Orgie vizuală - My Blueberry Nights

Cel mai recent lungmetraj al regizorului hongkonghez Wong Kar Wai e o vînătoare neobosită de imagini, unde povestea şi chiar jocul actoricesc sunt simple cenuşărese sacrificate pe altarul cadrelor spectaculoase, mizanscenei, luminilor şi filtrelor de culoare. WKW propune o orgie vizuală în toată regula, însă acest prim film al său ieşit din setting-ul cu care ne-a obişnuit – Hong Kong-ul, oraş-mixaj de oriental şi occidental – pierde enorm din intensitatea hiturilor anterioare. Nu mai e ritmul aproape perfect din In the Mood for Love, nici sondarea halucinantă a memoriei din 2046. Pe WKW nu-l mai recunoşti decît în felul în care manipulează culorile şi reflecţiile sau în deliciul jocului cu transparenţele.
Nu poate nimeni nega faptul că My Blueberry Nights e o desfătare a ochiului. Păcat însă că inteligenţa spectatorului e uitată de WKW. Pentru că poţi face dintr-un „thriller” un film anost cum a făcut Greenaway cu The Draughtsman’s Contract, sau un road trip de formare individuală splendid vizual ca My Blueberry Nights, dar dacă ignori spectatorul şi aşteptările lui (a nu se înţelege că un creator de film trebuie să dea pe bandă „ce se aşteaptă de la el”) nu faci decît un experiment vanitos. Părerea mea.

Am tendinţa de a vedea în fiecare film al fiecărui regizor un pas spre ceea ce ar putea fi, la final, opera magna, pînă la care creatorul şlefuieşte continuu, iar evoluţia sa e una crescătoare cronologic. E o imagine idilică, bineînţeles, şi poate că e chiar o grilă greşită, însă deocamdată mi-o asum.

În perspectiva asta, nu pot considera My Blueberry Nights un film slab, ci doar unul sub aşteptările pe care le-am avut de la o producţie marca WKW. Povestea e comună, ritmul e plictisitor, întîlnirile „de formare” ale tinerei Beth, Lizzie sau Elizabeth (Norah Jones) cu personajele care ar trebui să-i de-a lecţii de viaţă (cam cum făcea Harap-Alb cu furnicile, albinele sau Sfînta Miercuri) sînt forţate, cu sincope neconvingătoare.

Povestea e destul de simplă. Beth (interpretată de debutanta în actorie şi destul de ştearsa Norah Jones) e o fătucă plină de complexe, părăsită de iubit, care nu ştie să-şi rezolve problemele. Într-un bar îl întîlneşte pe Jeremy (Jude Law, într-un rol care îl prinde şi căruia îi oferă consistenţă), proprietarul localului, alături de care filozofează pe marginea cheilor uitate, plăcintelor nemîncate (un întreg arsenal de resturi). Ce urmeaza e destul de uşor de înţeles, cheia fiind oferită chiar de WKW care a definit filmul drept „cea mai lungă călătorie pentru a găsi dragostea”. Totul devine, aşa cum am mai scris, un road trip, o călătorie de formare, în care Beth se reflectă pe rînd în două femei-oglindă: soţia adulterină (o superbă Rachel Weisz) şi fiica jucătoare (Natalie Portman).

Nu îmi dau seama unde s-a petrecut ruptura dintre filmele anterioare ale lui WKW şi My Blueberry Nights. Cel mai uşor ar fi să pui totul pe seama aventurii într-un spaţiu nou, complet diferit de cel cu care ne-a obişnuit regizorul. Însă, pentru un cineast experimentat ca WKW, nu cred că acesta e răspunsul. E poate doar eşecul asiaticilor care au încercat să negocieze cele două lumi, de dincolo şi de dincoace de Marea Roşie, încercînd să ridice produse hollywoodiene par excelance prin ritm, culoare şi preţiozitate miniaturală. Ca şi cum ai împodobi de caligrame cutia unui meniu McDonald’s.

Apocalipsa după Horton

Horton e un elefant gri, care cară pe tot parcursul animaţiei care-i poartă numele o plantă-pămătuf roz pe care crede că se află o lume. Evident, nimeni nu-l crede. Pe planta-pămătuf însă chiar există o lume, o lume minisculă, cît un fir de praf, pe care un eveniment neprevăzut, precum cădearea unei picături de apă, a lansat-o "în spaţiu". Aşa a ajuns Horton, elefantul, Dumnezeu. Sau un fel de Dumnezeu, de ale cărui mişcări depinde existenţa lumii pe care traiesc micuţii "who".
Personaje ale cunoscutului - în State, mai puţin la noi - autor de cărţi pentru copii, Dr. Seuss, Horton şi toţi ceilalţi se mişcă într-o poveste pentru copii, exclusiv. Dacă la Ice Age, Shrek sau Madagascar adulţii mai puteau gusta mici şopîrle plasate în dialoguri special pentru ei, în Horton (Horton Hears a Who) acestea lipsesc cu desăvîrşire. A nu se înţelege că e ceva rău în asta.
Un mare succes de box office în Statele Unite, Horton e o poveste simplă despre familie, responsabilitate, onoare şi prietenie. E un film în care pînă şi "the bad guys" sunt domesticiţi şi ţinuţi în lesă şi-şi învaţă lecţiile pînă la final.

La cît de simplu este filmul, vi se va părea cu siguranţă că şi interpretarea mea cu elefantul-Dumnezeu e o exagerare. Însă e impresia pe care mi-a creat-o filmul, prin felul în care sunt realizate personajele principale, care seamănă izbitor ba cu The Grinch (personaj al aceluiaşi Dr. Seuss), ba cu un mixaj de personaje jucate de Jim Carrey în Bruce Almighty sau Truman Show. Sau poate a fost doar o impresie.

Trădaţi în familie - Rocco e i suoi fratelli

Ca cinefil, simţi nevoia, din cînd în cînd, să te întorci la clasici. Altfel, oricît de mult ai acoperi prin vizionări colective sau individuale producţia cinematografică contemporană, imensă din punct de vedere cantitativ, totul pare să plutească într-un ocean neclar, în care nu ştii nici unde e începutul, nici unde e sfîrşitul. Încerc să explic rudimentar nevoia mea de a mă întoarce la filmele anilor 30-40-50-60, filme care făcut istoria cinematografiei. În acelaşi timp, explicaţia mea e şi un apel către cititorii acestui blog de a se întoarce la clasici - fără a cădea în adoraţie - şi de a-şi cultiva răbdarea pentru a urmări un Tarkovski, Bergman, Fellini, Visconti, Renoir, Bunuel şi atîţia alţii.

Ieri, spre exemplu, am făcut un maraton cu filmul lui Luchino Visconti, Rocco e i suoi fratelli (Rocco and His Brothers), peliculă prin care regizorul italian iese din neorealism prin accentuarea dramei individuale a fiecăruia dintre cei cinci băieţi ai familiei Parondi, băieţi de la ţară, din sudul Italiei, strămutaţi în capitala nordului italian, Milano. Pe lîngă o lectură politică foarte vie în prezent (v. relaţia mai mult decît tensionată dintre nordul Italiei faţă de sud), filmul prilejuieşte şi întîlnirea - la începuturile carierelor lor - cu două staruri europene incontestabile: Alain Delon în rolul lui Rocco şi Claudia Cardinale în cel al Ginettei (cumnata lui Rocco). Dincolo de convenţiile cinamtografice ale vremii, nu e de trecut cu vederea nici rolul Annei Girardot, prostituată şi măr al discordiei, care rupe familia Parondi.

Rocco e i suoi fratelli este un punct esenţial în înţelegerea evoluţiei lui Visconti spre filmele făcute în ultima parte a vieţii, mai ales spre tulburătoarea Moarte la Veneţia. Poţi remarca rigoarea mizasncenei, atenţia pentru detaliu, sondarea prihologică, dar şi un fel de "răceală", scrobeală pe care o poţi găsi în mai multe dintre filmele italianului.

