Nesfirsit

Nu voi scrie mult despre California Dreamin, pentru ca mi se pare un subiect sensibil. Mi-a luat ceva vreme pina sa ma hotarasc sa-l vad. Mi se pare straniu sa vezi primul si ultimul film al unui tinar, si ala nesfirsit. Traducerea in engleza, "endless", ii da un aer de permanenta, de iesire din timp. Dar asta nu schimba totusi lucrurile.
Ma mira sa vad oameni comantind filmul lui Nemescu de parca ar fi un produs finit. Unii se pling chiar de lungimea filmului, altii de secventele-balast. Pentru mine a fost ca si cum as fi urmarit o pelicula pe care scria, mare, de la inceput, "this is a work in progress". De aceea nu m-a afectat nici lungimea filmului, nici secventele evident in plus si nici macar secventa de final despre care unii au afirmat chiar ca ar fi prea melodramatica, esuata. Am urmarit cadrele, evolutia povestii, jocul actorilor...
Si asa am recompus propriul film, desi, cu siguranta nu e varianta la care ar fi ajuns si Nemescu. In mare, California Dreamin e o noua explorare a Romaniei actuale, cu marile ei defecte si micile delicii. Capalnita, satul in care un sef de gara are puterea sa puna bete in roate unui tren NATO, nu e un loc incredibil, care nu ar putea exista, desi iesirile fantastice ale lui Nemescu sint binecunoscute. Dar Capalnita exista, la fel cum exista si americanii, si sindicalistii, si privatizarile suspecte, si primarii plini de sine, toti scaldindu-se intr-un gri mocirliu pur romanesc.
Va las sa descoperiti singuri filmul lui Nemescu, avertizindu-va ca trebuie sa luati in serios interiorul parantezelor. Intr-adevar, California Dreamin is endless.

