Citesc

Pentru cei care s-au intrebat unde am disparut, mai ceva decit magarul in ceata, le aduc aminte ca muncesc :)). Dar nu am renuntat la activitatea de cinefil. Mai vad si filme, mai si citesc... Pentru ca despre film se mai si citeste. Am avut tentativa de a citi biografia lui Brando pe care am primit-o de Craciun de la M., si, in ciuda protestelor lui A., am trecut de jumatatea cartii. Am abandonat-o... kinda boring, exemplul tipic despre cum sa-i faci omului statuie (in america asta se numeste star-system), dar cu o modestie inselatoare.
Acum sut calare - cind am vreme - pe o carte despre Visconti, mult mai buna, nu muuuulte clase peste Brando. Evident, e o carte de analiza, nu una biografica, destul de greu de citit, dar cu niste observatii esentiale pentru filmele regizorului italian. Va dau numai un fragment... restul, dupa ce termin de citit. "Visconti pense en terme de scène, a l’inverse de Murnau ou Eisenstein qui pensaient en fonction du plan ou du montage. Pour lui, le cadre est un cache, une fenêtre ouverte sur le monde, non pas le cadre d’un plan, le fragment d’un hors-cadre cinématographique"...

Sa ne recitim cu bine.

Anti...

În ultima vreme, am asistat - direct şi indirect - la mai multe discuţii pătimaşe despre valoarea şi nonvaloarea filmului românesc contemporan. Premii? Bleah, strîmba unii din nas. Ştim noi de ce ne dau americanii şi francezii premii... Primii pentru că suntem o ţara mică şi de căcat, cu un trecut tot de căcat, cu politicieni din aceeaşi materie nicidecum cenuşie, că suntem groteşti şi că le place să sa uite cum ne scăldam noi, ca nişte primate puţin mai răsărite, în propria duhoare balcanică. Francezii? Tot noi ştim cum e şi cu francezii, că sunt de fapt nişte încrezuţi care premiază orice e foarte departe de Hollywood. Pe deasupra, fie sunt socialişti împuţiţi, deci nostalgici, fie se simt vinovaţi că ne-au ţinut în comunism şi au crezut în Ceauşescu. Ergo, filmul românesc e mic, negru şi urît şi, evident, supralicitat. Ce genii intracarpatice? Mizerie peste tot, spurcăciunea spurcăciunilor, deşertăciunea deşertăciunilor, spectacol de circ pentru fandosiţii de străini.
La asemenea atitudini aproape că nu ai ce să comentezi. Să te simţi vinovat că ţi-au plăcut nişte filme care pun sare pe rană şi nu îndulcesc realitatea - deşi suntem de acord că mizează pe realism? Să te uiţi la cel din faţa ta şi să încerci să îi explici că stranietatea şi autenticul, în exotismul lui, sînt principalele puncte de interes atunci cînd ai în faţă un film dintr-o cultură diferită de a ta? Că nu trebuie să ascunzi impurităţile sub cadru ca să faci un film "frumos"? Să-i mai explici care sînt limitarile filmului românesc şi cât de important e să faci un film pe care îl simţi, din toate punctele de vedere?
Nu pot decît să mă gîndesc la toate rahaturile cosmetizate din ultimii ani, anul acesta lăudîndu-ne şi cu singurul film românesc despre viaţa unui publicitar turmentat (Da, e Dupa ea!), la ce eşecuri sterile au ieşit încercînd să se imite un curent care nu se potriveşte autorilor, ales doar pentru că dă bine...
Poate ca explicaţiile ar fi multe. Şi eu, mă ntreb, în continuare, cum va fi filmul românesc peste 20 de ani. Poate atunci şi Mungiu, şi Porumboiu, şi Mitulescu, şi Puiu, şi Caranfil, vor regiza blockbustere bine duse la şcoala hollywoodiană. Mie unul însă, faza asta de film-manifest cu rădăcini sociale puternice şi murdare - că doar sunt radacini - îmi place de minune. Asta pînă nu se ajunge la un grotesc de tip Ticăloşii, dar nu vreau să pic în tabăra exemplelor negative.

