Sodoma şi Gomora

După ce am văzut Hedwig and the Angry Inch mi-am dat seama că la unul din TIFF-urile trecute am ratat ultimul film al lui Mitchell, Shortbus. Făcut în 2006, filmul canadianului pe care îl discutam acum două posturi e undeva la graniţa pornografiei. Am avut, la un moment dat, o promisiune că o să vă teoretizez pe marginea corpului şi pornografiei în cinema... n-am uitat, evident. Atunci ar fi trebuit să discut un film ca Shortbus, care stă cu un picior în patul XXX. Pînă la urmă, ce numim pornografie? Actul sexual nemimat, în toată splendoarea lui nevoalată? Intenţia clară a autorului de a-şi excita publicul ducîndu-l spre culmile (auto)satisfacerii? Cantitatea de organe în funcţiune pe ecran? Shortbus m-a dus cu gîndul la un alt film în care aveam de-a face cu the real fornication, as it is. E vorba de Ken Park, al lui Larry Clark, însă, privit de după Shortbus, primul pare doar o joacă de copii. John Cameron Mitchell pune în Shortbus un real pan-erotikon, privit prin luneta unei consiliere de cuplu, privată de orgasme, care încearcă să-şi găsească împlinirea vaginală printr-o cură de voyeurism... Şi nu numai ea. Tag line-ul filmului e "Voyeurism is participation" (Voyeurismul e participare) şi e, fără îndoială, o trimitere nu atît la practicile sexuale pe care le vedem în film, cît la rolul pe care îl jucăm noi, publicul, în faţa ecranului pe care se mişcă toate păcatele erotice ale lumii. Rămîne în conştiinţa fiecăruia să-şi răspundă pînă unde poate merge cu voyeurismul. Dar, dacă filmul mizează într-adevăr pe transformarea spectatorului în voyeur, în persoana care îşi procură plăcerea privind înlănţuirile sexuale ale celorlalţi, atunci nu trecem graniţa pornografiei? Vă pot da argumente împotriva unei asemenea sugestii, venite chiar din abundenţa şi diversitatea copulaţiilor de pe ecran. În cazul în care nu avem de-a face cu o minoritate de sex-addicted, atunci e mai puţin probabil ca spectatorii să fie aţîţaţi (cam arhaic, dar în schimb un cuvînt bun) de tot ce se mişcă pe ecran. Şi pe ecran se mişcă aproape tot. Sex normal, sex anal, felaţie, bărbat-bărbat, bărbat-bărbat-bărbat, femeie-bărbat, femeie-femeie, femeie-transexual, BDSM, tînăr-bătrîn, masturbare, autofelaţie, vibratoare, voyeurism... nu mai ţin exact şirul, oricum, cam tot ce e uman şi mişcă. E foarte puţin probabil, drept urmare, ca publicul să trăiască plăcut toate aceste secvenţe, unele la limita imaginaţiei. Şi, drept urmare, filmul nu mai e pornografie, ci unul care vorbeşte dezinhibat despre sex şi rolul acestuia în existenţa normală.
Reproşurile ar fi destul de multe, Shortbus-ul trecînd pe lîngă mizele mari pe care şi le propune. În afară de o alunecare în clişeul "devianţă nu e fericire" (filmul propune o grilă destul de şubredă a ceea ce înseamnă devianţă, filtrată atît prin ideologia hetero cît şi prin cea LGBT), filmul nu ajunge să spună lucrurile mari pe care se pare că vrea să le spună de la început. So what's the point with all the sex? Sexul pare să fie terapie, pentru unii, dar, în acelaşi timp, poate provoca traume imense. Traume care duc la alte devianţe. Pare un cerc de neînchis, sau mai degrabă o spirală ciudată, cu origini în infamele cetăţi biblice şi perfect psihanalizabilă.
Din punct de vedere tehnic e interesant cum Mitchell apelează în Shortbus la repetate puneri în abis, unele mai discrete, altele ca parte definitorie pentru tot demersul. Nu era nici greu, ţinînd cont de punctul central al filmului care, pînă la urmă, e joaca de-a voyeurismul.
Nu pot să vă spun dacă să vedeţi sau nu Shortbus. Fazele şocante sunt de la început (pentru unii), dar dacă sunteţi curioşi, n-aveţi decît. E un test...