Muzica si singe

Muzica si mult singe, cam asta e esenţa ultimului lungmetraj al legendarului Tim Burton, Sweeney Todd. The Demon Barber of Fleet Street. Musicalul cu care intunecatul regizor hollywoodian a cistigat Globul de Aur anul acesta pentru cel mai bun film de comedie/musical aterizează pe marile ecrane direct de pe Broadway şi îi aduce din nou împreună pe cei doi actori-fetiş al lui Burton, Johnny Depp şi Helena Bonham Carter. Ultima dată au jucat împreună tot într-un musical, tot macabru, dar de animaţie, pe care poate că l-aţi văzut: The Corpse Bride.
Sweeney Todd (Depp) e personajul născut din partea întunecată a naivului şi osînditului pe nedrept Banjamin Barker. În tinereţe, Barker era un bărbier vestit, poate cel mai bun din Londra, lumea lui era luminosă, soţia blondă şi frumoasă, iar fetiţa lor, tot ce-şi puteau dori. Condamnat pe nedrept, pierde tot, iar, după 15 ani, se întoarce pentru a se răzbuna. În loc de frumuseţe, lumină, culoare (toate prezente numai în flashback-urile şi proiecţiile pe care le închipuie Burton), Todd nu mai găseşte decît tristeţe, dezolare, mizerie, întuneric şi pe grotesca doamnă Lovett (Carter), cu aerul ei gotic şi visele ei neîmplinite. Cuplul macabru e complet acum, răzbunarea nu mai e una individuală, cu ţintă precisă, ci se răsfrînge asupra întregii lumi. Cum spune Sweeney Todd, "Este o gaură în lume, ca o groapă adîncă neagră. Este plină de oameni
care sunt plini de rahat, iar scursorile lumii în ea sălăşluiesc". Astfel, bărbierul devine nemesis-ul lumii care l-a creat, un zeu al răzbunării şi al morţii "fără discriminare".
Nu ai cum să nu vezi în bărbierul diabolic o urmă clară a altui personaj pentru care Burton l-a ales pe Depp şi cred că vi-l amintiţi pe Edward Scissorhands. Dacă în parabola creată la începutul anilor 90, personajul lui Burton era o victimă incontestabilă care, pînă la final, rămîne o victimă a extensiilor sale tăioase şi care trăieşte drama de a putea distruge orice atinge, Sweeney Todd nu e complet fără armele sale. Briciurile sale de argint îl completează, îi sunt super-puterea. Todd e victima ajunsă călău, în timp de Edward era victima perpetuă.
Dar să nu uităm că totuşi sîntem într-un musical şi nu într-un film horror, deşi, mai ales în a doua parte, curg rîuri de sînge. Pentru cei care au văzut The Corpse Bride, muzica li se poate părea destul de asemănătoare, deşi aici e mai complexă, iar realizatorii mizează mai mult pe duete. Chiar unul dintre cele mai interesante momente din film, muzical, vizual şi narativ, sînt duetele dintre călău şi victimă - cu roluri interşanjabile - dintre Todd şi judecătorul Turpin. Să nu uităm nici valsurile întunecate dintre bărbier şi mătăsoasa doamnă Lovett. Mai puţin plăcute sînt ariile lungi ale tinerilor îndrăgostiţi, a căror poveste e lăsată în mod ciudat în aer, pe final.
Un lucru căruia Burton i-a dat mereu importanţă în filmele sale ţine de vestimentaţie. Nu degeaba filmul a fost nominalizat şi la un Glob pentru cele mai bune costume. Creaţiile lui Colleen Atwood, unul dintre cei mai apreciaţi "costumieri" de la Hollywood (două Oscaruri pentru Memoirs of a Geisha si Chicago) şi colaborator fidel al lui Burton, întregesc atmosfera creată mai ales prin decorurile semnate Francesca Lo Schiavo.
Vorbeam la un moment dat de oazele de culoare şi lumină pe care Burton le rezervă doar amintirlor lui Todd şi proiecţiilor doamnei Lovett. Şi în culoare poţi descifra construcţia psihologică a personajelor. Dacă în amintirile lui Todd despre fericirea lui Benjamin Barker sîntem în faţa unor pasteluri eclatante, în visele colorate ale doamnei Lovett lumina e secundară culorii, e exterioară, culorile sînt întunecate şi halucinante ca cele din Beetle Juice.
Sweeney Todd e un film "burtonian" de la un capăt la celălalt. Fanii pot recunoaşte motive şi tehnici mai vechi, fără să se chinuie prea mult. Dar asta nu face din ultimul film al lui Burton unul manierist. E un nou pas în explorarea întunericului uman, îngroşîndu-i tuşele.

Sex, drugs & fuck'em all

Azi am vazut trei episoade din serialul american Californication, noul hit one-man-show de peste ocean. Pentru cei care nu l-au mai vazut din X-files, David Duchovny (adica Mulder) se intoarce intr-un rol care i-a adus si un Golden Globe pentru cel mai bun actor intr-un serial de comedie.
Sincer, nu m-am prins ca filmul ar fi fost comedie, chiar din primul episod. Semana a ceva de genul, dar se dadea prea destept, in sensul hollywoodian al cuvintului.
Duchovny e un scriitor la 40 si ceva de ani, in lipsa de inspiratie, parasit de tipa cu care are deja un copil si pe care se pare ca vrea sa o recistige. Cum? Inca nu mi-am dat seama din moment ce incaleca tot ce misca (rata e undeva la 2-3 partide de sex pe juma de ora - cit are un episod - ceea ce insemana si cel putin doua femei dezbracate pe episod). Povestea nu-i prea complexa, insa Duchovny isi face treaba si la fel si Natascha McElchone (asteptam sa o vedem si pe ea naked).
Nu stiu de ce, dar serialul mi se pare inca un lung metraj diluat, repetitiv si abia astept sa termin cele 12 episoade de sezonul asta, sa ma prind daca e ceva de capul acestui Californication (referintele la RHCP psint clare, mai ales ca unul dintre pesonaje e botezat chiar Dani California).
Rolul de afemeiat i se potriveste ca o manusa lui Duchovny, care mustea de sexualitate chiar si in rolul din X-files, pe linga "impenetrabilul agent" Scully. Si sa nu uitam nici eternul Jurnal al pantofului rosu, ajuns la un moment dat pe la al 18-lea calup si cu care actorul a tot cochetat pina in 2003.
Ce sa va spun in loc de concluzie? Dati-i o sansa. E posibil sa nu va placa primul episod. Vedeti-l si pe al doilea si, daca tot vi se pare neinspirat, renuntati. It doesn't get any better.