... si dinte pentru dinte

Mi-am completat Trilogia răzbunării al lui Chan Wook-Park cu mai vechiuţul Sympathy for Lady Vengeance, ultimul din serie, dar, din păcate, nu cel mai bun. Din păcate trebuie luat doar aşa, ca o comparaţie absurdă între trei filme foarte bune: Sympathy for Mr. Vengeance (2002), Oldboy (2003) şi Sympathy for Lady Vengeance (2005), toate trei formînd violenta trilogie botezată „a răzbunării”. Din cele trei, cel mai bun rămîne Oldboy, însă nu despre el discutăm acum, ci despre Doamna Răzbunare, personajul central al ultimului film din serie.

S-a afirmat că filmele lui Park sînt de o cruzime înfiorătoare, că violenţa îi curge prin vine, de la cadru la cadru, sînge, tendoane sfîşiate, mandibule trosnite, picioare rupte etc. etc. Ultimul însă nu mai este la fel de violent ca celelalte, nu violent fizic, bineînţeles. Teroarea psihologică este, totuşi, o constantă pentru cele trei filme. Mult mai rafinat, avînd la bază un story mai complex decît celelalte două, în Sympathy for Lady Vengeance, Park devine teatral, împrumutînd de pe scenă reflecţia violenţei, mai mult decît reproducerea nudă a actelor de cruzime, pe care le vedeam în primele două filme.

Răzbunarea, în viziunea lui Park, e un act care pare necesar la un moment dat, dar care are efecte devastatoare asupra fiinţei. Nu poţi spăla sîngele cu sînge, pare a fi mesajul filmelor lui Park, deşi răzbunarea poate părea singura portiţă de scăpare spre normalitate. Deşi trilogia este cunoscută drept una a răzbunării, în nici unul dintre cele trei filme răzbunarea nu este o soluţie. A se vedea una din scenele finale din Sympathy for Lady Vengeance, cînd, după acea răzbunare colectivă, demnă de tragediile greceşti, "victimele-călăi" sînt interesate de cum îşi pot recupera banii. Satisfacţia unui sentiment pe cît de intens, pe atît de inconsistent, de volatil.

Sympathy for Lady Vengeance urmăreşte povestea complicată a lui Geum-ja Lee, intrată la 19 ani în închisoare pentru că a declarat că a ucis un băieţel. În 13 ani de temniţă ajunge, în mod paradoxal, să ucidă din bunătate. I se spunea chiar Geum-ja Lee the Kind-hearted, făcea torturi splendide, îngrijea bătrîne, le ajuta pe colegele de celulă umilite... Şi timp de 13 ani visează la răzbunare, o pregăteşte, fără a-şi da seama că ceea ce va înfăptui va deveni ceva colosal, universal, va fi zeiţa răzbunării colective. Pe final, gustul răzbunării o transformă într-un super-erou pe invers.

Sympathy for Lady Vengeance e mai rafinat decît primele două filme din trilogie, dar şi puţin mai artificial. Decorurile au rămas cam aceleaşi, aceeaşi preferinţă pentru spaţiile tunelare sau pentru out-door-urile înzăpezite. Muzica e sublimă... normal, e Vivaldi (nu că aş asculta aşa ceva dacă nu aş fi obligat de coloanele sonore) şi recreează o atmosferă asemănătoare celei din Kill Bill (I) sau In the mood for love - prin contrast. Cadrele sînt lucrate în detaliu, deşi unele link-uri între ele pot părea nenecesar de pretenţioase. Şi, cum e firesc, acolo unde există tragism şi trăire interioară covîrşitoare, abundă prim-planurile, feţele machiate intens, schimonosite, figuri foarte expresive ale unor actori cunoscuţi, tot de prin filmele lui Park.

Vă recomand toate cele trei filme, dar numai dacă suportaţi îmbinarea de inocenţă şi duritate a asiaticilor şi, în special, a lui Park.

Si se facu Madonna regizor

Asta da pozna, nemaivazuta, nemaiintilnita, de cind si-a luat Coana Miţa velociped. Se facu Madonna - adica regina muzicii pop - regizor. Si primul ei film, in calitate de regizor, va rula la Festivalul de la Berlin de anul acesta. Dupa cum spun cei de la Evenimentul Zilei, care fac o paralelă subtilă Scorsese - Madonna, filmul e un mediumetraj, de aproximativ 30 de minute, cu doi actori britanici si un ucrainean si se numeste "Filth and Wisdom". Acuma ca ii britanica get-beget diva si-o fi spus ca trebuie continuata seria de succes deschisa, in proza, de Jane Austen cu Pride and Prejudice sau Sense and Sensibility.
Nu putem decit sa-i uram succes in regie, desi in actorie nu i-a prea iesit si sa o incurajam sa creeze, ca nu-i tirziu nici la 50 de ani să debutezi ca regizor. Vorba aia, regi(n)a batrana face cinematografie buna.
Cititi mai mult pe http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/393546/Scorsese-si-Madonna-la-Berlinala/

