This is fuckin' England, mate...

Warning: Post cu Pink Floyd în urechi.

Am revenit din morţi şi am să vă recomand o groază de filme. Nu ştiu exact cu care să încep, dar cred că cel mai bun pe care l-am văzut în ultimele săptămîni a fost ultra-britanicul This is England, scris şi regizat de insularul Shane Meadows. În 2006, This is England lua un premiu BAFTA pentru cel mai bun film britanic, ratîndu-l pe cel pentru cel mai bun scenariu. Scenariu care are la bază puternice elemente autobiografice, personajul central fiind creat după chipul şi asemănarea lui Meadows. De altfel, tînărul actor Thomas Turgoose a primit premiul pentru cel mai bun debut în film al British Independent Film Awards, în 2006, pe cînd avea numai 14 ani.
This is England e un alt film al tinerilor furioşi britanici, în care veţi recunoaşte cu uşurinţă elemente de atmosferă - şi nu numai - care trimit clar la Trainspotting, Lock, Stock and Two Smoking Barrels şi, evident, la filmul pe care vrea să îl "moştenească" cel mai mult, A Clockwork Orange (Portocala mecanică) a lui Kubrick.

Personajul principal e Shaun, un tînăr britanic al cărui tată a murit "pentru ţară" în controversatul război întreţinut de Doamna de Fier a Marii Britanii (Margaret Thatcher) în Insulele Falkland. Shaun îşi găseşte forţa într-un grup de skinheads destul de paşnici, pentru ca apoi să urce treptele violenţei alături de un fost puşcăriaş, adept al grupurilor rasiste britanice. De la mimetism pînă la participare nu e decît un pas, e graniţa pe care orfanul traumatizat de război e atras să o treacă.

This is England e, în primul rînd, un film politic, una dintre uzitatele încercări de a stîrpi răul arătîndu-ţi formele sale maxime. În mic, e "tratamentul" la care era supus Alex, personajul principal din Portocala Mecanică, numai că, de această dată, la el e supus spectatorul. Şi Anglia lui Meadows, la fel ca cea imaginată de Kubrick, Boyle (prin intermediul lui Irvine Welsh), Ritchie sau mulţi alţii este una a distrugerii şi a auto-distrugerii, a furiei, a răzbunării, care se întorc împotriva britanicilor. Există o zicală anglo-saxonă care spune că "No man is an island". "But Britain is", ar trebui să adăugăm. Spre deosebire de cinematografia americană, cea britanică nu a rezolvat problemele sociale şi politice pe care le-a experimentat ţara mutînd problemele în ţinuturi aflate la mii de kilometri depărtare, în Irak-uri, Cambodgii, Vietnamuri. Tensiunea socială - datorată crizelor eterne - nu a fost tradusă în film prin supereroi sau supersoldaţi ramboici, supape perfecte pentru astfel de probleme interne. În filmul britanic, furia e pe faţă, e în interior. Violenţa - în special a anilor 80 - e marfa de export a cinematografiei britanice în ultima vreme, trademark-ul ei.

Din punct de vedere tehnic, filmul mizează pe imaginea nefinisată, de videoclip brit, Meadows preferă prim-planurile şi evită efectele de orice fel, chiar şi muzica externă. Un singur moment din film e pus în valoare de soundtrack, într-o variantă asemănătoare celei folosite de Aronofsky în Requiem for a Dream.

De ce Pink Floyd? Aşa am simţit după ce am văzut filmul: "Mother, do you think they'll drop the bomb?"