Organizat în mai multe episoade, fiecare accentuînd evoluţia lui Vincenzo, Simone, Rocco, Ciro şi Luca, filmul se întinde pe mai mult de 170 de minute. De aceea va trebui să vă înarmaţi cu răbdare, mai ales că, deşi fiecare episod are climax-ul lui, cea de-a doua parte a filmului e cea care poartă toată tensiunea. Însă e un exerciţiu pe care vi-l propun, mai ales pe un film pe care nu ar trebui să-l rataţi.

Atenţie, pericol de rîs - Supravieţuitorul

Aşa cum a vuit toată ţara, toată presa liberă, neliberă, tabloidă sau netabloidă, comisarul Moldovan s-a întors în ultimul film al septagnarului (în curînd octogenarului) Sergiu Nicolaescu. La trei ani după involuntar-parodia postrevoluţionară 15, Nicolaescu se întoarce cu un blockbuster produs de MediaProPictures (cu pelicule "tari" la activ - mai ales cele cu Garcea) şi finanţat substanţial de statul român, prin Centrul Naţional al Cinematografiei. Supravieţuitorul a scos din traista CNC, după jurizarea "cu plicurile închise" (parol monşer!), 1.800.000 lei, în timp ce 4, 3, 2-ul lui Mungiu nu a făcut decît 1.150.000 de lei (să sperăm că şi numărul premiilor va fi direct proporţional - asta da glumă!).

Semn că banii au folosit totuşi la ceva e faptul că Supravieţuitorul e evident mai bun decît 15 sau Orient Express, cele două filme cu care Nicolaescu s-a agăţat şi de al treilea mileniu. Imaginea e mai lucrată, păcat însă că au ratat sincronizarea cu sunetul (momentele în care una citeşti pe buze şi alta auzi sunt delicioase). Muzica aproape că merge, însă ceea ce te ţine în sală este jocul execrabil al actorilor (culmea, al actorilor profesionişti!) şi scenariul scris parca de o gaşcă de maimuţe în timpul unui atelier de creative writing.

Să începem cu actorii. Îl avem pe Petr Falc, care-l joacă pe comisarul Moldovan tînăr, dublat de vocea lui Sergiu Nicolaescu. E unul dintre actorii care mai mişcă ceva în front, alături de Jean Constantin (ţiganul Limbă). În rest, crimă şi pedeapsă. Sergiu Nicolaescu e comisarul Moldovan bătrîn, grizonat, cu barbă şi ochelari, cu un joc de parca ar fi intrat deja în rigor mortis, Vladimir Gaitan, în rolul lui Goldberg, recită o serie de replici ca un copil de grădiniţă. Ion Riţiu, în rolul lui Cristian Vasile pare mai convingător, iar Cristi Iacob îşi reface rolul din 15.

Non-actorii, mai exact vedetele glossy de prin Libertăţi, Can-Can-uri şi telenovele, alese pe sprînceană, parcă nici nu contează. Ileana Lazariuc şi Lucian Viziru îşi joacă rolul de telenovelă (dacă merge la Acasă, de ce să nu meargă şi la cinema?!), Loredana e mai crispată decît o păpuşă dezarticulată, iar Cristina Rus oferă cea mai amplă colecţie de zîmbete bovine din istoria cinematografului - nu numai românesc, din păcate.

E adevărat, shakespearian vorbind, că "lumea e o scenă şi toţi suntem actori". Dar cînd bătrînul Will se împreunează cu mentalitatea de de colhoz, pot naşte monştri, cum se vede şi în Supravieţuitorul. Evident, actorii profesionişti sau de ocazie se pot plînge că n-au avut ce juca. E şi asta drept, scenariul fiind, aşa cum spuneam mai sus, partea cea mai slabă a filmului. Dialogurile sunt mai mult decît plictisitoare, sunt de-a dreptul stupide, mai ales atunci cînd conţin şopîrle sexuale... că de, a ajuns şi Sergiu Nicolaescu la vîrsta maturităţii sexual-cinematografice. În sala de la Arta au stîrnit hohote de rîs mai ales replicile care dădeau într-un postmodernism involuntar. De exemplu, după un dialog focos, dar banal între George Mihăiţă (Haral) şi Vladimir Gaitan (Goldberg), unul dintre mafioţi spune vădit iritat: "Tu nu-ţi dai seama că avem un dialog complet idiot?". Sublim, nu? Şi cum o dată nu e de ajuns, şi Ileana Lazariuc (Zarada), după ce se dezbracă, îmbracă, hîrjoneşte cu Latino-Lover-ul Viziru (Cristian Vasile) îi aruncă foarte serioasă acestuia un "Hai gata, că am devenit deja siropoşi!". Hohote de rîs instantanee. Oricum, ai putea face un concurs de "cele mai amuzante replici ever" numai din prostiile pe care trebuie să le debiteze Loredana (Lori) sau Ileana Lazariuc.

Poate că vreţi să ştiţi şi povestea, destul de alambicată, dar simplă. Comisarul Moldovan a făcut puşcărie, politică!!! bineînţeles, la închisoarea Făgăraş (cunoscătorii vor recunoaşte imediat închisoarea de la Sighet). Acolo a fost terorizat de un rus, starostele închisorii, care-şi obligă deţinuţii la ruletă rusească (faza cu ruleta rusească e aşa, un fel de brodaj cu secvenţe din Intacto şi The Deer Hunter, dar asta nu se pune). După ani şi ani, acelaşi comisar e "undeva în Europa" mai exact la Praga, deşi există şi imagini filmate la restaurantul Reduta (tot de pe undeva, de prin Europa, nu-i aşa?). La Casino-ul unde se ţine "ineditul" concurs de ruletă rusească regulile sunt făcute de Goldberg, veche cunoştinţă a Comisarului, condus din umbră de bătrînul fost director de închisoare. Cam jumătate din populaţia oraşului de "undeva în Europa" pare să fie românească, născută şi crescută pe străzile Bucureştiului. Dar asta nu contează, e doar ficţiune. Şi străinii din oraşul de "undeva în Europa" vorbesc tot o engleză cu accent de Dîmboviţa. Dar nici asta nu contează. Ce contează e că Sergiu Nicolaescu a declarat, la premieră, că "Nu cred că mai fac un "Comisar", m-am văzut şi acuma şi cred că e bine să-l opresc. Pot să fac alte subiecte cu Petr Falc şi actori tineri". Oricît m-ar bucura o veste ca asta, nu pot să-mi închipui ce înseamnă că nu va mai fi un Comisar Moldovan, după finalul Supravieţuitorului.

Povestea poarcei - Penelope

Nu mai ştiu cînd, nici unde, am auzit pe cineva spunînd despre o tînără domnişoară că e o "poarcă". Poarcă era perechea porcului, mai elegant numită decît cu deja perimatul "scroafă". Poate că, noi românii, avem un imaginar porcesc destul de bogat, dacă mă gîndesc numai la expresii precum "fratele porc", la "Povestea porcului", la tăierea porcului (simbol solar) de Crăciun, la felul în care bunica ne spunea, în loc de nepoţei, "nepurcei"... şi exemplele ar putea continua.
Dar nu cred că la asta s-au gîndit autorii ultimului film care o are ca protagonistă pe strania Christina Ricci, care şi la vîrsta de 28 de ani îşi păstrează aparenţa de pre-adolescentă maturizată forţat (aer care îl făcuse pe Burton să o aleagă într-un rol memorabil în Sleepy Hollow). Penelope, personajul lui Ricci, e o tînără care s-a născut cu un rît în loc de nas şi care îşi caută independenţa şi dragostea în lumea largă. Ca să le găsească, trebuie să-şi părăsească familia (în special mama prea protectivă), casa şi eternele "tîrguri de peţit" organizate de o firmă angajată special pentru a o mărita pe fata cu nas de porc.

Scenariul merge pe structura tipică a basmului, care se pare că prinde în ultimii ani la Hollywood, producătoarea Reese Witherspoon lucrînd cu scenarista Leslie Caveny, premiată cu Emmy pentru episoadele scrise pentru serialul de comedie Everybody Loves Raymond. Regia îi este încredinţată debutantului în lungmetraj Mark Palansky, care se achită de treabă surprinzător de bine, deşi nu excelează.

