Apocalipsa după Horton

Horton e un elefant gri, care cară pe tot parcursul animaţiei care-i poartă numele o plantă-pămătuf roz pe care crede că se află o lume. Evident, nimeni nu-l crede. Pe planta-pămătuf însă chiar există o lume, o lume minisculă, cît un fir de praf, pe care un eveniment neprevăzut, precum cădearea unei picături de apă, a lansat-o "în spaţiu". Aşa a ajuns Horton, elefantul, Dumnezeu. Sau un fel de Dumnezeu, de ale cărui mişcări depinde existenţa lumii pe care traiesc micuţii "who".
Personaje ale cunoscutului - în State, mai puţin la noi - autor de cărţi pentru copii, Dr. Seuss, Horton şi toţi ceilalţi se mişcă într-o poveste pentru copii, exclusiv. Dacă la Ice Age, Shrek sau Madagascar adulţii mai puteau gusta mici şopîrle plasate în dialoguri special pentru ei, în Horton (Horton Hears a Who) acestea lipsesc cu desăvîrşire. A nu se înţelege că e ceva rău în asta.
Un mare succes de box office în Statele Unite, Horton e o poveste simplă despre familie, responsabilitate, onoare şi prietenie. E un film în care pînă şi "the bad guys" sunt domesticiţi şi ţinuţi în lesă şi-şi învaţă lecţiile pînă la final.

La cît de simplu este filmul, vi se va părea cu siguranţă că şi interpretarea mea cu elefantul-Dumnezeu e o exagerare. Însă e impresia pe care mi-a creat-o filmul, prin felul în care sunt realizate personajele principale, care seamănă izbitor ba cu The Grinch (personaj al aceluiaşi Dr. Seuss), ba cu un mixaj de personaje jucate de Jim Carrey în Bruce Almighty sau Truman Show. Sau poate a fost doar o impresie.