Sa rizi englezeste e mai sanatos

Dacă pentru filmele horror ne-am reorietat, comediile bune la păstrăm în acelaşi spaţiu, mai exact în spiritul cel mai profund al bătrînei Britanii. De cîţiva ani încoace, cele mai bune filme de comedie vin din Marea Britanie, iar cele mai bune poante se servesc cu accent aferent si ceai cu lapte... sau lămîie.

E cazul trilogiei cuplului Simon Pegg şi Edgar Wright, pe care cei doi au botezat-o Blood and Ice Cream. Prima parte a fost parodia horror (mai exact, după cum au descris-o autorii, romance-zombie-comedy) Shaun of the Dead. Mult sînge, multă îngheţată şi destule faze tari create de cuplul Simon Pegg şi Nick Frost. Povestea a doi looseri care se trezesc (cu greu, ce-i drept) în ziua în care pămîntul - aka Londra - este atacat de zombie, toată lumea e zombificată, iar morţii se trezesc ca să muşte puţin din ce vin. Parodie evidentă la toate filmele cu zombie, în special la celebrul Dawn of the Dead, "tata lor" în horrorurile de gen. Filmul a fost foarte bine primit atît în Marea Britanie, cît şi în State, aducîndu-i laolaltă pe majoritatea actorilor de comedie britanici.

Mult mai reuşit este însă recentul Hot fuzz, care rulează acum la Cinema Arta, în Cluj. Unul dintre puţinele filme poliţiste de pe insulă - după cum remarca Edgar Wright - dar şi acesta parodie. Simon Pegg e de această dată un poliţist londonez, cel mai tare poliţist de pe insulă, care "avansat" şi trimis să lucreze într-un sătuc, aparent fără criminalitate. În echipă cu naivul poliţist local, Danny Butterman (Nick Frost), investighează morţile suspecte şi lipsa de criminalitate... şi mai suspectă. Dau peste o încurcătură de iţe demne de un Sherlock Holmes şi de răspunsuri a la Agatha Christie.

Cum Danny Butterman e, ca orice om care se crede în afara acţiunii, un mare fan al filmelor poliţiste şi de acţiune, mare fan de Bad Boys, Point Break şi Lethal Weapon, Hot Fuzz devine dublura comică a acestora, alimentată de cel mai sănătos umor britanic. Iar felul în care este lucrat filmul arată că, în cei trei ani care s-au scurs între Shaun of the Dead (2004) şi Hot Fuzz (2007) realizatorii şi-au mai exersat mîna, au mai alimentat bugetele, iar soluţiile alese în felul în care exploatează imaginea şi sunetul completează scenariul foarte bine făcut.
Nu-mi rămîne decît să vi le recomand pe amîndouă, în special Hot Fuzz.

Redescoperirea horrorului

Cam o dată pe săptămînă începe căutarea „disperată” a unui film de groază... bun. Din atîtea titluri şi atîtea note de 2-3-4-5 (maxim) poţi alege cu greu. Am văzut, de exemplu, începutul filmului The Mad, care se vrea un fel de comedie (nu parodie!) horror, cu vaci nebune şi oameni care înnebunesc după ce la mănîncă, cu blow-job-uri fulger şi hamburgeri care umblă şi atacă prin surpindere. O varză de film. N-am rezistat mai mult de 10 minute.

