "viata dupa razboi"...
incearca sa vezi si apocalypse now, cu martin sheen si marlon brando.
doar incearca ;). daca in the deer hunter vezi razboiul si din perspectiva celor "lasati la vatra", "plecati inspre itaca" (avand, normal, zgarieturile de rigoare), apocalypse now se centreaza numai pe felul in care apare oroarea.
apoi, merita vazut pentru ca marlon brando e... prea tare :D si pentru ca melodia de inceput si sfarsit e a lui the doors :D.
Trimiteți un comentariu