În fond, cine e Penelope şi pentru ce militează ea (toate personajele americane militează, mai ales în ultimii ani, pentru ceva!). Penelope e un personaj care îşi doreşte să calce pe urmele mult mai atractive ale celebrei Amelie Poulain, care trăieşte iniţial într-o lume plină de culoare, dar artificială, pe care o părăseşte pentru "the great outdoor", locul aventurii, libertăţii şi, evident, dragostei. Militează pentru egalitate în şanse şi respect pentru cei "diferiţi", încearcă să demonstreze că în spatele fiecărei apariţii la limita anormalului sau monstruozităţii se poate ascunde o inimă mare. Chiar dacă sună forţat, rezultatul nu e unul strident, ci temperat, amuzant pe alocuri şi plin de cadre seducătoare cromatic.

În rolul prinţului îl veţi putea revedea pe hiperactivul James McAvoy (5 lungmetraje de succes în 2006 şi 2007, 3 la care se lucrează în 2008). McAvoy se anunţă una dintre figurile masculine de succes ale Hollywood-ului, noul băiat rău al filmelor cu bugete imense. Şi Reese Witherspoon (deja cu un Oscar în buzunar) şi-a rezervat un rol original în filmul pe care l-a finanţat.

Pentru cei care preferă unul indie - Wristcutters: A Love Story

Wristcutters: A Love Story nu e un film bun. Nu e nici un film prost sau o irosire de resurse. E doar un amestec de idei, imagini, replici prost manageriate. Filmul arată ca un indie-road trip, care se dă de ceasul morţii să fie interesant. De ceasul morţii, la propriu, pentru că e vorba despre sinucigaşi şi despre o poveste de dragoste într-un afterlife ciudat, un limbo al sinucigaşilor. Dacă la început povestea poate părea interesantă, aglomerarea ulterioară de secvenţe la care s-ar fi putut renunţa foarte uşor nu arată decît că scenaristul şi regizorul Goran Dukic s-a încurcat - şi încurcat a rămas - în nuvela israelianului Etgar Keret, pe care a încercat să o ecranizeze.

Cele trei personaje principale, Zia (Patrick Fugit), Mikal (Shannyn Sossamon) şi Eugene (Shea Wingham) se mişcă în lumea de după rezervată sinucigaşilor, unde "totul e la fel, dar mai rău", unde nimeni nu poate zîmbi şi fiecare poartă semnul distinctiv al felului în care şi-a pus capăt zilelor. Pe drum, bifează întîlniri cu tot felul de personaje stranii, fauna mitologică a locului, care culminează cu găsirea taberei lui Kneller (Tom Waits).


Nu pot să zic că nu mi-a plăcut Wristcutters, pentru că am descoperit cel puţin două lucruri demne de menţionat: muzica celor de la Gogol Bordello (deşi pusă pe filmul ăsta dă o impresie de copie la indigo a lui Bregovic) şi figura mai mult decît interesantă, dincolo de frumuseţea de revistă a lui Shannyn Sossamon (foto). Gustul amar l-a lăsat totuşi un final înfiorător de slab şi sentimentul că, pornind de la o idee şi un material atît de incitatante, produsul ar fi trebuit să fie muuult mai bun.

Pentru cei care vă veţi uitat totuşi la Wristcutters, propun două teme de meditaţie şi poate le veţi posta şi pe blog:
1. Cum poţi ecraniza o piesă literară foarte stufoasă din punct de vedere narativ (cum pare să fie cea ecranizată de Dukic)?
2. Cum vi se pare că arată noul "american indie" (puteti să luaţi în considerare şi cum e indie-ul american în muzică) privind spre Little Miss Sunshine sau Juno (indie în aparenţă)?

„The Bucket List” sau Portretul artistului la bătrîneţe

The Bucket List (Ultimele dorinţe) e un soi de comedio-dramă-cu iz filozofic, un prilej de a pune pe ecran doi bătrîni domni ai celei de a şaptea arte. Jack Nicholson şi Morgan Freeman încearcă să vîndă un film puţin peste medie, pe care unii îl interpretează drept fiind unul despre moarte. The Bucket List e un film despre moarte în aceeaşi măsură în care puteam zice despre Harold şi Maude că e la fel. Tema morţii e numai motorul care pune în mişcare un întreg discurs depre viaţă, eternul carpe diem – mai ales cînd diem au rămas cam puţine.

Pe scurt, Nicholson joacă rolul unui director de spital care se trezeşte, peste noapte, că e bolnav de cancer. La fel de bolnav ca modestul Morgan Freeman, un mecanic auto care a lucrat fără întrerupere aproape jumătate de secol (un stahanovist capitalist în toată regula) şi care suferă de acelaşi cancer. Printr-un artificiu al scenariştilor – destul de prost gîndit – cei doi ajung în aceeaşi rezervă de spital, unde mizantropia lui Nicholson se va lovi neîntrerupt de bonomia lui Freeman. Apoi, tot printr-un şir de coincidenţe stridente şi artificii rupte parcă din alt film, directorul de spital găseşte o listă cu ultimele dorinţe (mult mai plastic numită în engleză „The Bucket List”), scrisă de mecanicul auto, pornind de la un exerciţiu pe care l-a făcut, cîndva, la ora de filozofie. Pentru că mecanicul nu a vrut să fie dintotdeauna mecanic, a vrut să fie istoric, a urmat cursuri după cursuri, a devenit un enciclopedist al secolului XXI. Dar soţia a născut, copiii trebuiau hrăniţi şi ştim toţi că istoria şi filosofia nu-ţi umplu stomacul. Acceptăm şi convenţia asta, doar e ficţiune şi ne concentrăm pe ceea ce urmează, adică pe un lung şir aventuri-clişeu pe care oricine le-ar pune pe o listă care să răspundă la întrebarea: „Ce ai vrea să faci dacă ai afla că o să mori peste cîteva săptămîni?” Jumătate din film îi urmărim pe cei doi bătrîni cum escaladează munţii, piramidele, Marele Zid Chinezesc, intră în curse infernale şi aproape că pătrund femei bestiale. Şi restul o să vedeţi şi voi.

Chiar dacă filmul se vrea unul cu o morală puternică, autorii ratează cu brio înecînd tot demersul într-o găleată de clişee răsuflate. Bucket list vrea să spună că viaţa trebuie trăită, că fiecare zi poate fi ultima, că împlinirea maximă e în familie, dar trebuie să ne gîndim şi la noi, că bla, bla, bla. Ce înţelegem la o lectură mai puţin naivă e că fericirea e pe bani, carpe diem e numai pentru cei care-şi pot cumpăra clipele de plăcere (dar nu şi de viaţă – frumos clişeu capitalist), că banii cumpără plăcerea, dar nu fericirea, că individul nu se împlineşte decît prin cei pe care îi iubeşte şi prin familie, aşa că nevoile lui trebuie să fie îngropate, pînă la urmă, la picioarele armoniei conjugale. Şi dacă nu vi s-au strepezit dinţii de atîtea clişee, mergeţi şi vedeţi filmul.

Nici actoriceşte filmul nu excelează, chiar dacă numele lui Nicholson şi Freeman sunt momeala producătorilor. Sunt rare cazurile în care Nicholson nu se joacă pe el şi acesta nu e unul dintre ele. Expansiv, ca de obicei, îşi distruge, cu bune intenţii, rolul care şi aşa e destul de subţire şi nu te lasă să uiţi nici o clipă că te uiţi la un film cu Jack Nicholson. Pînă şi Morgan Freeman dispare în avîntul colegului său de generaţie. Aşa că de la Bucket List nu poţi ieşi decît cu o concluzie: „Mamă ce au mai îmbătrînit actorii ăştia!”, dar şi ea e răsuflată, cei doi oferind performanţe extraordinare în anii de senectute şi aici mă gîndesc la excepţionalul About Schmidt pentru Nicholoson sau Million Dollar Baby, pentru Freeman.