Am început deja să ocolim mult-mulsa (apropo de vaci) cinematografie asiatică de gen care devine tot mai flască de la an la an şi ne orientăm spre „pieţe” mai exotice. Spre exemplu, Spania, de unde aşteptăm – de ceva vreme – L’Orfanato, iar aseară am văzut-o pe senora Spania în coproducţie cu senor Mexic, în Kilometro 31.

Film destul de OK, desi cotat sub nivelul lui, cu un inceput-cliseu (cineva loveste cu masina pe altcineva) si cu o continuare mai desteapta. Pacat de unele dialoguri care o cam dau in bara, dar are efecte interesante, poveste mai complexa de hack&slash, iar atmosfera e intretinuta de un sunet chiar infiorator. De fapt, sunetul cred ca e unul dintre lucrurile cele mai bune din Kilometro 31, si marea lipsa a filmelor de gen facute la Hollywood sau la Asiawood. Actorii sint destul de rasariti, tensiunea e mai mult decit suficienta si, desi nu va deveni un clasic al genului, e o descoperire placuta pentru amatorii de povesti cu stafii si alte fantasme ale intunericului.

O cronica aminata

Acum ca a trecut valul, pot sa postez si eu ce imi mai ramasese de spus despre 4,3,2... Da, ati citit bine, despre 4,3,2... Premiile le-a meritat, cele pe care nu le-a primit, pacat ca nu le-a primit, dar nu poti avea totul, ca sa spunem asa... Asta scriam acum ceva vreme in revista Steaua:

"4, 3, 2, dar totusi primul
Acesta ar fi, cred, singurul titlu pe care l-aş mai putea da, în condiţiile în care, nu cred că mai există individ care să fi avut vreodată tastatura la degete şi să nu fi scris ceva despre filmul lui Mungiu, 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile. Faptul că mă trezesc să „vorbesc” despre film abia acum, mă plasează într-un retard confortabil. Pentru că aşa cum au apărut, la fel s-au şi stins ecourile şi acum e linişte. Din păcate, o dramă există: faptul că, în numai cîteva zile, toţi au reuşit să spună tot, să interpreteze şi suprainterpreteze, să laude, să înjure, să strîmbe din nas româneşte (ştim cu toţii cum se uită românul, cu aerul acela de „e bun băiatu’ , da’ totuşi”). De aceea, tot ce-mi rămîne e să abuzez de subiectivisme, scurt şi incomplet.

Dacă filmul lui Mungiu, la fel ca Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu, a reuşit să împartă – imperfect, desigur – România în două (şi nu în smintiţi şi în mişei), eu trebuie să declar din capul locului că mă număr printre cei care au ieşit luminaţi de la film, ca şi cum aş fi găsit cine ştie ce diamante în mocirla porcilor. Pentru că filmul lui Cristian Mungiu îşi merită laudele, fiind peste ceea ce se mai face la noi, şi cu siguranţă peste ce mai apucă să finanţeze CNC-ul.

Nu o să încep să înşir eternele „(nu) mi-a plăcut pentru că”, ci aş vrea să mă opresc asupra unui element ciudat al filmului, care m-a încărcat ulterior, adăugîndu-i plusuri considerabile. Şi anume, filmul lui Mungiu este primul film care mi-a creat senzaţia acută că „există viaţă şi dincolo de film”. În 4, 3, 2, lucrurile şi oamenii au o viaţă a lor, care nu e surprinsă de nici o cameră de luat vederi. Să ne gîndim numai la cîteva momente, cum este cel al tatălui care, deşi anunţat, nu mai vine să-şi vadă fata (sau poate a venit, în lumea aceea independentă de film), a buletinului atît de important, dar totuşi uitat de toată lumea la recepţia hotelului, secvenţa mersului cu autobuzul şi cu biletul (dincolo de reconstiuirea atmosferei istorice), discuţia aparent nejustificat de aprinsă a lui Bebe cu mama sa etc. La fel ca acestea, mai există şi alte momente care lansează nuclee narative dincolo de film şi care conturează o lume formată – aşa cum sugerează şi finalul – din oameni şi poveşti care se ridică la suprafaţă, se despart sau se ciocnesc la fel ca bulele dintr-un pahar cu apă minerală. Cam aşa cum au făcut toţi cei care, într-o formă sau alta, au scris două cuvinte despre cel mai bun film al lui Mungiu şi, indiscutabil, cel mai bun film al tinerei generaţii de regizori români.