Nesfirsit

Nu voi scrie mult despre California Dreamin, pentru ca mi se pare un subiect sensibil. Mi-a luat ceva vreme pina sa ma hotarasc sa-l vad. Mi se pare straniu sa vezi primul si ultimul film al unui tinar, si ala nesfirsit. Traducerea in engleza, "endless", ii da un aer de permanenta, de iesire din timp. Dar asta nu schimba totusi lucrurile.
Ma mira sa vad oameni comantind filmul lui Nemescu de parca ar fi un produs finit. Unii se pling chiar de lungimea filmului, altii de secventele-balast. Pentru mine a fost ca si cum as fi urmarit o pelicula pe care scria, mare, de la inceput, "this is a work in progress". De aceea nu m-a afectat nici lungimea filmului, nici secventele evident in plus si nici macar secventa de final despre care unii au afirmat chiar ca ar fi prea melodramatica, esuata. Am urmarit cadrele, evolutia povestii, jocul actorilor...
Si asa am recompus propriul film, desi, cu siguranta nu e varianta la care ar fi ajuns si Nemescu. In mare, California Dreamin e o noua explorare a Romaniei actuale, cu marile ei defecte si micile delicii. Capalnita, satul in care un sef de gara are puterea sa puna bete in roate unui tren NATO, nu e un loc incredibil, care nu ar putea exista, desi iesirile fantastice ale lui Nemescu sint binecunoscute. Dar Capalnita exista, la fel cum exista si americanii, si sindicalistii, si privatizarile suspecte, si primarii plini de sine, toti scaldindu-se intr-un gri mocirliu pur romanesc.
Va las sa descoperiti singuri filmul lui Nemescu, avertizindu-va ca trebuie sa luati in serios interiorul parantezelor. Intr-adevar, California Dreamin is endless.