Horror revival - Orfelinatul

Recomandarea absolută de săptămîna aceasta e filmul de debut al spaniolului Juan Antonio Bayona, produs de mult mai cunoscutul şi premiatul Guillermo Del Toro (Pan's Labyrinth). El Orfanato (The Orphanage, Orfelinatul) e mai mult decît un horror, sau mai bine spus e mai mult decît ceea ce înseamnă horror în ultimii ani. Spre deosebire de genul înecat de ceva vreme în sînge, topoare, cuţite, monştri zoomorfi sau antropomorfi şi milioane de adolescenţi naivi care le cad pradă, El Orfanato se întoarce la una dintre cele mai mari spaime exploatate de horror-uri dintotdeauna: lumea de dincolo, gata oricînd să disturbe liniştea pămîntească a celor care încă mai trăiesc. O întoarcere la tema care a propulsat filme şi serii în topurile genului, dacă ar fi numai să ne gîndim la incredibilul The Shinning sau la seria Poltergeist, ca să nu mergem pînă la Psycho sau The Exorcist.
Filmul se deschide cu un joc în curtea unui orfelinat, la care participă micuţa Laura. Micuţa Laura care va deveni, peste ani, proprietara şi directoarea orfelinatului în care a crescut, care se va ocupa, în continuare, de copiii fără părinţi şi care va trebui să dea piept cu forţele care îi răpesc copilul adoptiv. Un personaj foarte bine conturat şi magistral jucat de actriţa spaniolă Belen Ruenda care, deşi ajunsă la vîrsta de 43 de ani (pe care nu-i arată), nu a prea cochetat cu marele ecran, singurele ei apariţii, dincolo de serialele de televiziune, fiind în Mar adentro, Savage Grace şi 8 citas (ultimele aproape necunoscute publicului românesc).
Moto-ul "O poveste de dragoste. O poveste de groază" defineşte perfect El Orfanato. Povestea de dragoste nu era greu de realizat, dragostea maternă fiind destul de uşor de pus în imagini. Însă, pentru un public suprasaturat cu scenarii "horror", provocarea venea din a pune povestea pe ecran astfel încît să declanşeze groaza în sălile de cinematograf. Pentru asta, scenaristul Sergio G. Sanchez şi regizorul au fost nevoiţi să facă un slalom extrem de dificil printre clişee. Dar care le reuşeşte. La un moment dat devine chiar evident că cei doi contorsionează povestea pentru a nu le da nici o şansă spectatorilor să anticipeze finalul. E o competiţie din care realizatorii lui El Orfanato ies cîştigători, printr-o soluţie mai puţin folosită în horror-urile de pînă acum. Dar pe care nu o să o dezvălui, pentru că trebuie să mergeţi să vedeţi filmul.

Generaţia pierdută

În vremuri de război, măsurile pe care le iei pot părea deseori stridente. De aceea nici un film ca Harold şi Maude nu poate evita ceea ce cu ochii de acum am putea cataloga drept "prea transparent". Nici nu-şi propune să fie subtil, totul e la vedere, firele "nevăzute" care mişcă totul fiind şi ele destul de uşor de perceput. Pentru că în vremuri de război, viaţa nu poate milita decît pentru viaţă şi, drept urmare, Harold şi Maude este un film militant. Nu o să insist pe imagine sau pe muzică (deseori legătura puternică dintre muzica lui Cat Stevens şi story se apropie de specificul unui anumit tip de film muzical), nu o să vorbesc nici de replici, pentru că vreau să vă las să descoperiţi totul singuri. Harold şi Maude e un must see, este unul dintre visele cele mai nebuneşti ale cinematografului, într-un ambalaj de normalitate.
Ceea ce trebuie să remarc este ilustrarea a ceea ce numeam din titlu "generaţia pierdută". Între tînărul Harold (Bud Cort) şi sexagenara Maude (Ruth Gordon), personajele care construiesc, mai mult decît o relaţie, o punte de legătură între generaţii, o punte pentru transferul de memorie, nu mai există nimic. La fel ca în The Wall (1982) (alt film născut ca reacţie la o tensiune armată masivă) şi în Harold şi Maude al lui Col Higgins (scenariu) şi al Hal Ashby (regie) generaţia de mijloc nu e reprezentată decît de un colonel autoritar (pe care în The Wall îl putem suprapune peste Profesor) şi o mamă-indiferentă-şi-castratoare apropiată de imaginea maternă din filmul gîndit de Roger Waters şi Alan Parker. În ambele nu trebuie trecută cu vederea absenţa figurii paterne, mai subtilă în Harold şi Maude, şi întreg mesajul anti-război ascuns în spatele filosofiei Maudiste (am înţeles că aşa a ajuns să fie numit acest carpe diem hollywoodian).
Cimitirele largi şi uniformizate, sinuciderile repetate, autoritatea ridiculizată. Toate sunt semne ale unui vid lăsat de război, un vid care e umplut sub aşternuturi de Harold şi Maude. Şi deja cred că am zis prea mult.

România, ca o legiune straina

"România e o ţară în Africa, noi trăim în găuri insalubre, sub pământ, suntem canibali, vînăm şobolani cu arcu', nu avem maşini, că ne deplasăm prin copaci vopsiţi în galben şi toate construcţiile care le puteţi admira dacă alegeţi să faceţi o excursie pe aceste meleaguri sunt construite de o civilizaţie superioară cu care noi nu avem nici o legătură. Vă mulţumim!". Citat perfect pentru un film defect, de la Paraziţii, pentru conu' Daneliuc, care a recidivat în film cu finanţarea noastră, a proştilor care cotizează la bugetul din care suge CNC-ul şi al fraierilor care au dat şi vor mai da bani să vadă "admirabila" Legiune străină. Amin!

Săptămîna asta, ca tot clujeanul de rînd, am avut de ales între filme multe şi proaste. Cele mai răsărite sînt, poate Busola de Aur şi L-am servit pe regele Angliei, dar şi ele lasă de dorit. Cu tot spiritul patriotic am ales să văd Legiunea străină a lui Mircea Daneliuc, film de 7 şi 5 lei la casa de bilete, dar de 2 lei în sală. După jumătate de oră, amicul M. a renunţat. S-a dus la 10.000 B.C. Nu ştiu dacă m-am simţit mai patriot sau mai fraier că am stat cu Daneliuc pînă la sfîrşit. Şi problema nu-i cu sfîrşitul... nu numai, adică. Filmul e putred da capo al fine. Mai exact, de la un generic la altul, în toată splendoarea lui de film galben, patetic şi amatoricesc.

Daneliuc creează, cu toată înverşunarea de care este capabil, o Românie pe care noi ar trebui s-o luăm de bună. Acţiunea se petrece undeva în nordul Moldovei, prin judeţul Suceava, unde gripa aviară loveşte greu într-o populaţie de babe, de oameni care au singurul scop de a ieşi din ţară pentru a popula Europa cu această "legiune străină", de căpşunari, bişniţari, curve, hoţi, violatori, cerşetori bla bla bla. Rică Răducanu (ales pentru notorietate, nu pentru calităţile sale actoriceşti!) e un căpătuit, un fel de baron local mereu în tranzit, pe numele mic, Maricel. Dar asta nu e povestea lui. Oana Piecnita este Lilica, o duduie cu aere de "imancipată", o doamnă de carne şi fier a comunei, şi ea cu succes la export. Dar nu e nici povestea ei. Despina Stanescu e Vergina, mama Lilicăi, o bătrînă care-şi pune capul pe şine de sărăcie şi disperare - gripa aviară i-a eliminat păsăretul din curte - dar cu sute de euro sub pernă şi care se foloseşte şmechereşte de un jaf real şi un viol imaginar. Bineînţeles, nu-i nici povestea ei. Mitu, Aurel şi Stelică sunt trei prieteni, ca trei ciobănaşi mioritici, primul soldat în termen, al doilea poliţai comunal (good cop, of course) şi soţul Lelicăi, iar al treilea bişniţar local şi hoţ de benzină. Cumva, ai crede că e povestea lor, a celor trei naivi care vor să scape de o ţară de căcat şi să aterizeze drept în faimoasa Legiune străină, unde e rigoare, e luptă de supravieţuire, e "toţi pentru unul şi unul pentru toţi". Fără să-şi dea seama însă - că de aia îs ţărani proşti spre deosebire de regizorul "filosof" - că de fapt România e mai ceva decît legiunea străină, că e o junglă absurdă, numai că aici nu merge faza cu "toţi pentru unul, unul pentru toţi".

