O cronica aminata

Acum ca a trecut valul, pot sa postez si eu ce imi mai ramasese de spus despre 4,3,2... Da, ati citit bine, despre 4,3,2... Premiile le-a meritat, cele pe care nu le-a primit, pacat ca nu le-a primit, dar nu poti avea totul, ca sa spunem asa... Asta scriam acum ceva vreme in revista Steaua:

"4, 3, 2, dar totusi primul
Acesta ar fi, cred, singurul titlu pe care l-aş mai putea da, în condiţiile în care, nu cred că mai există individ care să fi avut vreodată tastatura la degete şi să nu fi scris ceva despre filmul lui Mungiu, 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile. Faptul că mă trezesc să „vorbesc” despre film abia acum, mă plasează într-un retard confortabil. Pentru că aşa cum au apărut, la fel s-au şi stins ecourile şi acum e linişte. Din păcate, o dramă există: faptul că, în numai cîteva zile, toţi au reuşit să spună tot, să interpreteze şi suprainterpreteze, să laude, să înjure, să strîmbe din nas româneşte (ştim cu toţii cum se uită românul, cu aerul acela de „e bun băiatu’ , da’ totuşi”). De aceea, tot ce-mi rămîne e să abuzez de subiectivisme, scurt şi incomplet.

Dacă filmul lui Mungiu, la fel ca Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu, a reuşit să împartă – imperfect, desigur – România în două (şi nu în smintiţi şi în mişei), eu trebuie să declar din capul locului că mă număr printre cei care au ieşit luminaţi de la film, ca şi cum aş fi găsit cine ştie ce diamante în mocirla porcilor. Pentru că filmul lui Cristian Mungiu îşi merită laudele, fiind peste ceea ce se mai face la noi, şi cu siguranţă peste ce mai apucă să finanţeze CNC-ul.

Nu o să încep să înşir eternele „(nu) mi-a plăcut pentru că”, ci aş vrea să mă opresc asupra unui element ciudat al filmului, care m-a încărcat ulterior, adăugîndu-i plusuri considerabile. Şi anume, filmul lui Mungiu este primul film care mi-a creat senzaţia acută că „există viaţă şi dincolo de film”. În 4, 3, 2, lucrurile şi oamenii au o viaţă a lor, care nu e surprinsă de nici o cameră de luat vederi. Să ne gîndim numai la cîteva momente, cum este cel al tatălui care, deşi anunţat, nu mai vine să-şi vadă fata (sau poate a venit, în lumea aceea independentă de film), a buletinului atît de important, dar totuşi uitat de toată lumea la recepţia hotelului, secvenţa mersului cu autobuzul şi cu biletul (dincolo de reconstiuirea atmosferei istorice), discuţia aparent nejustificat de aprinsă a lui Bebe cu mama sa etc. La fel ca acestea, mai există şi alte momente care lansează nuclee narative dincolo de film şi care conturează o lume formată – aşa cum sugerează şi finalul – din oameni şi poveşti care se ridică la suprafaţă, se despart sau se ciocnesc la fel ca bulele dintr-un pahar cu apă minerală. Cam aşa cum au făcut toţi cei care, într-o formă sau alta, au scris două cuvinte despre cel mai bun film al lui Mungiu şi, indiscutabil, cel mai bun film al tinerei generaţii de regizori români.

Poate că am supralicitat, dar nu trebuie să ne fie teamă să facem acest lucru. Dacă Mungiu s-ar fi născut în altă parte, nu într-o zonă în care acum nu mai poate fi văzut pentru că cinematografia a murit odată cu cinematografele, poate „critica” mai degraba morală sau moralistă nu s-ar fi scindat atît de mult între apărători naivi şi atacatori cu spume la gură, ci ar fi preluat exemplul modestiei şi moderaţiei cu care lucrează un regizor care îşi dă seama că încă nu a dat tot ce e mai bun."