Muzica si singe

Muzica si mult singe, cam asta e esenţa ultimului lungmetraj al legendarului Tim Burton, Sweeney Todd. The Demon Barber of Fleet Street. Musicalul cu care intunecatul regizor hollywoodian a cistigat Globul de Aur anul acesta pentru cel mai bun film de comedie/musical aterizează pe marile ecrane direct de pe Broadway şi îi aduce din nou împreună pe cei doi actori-fetiş al lui Burton, Johnny Depp şi Helena Bonham Carter. Ultima dată au jucat împreună tot într-un musical, tot macabru, dar de animaţie, pe care poate că l-aţi văzut: The Corpse Bride.
Sweeney Todd (Depp) e personajul născut din partea întunecată a naivului şi osînditului pe nedrept Banjamin Barker. În tinereţe, Barker era un bărbier vestit, poate cel mai bun din Londra, lumea lui era luminosă, soţia blondă şi frumoasă, iar fetiţa lor, tot ce-şi puteau dori. Condamnat pe nedrept, pierde tot, iar, după 15 ani, se întoarce pentru a se răzbuna. În loc de frumuseţe, lumină, culoare (toate prezente numai în flashback-urile şi proiecţiile pe care le închipuie Burton), Todd nu mai găseşte decît tristeţe, dezolare, mizerie, întuneric şi pe grotesca doamnă Lovett (Carter), cu aerul ei gotic şi visele ei neîmplinite. Cuplul macabru e complet acum, răzbunarea nu mai e una individuală, cu ţintă precisă, ci se răsfrînge asupra întregii lumi. Cum spune Sweeney Todd, "Este o gaură în lume, ca o groapă adîncă neagră. Este plină de oameni
care sunt plini de rahat, iar scursorile lumii în ea sălăşluiesc". Astfel, bărbierul devine nemesis-ul lumii care l-a creat, un zeu al răzbunării şi al morţii "fără discriminare".
Nu ai cum să nu vezi în bărbierul diabolic o urmă clară a altui personaj pentru care Burton l-a ales pe Depp şi cred că vi-l amintiţi pe Edward Scissorhands. Dacă în parabola creată la începutul anilor 90, personajul lui Burton era o victimă incontestabilă care, pînă la final, rămîne o victimă a extensiilor sale tăioase şi care trăieşte drama de a putea distruge orice atinge, Sweeney Todd nu e complet fără armele sale. Briciurile sale de argint îl completează, îi sunt super-puterea. Todd e victima ajunsă călău, în timp de Edward era victima perpetuă.
Dar să nu uităm că totuşi sîntem într-un musical şi nu într-un film horror, deşi, mai ales în a doua parte, curg rîuri de sînge. Pentru cei care au văzut The Corpse Bride, muzica li se poate părea destul de asemănătoare, deşi aici e mai complexă, iar realizatorii mizează mai mult pe duete. Chiar unul dintre cele mai interesante momente din film, muzical, vizual şi narativ, sînt duetele dintre călău şi victimă - cu roluri interşanjabile - dintre Todd şi judecătorul Turpin. Să nu uităm nici valsurile întunecate dintre bărbier şi mătăsoasa doamnă Lovett. Mai puţin plăcute sînt ariile lungi ale tinerilor îndrăgostiţi, a căror poveste e lăsată în mod ciudat în aer, pe final.
Un lucru căruia Burton i-a dat mereu importanţă în filmele sale ţine de vestimentaţie. Nu degeaba filmul a fost nominalizat şi la un Glob pentru cele mai bune costume. Creaţiile lui Colleen Atwood, unul dintre cei mai apreciaţi "costumieri" de la Hollywood (două Oscaruri pentru Memoirs of a Geisha si Chicago) şi colaborator fidel al lui Burton, întregesc atmosfera creată mai ales prin decorurile semnate Francesca Lo Schiavo.
Vorbeam la un moment dat de oazele de culoare şi lumină pe care Burton le rezervă doar amintirlor lui Todd şi proiecţiilor doamnei Lovett. Şi în culoare poţi descifra construcţia psihologică a personajelor. Dacă în amintirile lui Todd despre fericirea lui Benjamin Barker sîntem în faţa unor pasteluri eclatante, în visele colorate ale doamnei Lovett lumina e secundară culorii, e exterioară, culorile sînt întunecate şi halucinante ca cele din Beetle Juice.
Sweeney Todd e un film "burtonian" de la un capăt la celălalt. Fanii pot recunoaşte motive şi tehnici mai vechi, fără să se chinuie prea mult. Dar asta nu face din ultimul film al lui Burton unul manierist. E un nou pas în explorarea întunericului uman, îngroşîndu-i tuşele.

Sex, drugs & fuck'em all

Azi am vazut trei episoade din serialul american Californication, noul hit one-man-show de peste ocean. Pentru cei care nu l-au mai vazut din X-files, David Duchovny (adica Mulder) se intoarce intr-un rol care i-a adus si un Golden Globe pentru cel mai bun actor intr-un serial de comedie.
Sincer, nu m-am prins ca filmul ar fi fost comedie, chiar din primul episod. Semana a ceva de genul, dar se dadea prea destept, in sensul hollywoodian al cuvintului.
Duchovny e un scriitor la 40 si ceva de ani, in lipsa de inspiratie, parasit de tipa cu care are deja un copil si pe care se pare ca vrea sa o recistige. Cum? Inca nu mi-am dat seama din moment ce incaleca tot ce misca (rata e undeva la 2-3 partide de sex pe juma de ora - cit are un episod - ceea ce insemana si cel putin doua femei dezbracate pe episod). Povestea nu-i prea complexa, insa Duchovny isi face treaba si la fel si Natascha McElchone (asteptam sa o vedem si pe ea naked).
Nu stiu de ce, dar serialul mi se pare inca un lung metraj diluat, repetitiv si abia astept sa termin cele 12 episoade de sezonul asta, sa ma prind daca e ceva de capul acestui Californication (referintele la RHCP psint clare, mai ales ca unul dintre pesonaje e botezat chiar Dani California).
Rolul de afemeiat i se potriveste ca o manusa lui Duchovny, care mustea de sexualitate chiar si in rolul din X-files, pe linga "impenetrabilul agent" Scully. Si sa nu uitam nici eternul Jurnal al pantofului rosu, ajuns la un moment dat pe la al 18-lea calup si cu care actorul a tot cochetat pina in 2003.
Ce sa va spun in loc de concluzie? Dati-i o sansa. E posibil sa nu va placa primul episod. Vedeti-l si pe al doilea si, daca tot vi se pare neinspirat, renuntati. It doesn't get any better.