Asta e povestea, pe scurt. Oricum e plină de, cum se spune la noi, în Moldova, bălării. Daneliuc îşi propune să treacă dincolo de realitatea imediată, prin scene parcă trase la indigo după creaţia extrem-naţionalistă eminesciană şi puternic alegorice. Cei care "sug sîngele poporului", asemeni lipitorilor care-l parazitează pe Aurel la finalul filmului şi apoi, cînd îl părăsesc, devin nu numai o metaforă de foarte prost gust, ci şi un loc comun de zile mari. Daneliuc nu-şi poate duce scenariul dincolo de aceste clişee încrîncenate. S-a blocat acolo şi nu cred că va mai putea să se desprindă de optica asta. Never ever.

Cel mai mare păcat al filmului pe care l-a creat cel care a fost odată un mare regizor e că România anilor 2006-2007 (la care se raportează regizorul şi scenaristul) oricît de caricatural şi de puternic ar vrea s-o schiomonosească Daneliuc, nu mai arată aşa. E ca şi cum eu, ca să demonstrez că patru măgari au 20 de picioare împreună, mă încăpăţînez să pornesc de la premisa că un măgar are, de regulă, cinci picioare. Poate că vă vine greu să credeţi, dar, domnule Daneliuc, România pe care încercaţi dumneavoastră să o luaţi la bani mărunţi, nu mai există. S-a dus de prin anii 90 şi n-o să mai revină. E o moară de vînt cu care vă încăpăţînaţi să vă bateţi, dar nu pentru vreo cauză nobilă, ci pentru propriul orgoliu. Dacă nu există, veţi cîştiga, cu siguranţă.

Tehnic, filmul e un dezastru. Nu am putut reţine decît un cadru mai lucrat, dar şi ăla ridicat inutil la rangul de secvenţă, aşa-zisul soundtrack e total pe lîngă şi, de obicei, nu e bine să te bazezi pe Andrieş să-ţi facă, într-un cîntec, morala unui film pe care nu poţi să-l construieşti. E un fel de "să vă cînte domnu' Andrieş despre ce e filmu' ăsta, că nu mai am răbdare să vă fac să înţelegeţi". Şi să nu uităm imaginea nostalgic-comunistă, virată în galben ca filmele româneşti ale anilor 70, solară, am zice.

La final, mă simt dator să transcriu replica unui poliţai din filmele americane: "Nimic de văzut aici. Circulaţi, circulaţi!"

This is fuckin' England, mate...

Warning: Post cu Pink Floyd în urechi.

Am revenit din morţi şi am să vă recomand o groază de filme. Nu ştiu exact cu care să încep, dar cred că cel mai bun pe care l-am văzut în ultimele săptămîni a fost ultra-britanicul This is England, scris şi regizat de insularul Shane Meadows. În 2006, This is England lua un premiu BAFTA pentru cel mai bun film britanic, ratîndu-l pe cel pentru cel mai bun scenariu. Scenariu care are la bază puternice elemente autobiografice, personajul central fiind creat după chipul şi asemănarea lui Meadows. De altfel, tînărul actor Thomas Turgoose a primit premiul pentru cel mai bun debut în film al British Independent Film Awards, în 2006, pe cînd avea numai 14 ani.
This is England e un alt film al tinerilor furioşi britanici, în care veţi recunoaşte cu uşurinţă elemente de atmosferă - şi nu numai - care trimit clar la Trainspotting, Lock, Stock and Two Smoking Barrels şi, evident, la filmul pe care vrea să îl "moştenească" cel mai mult, A Clockwork Orange (Portocala mecanică) a lui Kubrick.

Personajul principal e Shaun, un tînăr britanic al cărui tată a murit "pentru ţară" în controversatul război întreţinut de Doamna de Fier a Marii Britanii (Margaret Thatcher) în Insulele Falkland. Shaun îşi găseşte forţa într-un grup de skinheads destul de paşnici, pentru ca apoi să urce treptele violenţei alături de un fost puşcăriaş, adept al grupurilor rasiste britanice. De la mimetism pînă la participare nu e decît un pas, e graniţa pe care orfanul traumatizat de război e atras să o treacă.

This is England e, în primul rînd, un film politic, una dintre uzitatele încercări de a stîrpi răul arătîndu-ţi formele sale maxime. În mic, e "tratamentul" la care era supus Alex, personajul principal din Portocala Mecanică, numai că, de această dată, la el e supus spectatorul. Şi Anglia lui Meadows, la fel ca cea imaginată de Kubrick, Boyle (prin intermediul lui Irvine Welsh), Ritchie sau mulţi alţii este una a distrugerii şi a auto-distrugerii, a furiei, a răzbunării, care se întorc împotriva britanicilor. Există o zicală anglo-saxonă care spune că "No man is an island". "But Britain is", ar trebui să adăugăm. Spre deosebire de cinematografia americană, cea britanică nu a rezolvat problemele sociale şi politice pe care le-a experimentat ţara mutînd problemele în ţinuturi aflate la mii de kilometri depărtare, în Irak-uri, Cambodgii, Vietnamuri. Tensiunea socială - datorată crizelor eterne - nu a fost tradusă în film prin supereroi sau supersoldaţi ramboici, supape perfecte pentru astfel de probleme interne. În filmul britanic, furia e pe faţă, e în interior. Violenţa - în special a anilor 80 - e marfa de export a cinematografiei britanice în ultima vreme, trademark-ul ei.

Din punct de vedere tehnic, filmul mizează pe imaginea nefinisată, de videoclip brit, Meadows preferă prim-planurile şi evită efectele de orice fel, chiar şi muzica externă. Un singur moment din film e pus în valoare de soundtrack, într-o variantă asemănătoare celei folosite de Aronofsky în Requiem for a Dream.

De ce Pink Floyd? Aşa am simţit după ce am văzut filmul: "Mother, do you think they'll drop the bomb?"