Poate că am supralicitat, dar nu trebuie să ne fie teamă să facem acest lucru. Dacă Mungiu s-ar fi născut în altă parte, nu într-o zonă în care acum nu mai poate fi văzut pentru că cinematografia a murit odată cu cinematografele, poate „critica” mai degraba morală sau moralistă nu s-ar fi scindat atît de mult între apărători naivi şi atacatori cu spume la gură, ci ar fi preluat exemplul modestiei şi moderaţiei cu care lucrează un regizor care îşi dă seama că încă nu a dat tot ce e mai bun."

Juno cu J. de la Junona

Cu scuzele de rigoare pentru M. că nu mă mobilizez să-l "desfiinţez" încă din seara asta, profit de faptul că baieţii de la UPC toarnă biţi în ţeavă (vina mea de data asta... neplătit. sorry, guys!) şi bag cîteva rînduri despre Juno. Tocmai ce l-am văzut şi, sub impresia proaspătă, i-aş da chiar un vot de încredere, în vederea Oscarurilor ce dau să vină (Bad Oscars without Mungiu!!!). Sper să aibă succes, chiar dacă, deocamdată are mai multe nominalizări decît premii.
Deşi e vîndut ca film de comedie, nu vă aşteptaţi să crăpaţi de rîs în timp ce o gaşcă de cretini îşi dau cu bîte în cap. E mult mai bine lucrat (chiar mai bine decît lăudatul Little Miss Sunshine, de anul trecut), atît ca scenariu, cît şi ca regie şi am de remarcat şi două actriţe care îşi duc treaba la capăt cu brio: mezina (sweet 20...) Ellen Page, nominalizată de mai multe ori pentru "cea mai bună actriţă în rol principal", şi titrata deja Jennifer Garner, într-un rol care o prinde chiar bine, mai sensibilă, mai umană, mai zdrobită.
Pe scurt, Juno (nu de la oraşul dinAlaska, ci de la frumoasa şi exigenta Iunona, mult-înşelata şi răzbunătoarea lui Zeus soţie) e o adolescentă în jeanşi şi tricouri în dungi (şosete aşijderea!) care din virgină ajunge viitoare mămică. Se întîmplă. Într-un fotoliu. Dragostea? Vine după aceea. E simplu şi complicat în acelaşi timp. E despre tinereţe, simplitate, idealuri (prea rar verificate pe teren), familie, dragoste, sacrificii (toate chestiile alea pe care le aşteptăm de la americani). În acelaşi timp, e despre disperare, dezamăgire, rupturi şi pierderi ireparabile. Dar e optimist.
Poantele nu sînt multe, umorul - cam numai de limbaj - e presărat într-o mare de scene care numai să rîzi nu te fac. O poveste neobişnuit de complexă pentru aşteptările mele, personaje cu adîncime, cu trecut, bine creionate. Multe prim-planuri care dau filmului exact acea notă de familiaritate, completate de decorurile în cheie naivă şi muzica... un deliciu indie-country.
Juno va veni săptămînile viitoare, dacă nu mă înşel, şi în Cluj şi vi-l recomand , mai ales celor care încă n-aţi ieşt din depresiapost-festum.
Mai multe nu vă spun, să nu vă stric plăcerea de-al vedea. Doar să fiţi atenţi la detaliile bine lucrate de regizorul Jason Reitman (Thank You for Smoking, Consent şamd).