Orgie vizuală - My Blueberry Nights

Cel mai recent lungmetraj al regizorului hongkonghez Wong Kar Wai e o vînătoare neobosită de imagini, unde povestea şi chiar jocul actoricesc sunt simple cenuşărese sacrificate pe altarul cadrelor spectaculoase, mizanscenei, luminilor şi filtrelor de culoare. WKW propune o orgie vizuală în toată regula, însă acest prim film al său ieşit din setting-ul cu care ne-a obişnuit – Hong Kong-ul, oraş-mixaj de oriental şi occidental – pierde enorm din intensitatea hiturilor anterioare. Nu mai e ritmul aproape perfect din In the Mood for Love, nici sondarea halucinantă a memoriei din 2046. Pe WKW nu-l mai recunoşti decît în felul în care manipulează culorile şi reflecţiile sau în deliciul jocului cu transparenţele.
Nu poate nimeni nega faptul că My Blueberry Nights e o desfătare a ochiului. Păcat însă că inteligenţa spectatorului e uitată de WKW. Pentru că poţi face dintr-un „thriller” un film anost cum a făcut Greenaway cu The Draughtsman’s Contract, sau un road trip de formare individuală splendid vizual ca My Blueberry Nights, dar dacă ignori spectatorul şi aşteptările lui (a nu se înţelege că un creator de film trebuie să dea pe bandă „ce se aşteaptă de la el”) nu faci decît un experiment vanitos. Părerea mea.

Am tendinţa de a vedea în fiecare film al fiecărui regizor un pas spre ceea ce ar putea fi, la final, opera magna, pînă la care creatorul şlefuieşte continuu, iar evoluţia sa e una crescătoare cronologic. E o imagine idilică, bineînţeles, şi poate că e chiar o grilă greşită, însă deocamdată mi-o asum.

În perspectiva asta, nu pot considera My Blueberry Nights un film slab, ci doar unul sub aşteptările pe care le-am avut de la o producţie marca WKW. Povestea e comună, ritmul e plictisitor, întîlnirile „de formare” ale tinerei Beth, Lizzie sau Elizabeth (Norah Jones) cu personajele care ar trebui să-i de-a lecţii de viaţă (cam cum făcea Harap-Alb cu furnicile, albinele sau Sfînta Miercuri) sînt forţate, cu sincope neconvingătoare.

Povestea e destul de simplă. Beth (interpretată de debutanta în actorie şi destul de ştearsa Norah Jones) e o fătucă plină de complexe, părăsită de iubit, care nu ştie să-şi rezolve problemele. Într-un bar îl întîlneşte pe Jeremy (Jude Law, într-un rol care îl prinde şi căruia îi oferă consistenţă), proprietarul localului, alături de care filozofează pe marginea cheilor uitate, plăcintelor nemîncate (un întreg arsenal de resturi). Ce urmeaza e destul de uşor de înţeles, cheia fiind oferită chiar de WKW care a definit filmul drept „cea mai lungă călătorie pentru a găsi dragostea”. Totul devine, aşa cum am mai scris, un road trip, o călătorie de formare, în care Beth se reflectă pe rînd în două femei-oglindă: soţia adulterină (o superbă Rachel Weisz) şi fiica jucătoare (Natalie Portman).

Nu îmi dau seama unde s-a petrecut ruptura dintre filmele anterioare ale lui WKW şi My Blueberry Nights. Cel mai uşor ar fi să pui totul pe seama aventurii într-un spaţiu nou, complet diferit de cel cu care ne-a obişnuit regizorul. Însă, pentru un cineast experimentat ca WKW, nu cred că acesta e răspunsul. E poate doar eşecul asiaticilor care au încercat să negocieze cele două lumi, de dincolo şi de dincoace de Marea Roşie, încercînd să ridice produse hollywoodiene par excelance prin ritm, culoare şi preţiozitate miniaturală. Ca şi cum ai împodobi de caligrame cutia unui meniu McDonald’s.