Sodoma şi Gomora

După ce am văzut Hedwig and the Angry Inch mi-am dat seama că la unul din TIFF-urile trecute am ratat ultimul film al lui Mitchell, Shortbus. Făcut în 2006, filmul canadianului pe care îl discutam acum două posturi e undeva la graniţa pornografiei. Am avut, la un moment dat, o promisiune că o să vă teoretizez pe marginea corpului şi pornografiei în cinema... n-am uitat, evident. Atunci ar fi trebuit să discut un film ca Shortbus, care stă cu un picior în patul XXX. Pînă la urmă, ce numim pornografie? Actul sexual nemimat, în toată splendoarea lui nevoalată? Intenţia clară a autorului de a-şi excita publicul ducîndu-l spre culmile (auto)satisfacerii? Cantitatea de organe în funcţiune pe ecran? Shortbus m-a dus cu gîndul la un alt film în care aveam de-a face cu the real fornication, as it is. E vorba de Ken Park, al lui Larry Clark, însă, privit de după Shortbus, primul pare doar o joacă de copii. John Cameron Mitchell pune în Shortbus un real pan-erotikon, privit prin luneta unei consiliere de cuplu, privată de orgasme, care încearcă să-şi găsească împlinirea vaginală printr-o cură de voyeurism... Şi nu numai ea. Tag line-ul filmului e "Voyeurism is participation" (Voyeurismul e participare) şi e, fără îndoială, o trimitere nu atît la practicile sexuale pe care le vedem în film, cît la rolul pe care îl jucăm noi, publicul, în faţa ecranului pe care se mişcă toate păcatele erotice ale lumii. Rămîne în conştiinţa fiecăruia să-şi răspundă pînă unde poate merge cu voyeurismul. Dar, dacă filmul mizează într-adevăr pe transformarea spectatorului în voyeur, în persoana care îşi procură plăcerea privind înlănţuirile sexuale ale celorlalţi, atunci nu trecem graniţa pornografiei? Vă pot da argumente împotriva unei asemenea sugestii, venite chiar din abundenţa şi diversitatea copulaţiilor de pe ecran. În cazul în care nu avem de-a face cu o minoritate de sex-addicted, atunci e mai puţin probabil ca spectatorii să fie aţîţaţi (cam arhaic, dar în schimb un cuvînt bun) de tot ce se mişcă pe ecran. Şi pe ecran se mişcă aproape tot. Sex normal, sex anal, felaţie, bărbat-bărbat, bărbat-bărbat-bărbat, femeie-bărbat, femeie-femeie, femeie-transexual, BDSM, tînăr-bătrîn, masturbare, autofelaţie, vibratoare, voyeurism... nu mai ţin exact şirul, oricum, cam tot ce e uman şi mişcă. E foarte puţin probabil, drept urmare, ca publicul să trăiască plăcut toate aceste secvenţe, unele la limita imaginaţiei. Şi, drept urmare, filmul nu mai e pornografie, ci unul care vorbeşte dezinhibat despre sex şi rolul acestuia în existenţa normală.
Reproşurile ar fi destul de multe, Shortbus-ul trecînd pe lîngă mizele mari pe care şi le propune. În afară de o alunecare în clişeul "devianţă nu e fericire" (filmul propune o grilă destul de şubredă a ceea ce înseamnă devianţă, filtrată atît prin ideologia hetero cît şi prin cea LGBT), filmul nu ajunge să spună lucrurile mari pe care se pare că vrea să le spună de la început. So what's the point with all the sex? Sexul pare să fie terapie, pentru unii, dar, în acelaşi timp, poate provoca traume imense. Traume care duc la alte devianţe. Pare un cerc de neînchis, sau mai degrabă o spirală ciudată, cu origini în infamele cetăţi biblice şi perfect psihanalizabilă.
Din punct de vedere tehnic e interesant cum Mitchell apelează în Shortbus la repetate puneri în abis, unele mai discrete, altele ca parte definitorie pentru tot demersul. Nu era nici greu, ţinînd cont de punctul central al filmului care, pînă la urmă, e joaca de-a voyeurismul.
Nu pot să vă spun dacă să vedeţi sau nu Shortbus. Fazele şocante sunt de la început (pentru unii), dar dacă sunteţi curioşi, n-aveţi decît. E un test...

Cînd Chaplin era blond şi penibil

Nu mă gîndesc la pozele alea care îl arată pe omul de sub masca lui Charlot, un individ cu o mutră îmbătrînită, răutăcioasă, ştearsă, ca o directoare de pension (şi pe mine m-a şocat), ci la filmul care a rulat săptămîna asta la Arta, în Cluj: "L-am servit pe regele Angliei", ultimul film ceho şi slovac al regizorului Jiri Menzel. Pe afiş apare că are şi un Oscar pentru regie, dar deşi Imdb-ul nu-l menţionează - numai ceva nominalizări la BAFTA şi ceva ursuleţi la Berlin - prezentarea regizorului confirmă că a agăţat un premiu al Academiei Americane, cu filmul său de debut.
E primul meu contact cu Menzel, pe cît se poate de dezamăgitor. Demult n-am mai văzut un film atît de leşinat, ieşit după un roman excelent - îmi spun amicii mai cititori. "L-am servit pe regele Angliei" este adaptarea romanului omonim al cehului Bohumil Hrabal, tradus anii trecuţi şi la noi. M. şi R. mi-au spus că romanul merită - de fapt, ăsta a fost şi efectul filmului, să mă facă să vreau să citesc romanul. În fiecare secvenţă intuieşti că, în cuvinte, totul e altfel. E altfel şi mai bun. Filmului îi lipseşte vlaga scriiturii, care ar fi intrat de această dată în atribuţiile regizorului.
Timp de 2 ore m-am chinuit, cu toată bunăvoinţa, să rîd de întîmplările prin care trecea tînărul Jan Dite, ajuns din cîrnăţar, miliardar şi retur. Menzel încearcă să împrumute tot ce poate din filmul mut, de la cadraje la tipul de personaj pe care i-l încredinţează bulgarului Ivan Barnev (tînărul Jan Dite). Ajungem să ne uităm la o copie palidă (nu numai blondă) a lui Charlot, a cărei expresivitate e subminată atît de dialogurile neinspirate (se mai întîmplă cînd insişti să faci un film sonor cu limbajul cinematografic al filmului mut) cît şi de inevitabila comparaţie cu originalul pe care o impune filmul lui Menzel.
Dacă ar fi să iau în calcul filmul pentru o dezbatere de liceeni pe eterna comparaţie: "filmul sau cartea", ultima ieşire pe marele ecran a lui Jiri Menzel ar fi un argument pentru: "Citeşte totuşi cartea!"
PS: E plin de fete frumoase, dar pentru asta există alt tip de filme.

Să cântăm cu al treilea sex

Se iau trei sexe, un artist-artistă punk rock, se pun multe peruci, se confuzează toate celelalte sexe, se înscenează o dramă erotico-artistică şi se adaugă mult feeling şi puţină devianţă. Asta e, în fond musicalul Hedwig and the Angry Inch al straniului actor şi regizor canadian John Cameron Mitchell. Mitchell s-a obişnuit să şocheze, în palmaresul său intrînd cel puţin trei filme cu conţinut sexual ce ating tematica LGBT. Aici mă gîndesc la Tarnation (2003), al lui Jonathan Caouette, unde a fost producător, la Hedwig and the Angry Inch (2001) şi la Shortbus (2006), pe care le-a regizat. Hedwig and the Angry Inch îi dă ocazia să joace şi rolul principal, al rock-star-ului transexual, Hedwig, băieţelul din Berlinul de Est care ajunge mare vedetă în fast-food-urile americane.
Coloana sonoră a prins foarte bine la public, iar decorurile şi costumele merg mînă în mînă cu punk-rock-ul. Deşi turnat în 2001, filmul aduce aminte mai ales de marile musicaluri ale anilor 70, cu o puternică miză politică, de data aceasta miza fiind cauza LGBT. Trimiterile sunt multe, de la separarea sexelor, la restul de penis care îi marchează existenţa lui Hedwig, acum o mare doamnă a scenelor insolite, şi o întrebare cheie care rămîne în urma întregului demers: poate avea un zid acelaşi sens cu un pod, pot exista pentru aceleaşi raţiuni? (Evident, pod-zid=transexual). Asta e marea filosofie a filmului. Şi nimic mai mult.
Compoziţiile lui Stephen Trask te ţin în priză pînă aproape de final, acolo unde o dă în bară producţia, cam din toate punctele de vedere. Ironia şi umorul devin dulcegării romantice şi declarative cu gust îndoielnic. Muzica, evident, urmează acelaşi drum. Tot ce ţine de costume, decoruri, joc actoricesc, dialoguri, devine un melanj de simboluri-pe-marginea-kitsch-ului care face filmul de neurmărit în ultimele 10-15 minute. Restul merită. Un fel de bildungsroman, post-cold-war cu o puternică încărcătură gay-punk, un musical de calitate al anilor 2000, care a dat naştere unui adevărat gay-icon.

... si dinte pentru dinte

Mi-am completat Trilogia răzbunării al lui Chan Wook-Park cu mai vechiuţul Sympathy for Lady Vengeance, ultimul din serie, dar, din păcate, nu cel mai bun. Din păcate trebuie luat doar aşa, ca o comparaţie absurdă între trei filme foarte bune: Sympathy for Mr. Vengeance (2002), Oldboy (2003) şi Sympathy for Lady Vengeance (2005), toate trei formînd violenta trilogie botezată „a răzbunării”. Din cele trei, cel mai bun rămîne Oldboy, însă nu despre el discutăm acum, ci despre Doamna Răzbunare, personajul central al ultimului film din serie.

