Din toată euforia trecerii anului am ieşit cu primul meu Haneke. Cu Al Şaptelea Continent am trecut în noul meu an de cinefil. Şi dacă vreunul crede, la fel ca mine, că fiecare, la începutul unui nou an, sîntem la un pas de depresie, atunci filmul de mai sus te poate aduce chiar pe culmile disperării.
Prezentarea de pe imdb e succintă şi, parafrazată, sună cam aşa: o familie îşi dă seama de problemele pe care le are, în momentul în care fiica lor, Evi, se preface că e oarbă pentru a atrage atenţia asupra-i. Atunci, Anna(mama) şi Georg(tatal) se hotărăsc să emigreze în Australia. Să-i spunem "Australia", deocamdată, pentru că, aşa cum ştiţi toţi, nu am de gînd să povestesc finalurile filmului. (Deşi îmi e mult mai greu să fac demonstraţii fără să dezvălui finalul). Pentru mine, personal, filmul a ridicat două probleme majore, una tratată de Michael Haneke (regizor şi profesor, în acelaşi timp) în Al Şaptelea Continent şi o alta mult mai personală, legată de receptarea extrem de subiectivă a filmului.
Prima e, fără nici un dubiu, problema alienării. A celor care renunţă, care aleg să rupă, să distrugă orice legătură cu "lumea asta". O familie care devine o insulă în toată arhitectura capitalistă, care nu se mai regăseşte în supermarkteuri, în slujbe, afaceri, în toată rezistenţa de pe o zi pe cealată. La sfîrşitul Războiului Rece, treziţi din pat şi din sex cu ştiri despre Gorbaciov şi Saddam (mîini de fier sau de catifea ale unor lumi îndepărtate, prezente doar prin intermediul ştirilor radio) Anna, Georg şi Evi sînt o "familie obişnuită". Stau la cină, consolează victime aflate în pragul depresiei, promovează în funcţii, au afaceri, moşteniri... suportă cu stoicism tot ce curge în jurul lor. Atunci, de ce se hotărăsc să emigreze în al şaptelea continent (pe care, aici, îl voi păstra sub numele de Australia)? Unii cronicari vorbesc despre o "moarte afectivă" prin care trec cei trei membri ai familiei. Din contră. "Moartea afectivă" este a lumii în care sînt obligaţi să se mişte cei trei, lume în care nu mai poţi fi un individ şi o unitate într-o masă de oameni. De aceea, Evi încearcă să atragă atenţia asupra ei, de aceea Georg va lua decizii majore în ceea ce priveşte viaţa profesională, de aceea, toţi trei aleg să migreze spre Al şaptelea continent. Critica lumii mass-mall-media este atît de dură încît te sufocă, te contaminează, pe tine, cel care eşti dincolo de ecran, prin urmare dincolo de acel scut protector al Atenei, cum considera Krakauer.
Oricine ar putea spune că o tragedie e o tragedie, dincolo de orice încercare de prezentare artistică a faptului cotidian (la urma urmei). O tragedie are mari şanse de a sensibiliza pe oricine (fapt pentru care "ameninţarea tragediei" stă la baza marii majorităţi a creaţiei artistice actuale), am putea spune. Atunci, unde vine rolul lui Michael Haneke. În transpunerea în imagini a atmosferei psihice, fără ostentaţie - şi asta e un mare lucru. Secvenţele lungi, depersonalizarea, o lume a obiectelor, mai degrabă decît una a fiinţelor, a automatismelor, a posesiunilor care ne posedă, pînă la urma urmei. O mortificare a lumii, în care suprimarea individului e cea mai mare tragedie nu din pricina morţii neaşteptate, ci a vieţii netrăite. O lume care te înghite asemeni pîntecelor nesfîrşite de balene (cum am învăţat odată cu Iona şi Sorescu). Haneke pune, în Al şaptelea continent, angoasa pe ecran. Cu cadraje "prinse" mai degrabă de la Antonioni, cu ritmul lui Bunuel, însă cu un mesaj-manifest care te duce mai degrabă la Tarkovski, regizorul austriac duce cu un pas mai departe "culmile disperării", înstrăinării, alienării pe care fiecare au încercat să le aducă pe ecran. Psiholog, filosof şi cineast (prin formarea academică), regizorul austriac aduce pe ecran o tragedie tipică ai cărei protagonişti nu se află nicidecum în mîna destinului potrivinic, nu fac gesturi necugetate sub influenţa iraţionalului, ci, ca nişte tragedieni moderni, plănuiesc totul pas cu pas, aleg să "plece".
Care e atmosfera celui de Al şaptelea continent. Aşa cum aminteam mai sus, Haneke mizeză pe suprimarea personalităţii personajelor pînă spre final. Marea parte a filmului, în afara momentelor de tensiune prihologică, Anna şi Geirg, în principal, sînt doar nişte corpuri. Nişte obiecte mişcătoare conectate la o serie de "aparate", reprezentate de obiectele asupra cărora insistă regizorul. La Haneke, nimic nu pare să existe dincolo de cîmp - cinematografic vorbind. Între cîmp şi hors-champ nu există decît foarte puţine legături, şi acele de factură narativă. Haneke reuşeşete să-şi ducă familia pe o insulă veritabilă, departe de tentaculele cotidianului, în care nu mai contează decît intensa trăire afectivă, în care materialul nu mai este o opţiune, iar renunţarea devine principalul motor de evadare. Un film pe care îl recomand - dar cu precauţiile necesare celui care se pregăteşte să guste din otravă.
Nota: Al doilea punct este, aşa cum am spus, unul exterior filmului şi îl voi trata într-un post ce va urma şi ţine de felul în care "realitatea" poate deveni un factor atenuator pentru imaginaţie. Despre măsura în care ne afectează mai puţin "tragedia" decît transformare ei în act artistic.
*Der Siebente Kontinent (The Seventh Continent), R. Michael Haneke, S. Michael Haneke, Johanna Teicht, A. Dieter Berner, Leni Tanzer, Birgit Doll, Austria, 1989
Stardust e un basm stufos, cu foarte multe personaje, cu multe planuri şi cu gust postmodern. Tînărul Tristan porneşte să-i caute blondei - deci frumoasei - satului o stea căzătoare. Tot o stea căzătoare caută şi vrăjitoarea Lamia (Michelle Pfeiffer) şi surorile ei, iar aceeaşi stea o caută şi fiii unui rege (Peter O'Toole), ca să obţină succesiunea la tron. O întrecere în toată regula, în care se mai amestecă şi un unicorn, şi o vrăjitoare, şi un hangiu şi un pirat efeminat (kinda gay), jucat de Robert de Niro. In rest, totul e destul de simplu: boy meets girl, boy and girl fall in love, boy and girl overcome the bad ones, being helped by the good ones, boy and girl live happily ever after. Aşa cum spuneam, un film potrivit pentru cei care gustă o poveste bună şi pentru cei care mai au vreme să se mai dea copii pentru vreo 2 ore.