S-a afirmat că filmele lui Park sînt de o cruzime înfiorătoare, că violenţa îi curge prin vine, de la cadru la cadru, sînge, tendoane sfîşiate, mandibule trosnite, picioare rupte etc. etc. Ultimul însă nu mai este la fel de violent ca celelalte, nu violent fizic, bineînţeles. Teroarea psihologică este, totuşi, o constantă pentru cele trei filme. Mult mai rafinat, avînd la bază un story mai complex decît celelalte două, în Sympathy for Lady Vengeance, Park devine teatral, împrumutînd de pe scenă reflecţia violenţei, mai mult decît reproducerea nudă a actelor de cruzime, pe care le vedeam în primele două filme.

Răzbunarea, în viziunea lui Park, e un act care pare necesar la un moment dat, dar care are efecte devastatoare asupra fiinţei. Nu poţi spăla sîngele cu sînge, pare a fi mesajul filmelor lui Park, deşi răzbunarea poate părea singura portiţă de scăpare spre normalitate. Deşi trilogia este cunoscută drept una a răzbunării, în nici unul dintre cele trei filme răzbunarea nu este o soluţie. A se vedea una din scenele finale din Sympathy for Lady Vengeance, cînd, după acea răzbunare colectivă, demnă de tragediile greceşti, "victimele-călăi" sînt interesate de cum îşi pot recupera banii. Satisfacţia unui sentiment pe cît de intens, pe atît de inconsistent, de volatil.

Sympathy for Lady Vengeance urmăreşte povestea complicată a lui Geum-ja Lee, intrată la 19 ani în închisoare pentru că a declarat că a ucis un băieţel. În 13 ani de temniţă ajunge, în mod paradoxal, să ucidă din bunătate. I se spunea chiar Geum-ja Lee the Kind-hearted, făcea torturi splendide, îngrijea bătrîne, le ajuta pe colegele de celulă umilite... Şi timp de 13 ani visează la răzbunare, o pregăteşte, fără a-şi da seama că ceea ce va înfăptui va deveni ceva colosal, universal, va fi zeiţa răzbunării colective. Pe final, gustul răzbunării o transformă într-un super-erou pe invers.

Sympathy for Lady Vengeance e mai rafinat decît primele două filme din trilogie, dar şi puţin mai artificial. Decorurile au rămas cam aceleaşi, aceeaşi preferinţă pentru spaţiile tunelare sau pentru out-door-urile înzăpezite. Muzica e sublimă... normal, e Vivaldi (nu că aş asculta aşa ceva dacă nu aş fi obligat de coloanele sonore) şi recreează o atmosferă asemănătoare celei din Kill Bill (I) sau In the mood for love - prin contrast. Cadrele sînt lucrate în detaliu, deşi unele link-uri între ele pot părea nenecesar de pretenţioase. Şi, cum e firesc, acolo unde există tragism şi trăire interioară covîrşitoare, abundă prim-planurile, feţele machiate intens, schimonosite, figuri foarte expresive ale unor actori cunoscuţi, tot de prin filmele lui Park.

Vă recomand toate cele trei filme, dar numai dacă suportaţi îmbinarea de inocenţă şi duritate a asiaticilor şi, în special, a lui Park.

Nesfirsit

Nu voi scrie mult despre California Dreamin, pentru ca mi se pare un subiect sensibil. Mi-a luat ceva vreme pina sa ma hotarasc sa-l vad. Mi se pare straniu sa vezi primul si ultimul film al unui tinar, si ala nesfirsit. Traducerea in engleza, "endless", ii da un aer de permanenta, de iesire din timp. Dar asta nu schimba totusi lucrurile.
Ma mira sa vad oameni comantind filmul lui Nemescu de parca ar fi un produs finit. Unii se pling chiar de lungimea filmului, altii de secventele-balast. Pentru mine a fost ca si cum as fi urmarit o pelicula pe care scria, mare, de la inceput, "this is a work in progress". De aceea nu m-a afectat nici lungimea filmului, nici secventele evident in plus si nici macar secventa de final despre care unii au afirmat chiar ca ar fi prea melodramatica, esuata. Am urmarit cadrele, evolutia povestii, jocul actorilor...
Si asa am recompus propriul film, desi, cu siguranta nu e varianta la care ar fi ajuns si Nemescu. In mare, California Dreamin e o noua explorare a Romaniei actuale, cu marile ei defecte si micile delicii. Capalnita, satul in care un sef de gara are puterea sa puna bete in roate unui tren NATO, nu e un loc incredibil, care nu ar putea exista, desi iesirile fantastice ale lui Nemescu sint binecunoscute. Dar Capalnita exista, la fel cum exista si americanii, si sindicalistii, si privatizarile suspecte, si primarii plini de sine, toti scaldindu-se intr-un gri mocirliu pur romanesc.
Va las sa descoperiti singuri filmul lui Nemescu, avertizindu-va ca trebuie sa luati in serios interiorul parantezelor. Intr-adevar, California Dreamin is endless.

Muzica si singe

Muzica si mult singe, cam asta e esenţa ultimului lungmetraj al legendarului Tim Burton, Sweeney Todd. The Demon Barber of Fleet Street. Musicalul cu care intunecatul regizor hollywoodian a cistigat Globul de Aur anul acesta pentru cel mai bun film de comedie/musical aterizează pe marile ecrane direct de pe Broadway şi îi aduce din nou împreună pe cei doi actori-fetiş al lui Burton, Johnny Depp şi Helena Bonham Carter. Ultima dată au jucat împreună tot într-un musical, tot macabru, dar de animaţie, pe care poate că l-aţi văzut: The Corpse Bride.
Sweeney Todd (Depp) e personajul născut din partea întunecată a naivului şi osînditului pe nedrept Banjamin Barker. În tinereţe, Barker era un bărbier vestit, poate cel mai bun din Londra, lumea lui era luminosă, soţia blondă şi frumoasă, iar fetiţa lor, tot ce-şi puteau dori. Condamnat pe nedrept, pierde tot, iar, după 15 ani, se întoarce pentru a se răzbuna. În loc de frumuseţe, lumină, culoare (toate prezente numai în flashback-urile şi proiecţiile pe care le închipuie Burton), Todd nu mai găseşte decît tristeţe, dezolare, mizerie, întuneric şi pe grotesca doamnă Lovett (Carter), cu aerul ei gotic şi visele ei neîmplinite. Cuplul macabru e complet acum, răzbunarea nu mai e una individuală, cu ţintă precisă, ci se răsfrînge asupra întregii lumi. Cum spune Sweeney Todd, "Este o gaură în lume, ca o groapă adîncă neagră. Este plină de oameni
care sunt plini de rahat, iar scursorile lumii în ea sălăşluiesc". Astfel, bărbierul devine nemesis-ul lumii care l-a creat, un zeu al răzbunării şi al morţii "fără discriminare".
Nu ai cum să nu vezi în bărbierul diabolic o urmă clară a altui personaj pentru care Burton l-a ales pe Depp şi cred că vi-l amintiţi pe Edward Scissorhands. Dacă în parabola creată la începutul anilor 90, personajul lui Burton era o victimă incontestabilă care, pînă la final, rămîne o victimă a extensiilor sale tăioase şi care trăieşte drama de a putea distruge orice atinge, Sweeney Todd nu e complet fără armele sale. Briciurile sale de argint îl completează, îi sunt super-puterea. Todd e victima ajunsă călău, în timp de Edward era victima perpetuă.
Dar să nu uităm că totuşi sîntem într-un musical şi nu într-un film horror, deşi, mai ales în a doua parte, curg rîuri de sînge. Pentru cei care au văzut The Corpse Bride, muzica li se poate părea destul de asemănătoare, deşi aici e mai complexă, iar realizatorii mizează mai mult pe duete. Chiar unul dintre cele mai interesante momente din film, muzical, vizual şi narativ, sînt duetele dintre călău şi victimă - cu roluri interşanjabile - dintre Todd şi judecătorul Turpin. Să nu uităm nici valsurile întunecate dintre bărbier şi mătăsoasa doamnă Lovett. Mai puţin plăcute sînt ariile lungi ale tinerilor îndrăgostiţi, a căror poveste e lăsată în mod ciudat în aer, pe final.
Un lucru căruia Burton i-a dat mereu importanţă în filmele sale ţine de vestimentaţie. Nu degeaba filmul a fost nominalizat şi la un Glob pentru cele mai bune costume. Creaţiile lui Colleen Atwood, unul dintre cei mai apreciaţi "costumieri" de la Hollywood (două Oscaruri pentru Memoirs of a Geisha si Chicago) şi colaborator fidel al lui Burton, întregesc atmosfera creată mai ales prin decorurile semnate Francesca Lo Schiavo.
Vorbeam la un moment dat de oazele de culoare şi lumină pe care Burton le rezervă doar amintirlor lui Todd şi proiecţiilor doamnei Lovett. Şi în culoare poţi descifra construcţia psihologică a personajelor. Dacă în amintirile lui Todd despre fericirea lui Benjamin Barker sîntem în faţa unor pasteluri eclatante, în visele colorate ale doamnei Lovett lumina e secundară culorii, e exterioară, culorile sînt întunecate şi halucinante ca cele din Beetle Juice.
Sweeney Todd e un film "burtonian" de la un capăt la celălalt. Fanii pot recunoaşte motive şi tehnici mai vechi, fără să se chinuie prea mult. Dar asta nu face din ultimul film al lui Burton unul manierist. E un nou pas în explorarea întunericului uman, îngroşîndu-i tuşele.

Sex, drugs & fuck'em all

Azi am vazut trei episoade din serialul american Californication, noul hit one-man-show de peste ocean. Pentru cei care nu l-au mai vazut din X-files, David Duchovny (adica Mulder) se intoarce intr-un rol care i-a adus si un Golden Globe pentru cel mai bun actor intr-un serial de comedie.
Sincer, nu m-am prins ca filmul ar fi fost comedie, chiar din primul episod. Semana a ceva de genul, dar se dadea prea destept, in sensul hollywoodian al cuvintului.
Duchovny e un scriitor la 40 si ceva de ani, in lipsa de inspiratie, parasit de tipa cu care are deja un copil si pe care se pare ca vrea sa o recistige. Cum? Inca nu mi-am dat seama din moment ce incaleca tot ce misca (rata e undeva la 2-3 partide de sex pe juma de ora - cit are un episod - ceea ce insemana si cel putin doua femei dezbracate pe episod). Povestea nu-i prea complexa, insa Duchovny isi face treaba si la fel si Natascha McElchone (asteptam sa o vedem si pe ea naked).
Nu stiu de ce, dar serialul mi se pare inca un lung metraj diluat, repetitiv si abia astept sa termin cele 12 episoade de sezonul asta, sa ma prind daca e ceva de capul acestui Californication (referintele la RHCP psint clare, mai ales ca unul dintre pesonaje e botezat chiar Dani California).
Rolul de afemeiat i se potriveste ca o manusa lui Duchovny, care mustea de sexualitate chiar si in rolul din X-files, pe linga "impenetrabilul agent" Scully. Si sa nu uitam nici eternul Jurnal al pantofului rosu, ajuns la un moment dat pe la al 18-lea calup si cu care actorul a tot cochetat pina in 2003.
Ce sa va spun in loc de concluzie? Dati-i o sansa. E posibil sa nu va placa primul episod. Vedeti-l si pe al doilea si, daca tot vi se pare neinspirat, renuntati. It doesn't get any better.

Sa rizi englezeste e mai sanatos

Dacă pentru filmele horror ne-am reorietat, comediile bune la păstrăm în acelaşi spaţiu, mai exact în spiritul cel mai profund al bătrînei Britanii. De cîţiva ani încoace, cele mai bune filme de comedie vin din Marea Britanie, iar cele mai bune poante se servesc cu accent aferent si ceai cu lapte... sau lămîie.

E cazul trilogiei cuplului Simon Pegg şi Edgar Wright, pe care cei doi au botezat-o Blood and Ice Cream. Prima parte a fost parodia horror (mai exact, după cum au descris-o autorii, romance-zombie-comedy) Shaun of the Dead. Mult sînge, multă îngheţată şi destule faze tari create de cuplul Simon Pegg şi Nick Frost. Povestea a doi looseri care se trezesc (cu greu, ce-i drept) în ziua în care pămîntul - aka Londra - este atacat de zombie, toată lumea e zombificată, iar morţii se trezesc ca să muşte puţin din ce vin. Parodie evidentă la toate filmele cu zombie, în special la celebrul Dawn of the Dead, "tata lor" în horrorurile de gen. Filmul a fost foarte bine primit atît în Marea Britanie, cît şi în State, aducîndu-i laolaltă pe majoritatea actorilor de comedie britanici.

Mult mai reuşit este însă recentul Hot fuzz, care rulează acum la Cinema Arta, în Cluj. Unul dintre puţinele filme poliţiste de pe insulă - după cum remarca Edgar Wright - dar şi acesta parodie. Simon Pegg e de această dată un poliţist londonez, cel mai tare poliţist de pe insulă, care "avansat" şi trimis să lucreze într-un sătuc, aparent fără criminalitate. În echipă cu naivul poliţist local, Danny Butterman (Nick Frost), investighează morţile suspecte şi lipsa de criminalitate... şi mai suspectă. Dau peste o încurcătură de iţe demne de un Sherlock Holmes şi de răspunsuri a la Agatha Christie.

Cum Danny Butterman e, ca orice om care se crede în afara acţiunii, un mare fan al filmelor poliţiste şi de acţiune, mare fan de Bad Boys, Point Break şi Lethal Weapon, Hot Fuzz devine dublura comică a acestora, alimentată de cel mai sănătos umor britanic. Iar felul în care este lucrat filmul arată că, în cei trei ani care s-au scurs între Shaun of the Dead (2004) şi Hot Fuzz (2007) realizatorii şi-au mai exersat mîna, au mai alimentat bugetele, iar soluţiile alese în felul în care exploatează imaginea şi sunetul completează scenariul foarte bine făcut.
Nu-mi rămîne decît să vi le recomand pe amîndouă, în special Hot Fuzz.

Redescoperirea horrorului

Cam o dată pe săptămînă începe căutarea „disperată” a unui film de groază... bun. Din atîtea titluri şi atîtea note de 2-3-4-5 (maxim) poţi alege cu greu. Am văzut, de exemplu, începutul filmului The Mad, care se vrea un fel de comedie (nu parodie!) horror, cu vaci nebune şi oameni care înnebunesc după ce la mănîncă, cu blow-job-uri fulger şi hamburgeri care umblă şi atacă prin surpindere. O varză de film. N-am rezistat mai mult de 10 minute.

Am început deja să ocolim mult-mulsa (apropo de vaci) cinematografie asiatică de gen care devine tot mai flască de la an la an şi ne orientăm spre „pieţe” mai exotice. Spre exemplu, Spania, de unde aşteptăm – de ceva vreme – L’Orfanato, iar aseară am văzut-o pe senora Spania în coproducţie cu senor Mexic, în Kilometro 31.

Film destul de OK, desi cotat sub nivelul lui, cu un inceput-cliseu (cineva loveste cu masina pe altcineva) si cu o continuare mai desteapta. Pacat de unele dialoguri care o cam dau in bara, dar are efecte interesante, poveste mai complexa de hack&slash, iar atmosfera e intretinuta de un sunet chiar infiorator. De fapt, sunetul cred ca e unul dintre lucrurile cele mai bune din Kilometro 31, si marea lipsa a filmelor de gen facute la Hollywood sau la Asiawood. Actorii sint destul de rasariti, tensiunea e mai mult decit suficienta si, desi nu va deveni un clasic al genului, e o descoperire placuta pentru amatorii de povesti cu stafii si alte fantasme ale intunericului.