Cînd Chaplin era blond şi penibil

Nu mă gîndesc la pozele alea care îl arată pe omul de sub masca lui Charlot, un individ cu o mutră îmbătrînită, răutăcioasă, ştearsă, ca o directoare de pension (şi pe mine m-a şocat), ci la filmul care a rulat săptămîna asta la Arta, în Cluj: "L-am servit pe regele Angliei", ultimul film ceho şi slovac al regizorului Jiri Menzel. Pe afiş apare că are şi un Oscar pentru regie, dar deşi Imdb-ul nu-l menţionează - numai ceva nominalizări la BAFTA şi ceva ursuleţi la Berlin - prezentarea regizorului confirmă că a agăţat un premiu al Academiei Americane, cu filmul său de debut.
E primul meu contact cu Menzel, pe cît se poate de dezamăgitor. Demult n-am mai văzut un film atît de leşinat, ieşit după un roman excelent - îmi spun amicii mai cititori. "L-am servit pe regele Angliei" este adaptarea romanului omonim al cehului Bohumil Hrabal, tradus anii trecuţi şi la noi. M. şi R. mi-au spus că romanul merită - de fapt, ăsta a fost şi efectul filmului, să mă facă să vreau să citesc romanul. În fiecare secvenţă intuieşti că, în cuvinte, totul e altfel. E altfel şi mai bun. Filmului îi lipseşte vlaga scriiturii, care ar fi intrat de această dată în atribuţiile regizorului.
Timp de 2 ore m-am chinuit, cu toată bunăvoinţa, să rîd de întîmplările prin care trecea tînărul Jan Dite, ajuns din cîrnăţar, miliardar şi retur. Menzel încearcă să împrumute tot ce poate din filmul mut, de la cadraje la tipul de personaj pe care i-l încredinţează bulgarului Ivan Barnev (tînărul Jan Dite). Ajungem să ne uităm la o copie palidă (nu numai blondă) a lui Charlot, a cărei expresivitate e subminată atît de dialogurile neinspirate (se mai întîmplă cînd insişti să faci un film sonor cu limbajul cinematografic al filmului mut) cît şi de inevitabila comparaţie cu originalul pe care o impune filmul lui Menzel.
Dacă ar fi să iau în calcul filmul pentru o dezbatere de liceeni pe eterna comparaţie: "filmul sau cartea", ultima ieşire pe marele ecran a lui Jiri Menzel ar fi un argument pentru: "Citeşte totuşi cartea!"
PS: E plin de fete frumoase, dar pentru asta există alt tip de filme.

Să cântăm cu al treilea sex

Se iau trei sexe, un artist-artistă punk rock, se pun multe peruci, se confuzează toate celelalte sexe, se înscenează o dramă erotico-artistică şi se adaugă mult feeling şi puţină devianţă. Asta e, în fond musicalul Hedwig and the Angry Inch al straniului actor şi regizor canadian John Cameron Mitchell. Mitchell s-a obişnuit să şocheze, în palmaresul său intrînd cel puţin trei filme cu conţinut sexual ce ating tematica LGBT. Aici mă gîndesc la Tarnation (2003), al lui Jonathan Caouette, unde a fost producător, la Hedwig and the Angry Inch (2001) şi la Shortbus (2006), pe care le-a regizat. Hedwig and the Angry Inch îi dă ocazia să joace şi rolul principal, al rock-star-ului transexual, Hedwig, băieţelul din Berlinul de Est care ajunge mare vedetă în fast-food-urile americane.
Coloana sonoră a prins foarte bine la public, iar decorurile şi costumele merg mînă în mînă cu punk-rock-ul. Deşi turnat în 2001, filmul aduce aminte mai ales de marile musicaluri ale anilor 70, cu o puternică miză politică, de data aceasta miza fiind cauza LGBT. Trimiterile sunt multe, de la separarea sexelor, la restul de penis care îi marchează existenţa lui Hedwig, acum o mare doamnă a scenelor insolite, şi o întrebare cheie care rămîne în urma întregului demers: poate avea un zid acelaşi sens cu un pod, pot exista pentru aceleaşi raţiuni? (Evident, pod-zid=transexual). Asta e marea filosofie a filmului. Şi nimic mai mult.
Compoziţiile lui Stephen Trask te ţin în priză pînă aproape de final, acolo unde o dă în bară producţia, cam din toate punctele de vedere. Ironia şi umorul devin dulcegării romantice şi declarative cu gust îndoielnic. Muzica, evident, urmează acelaşi drum. Tot ce ţine de costume, decoruri, joc actoricesc, dialoguri, devine un melanj de simboluri-pe-marginea-kitsch-ului care face filmul de neurmărit în ultimele 10-15 minute. Restul merită. Un fel de bildungsroman, post-cold-war cu o puternică încărcătură gay-punk, un musical de calitate al anilor 2000, care a dat naştere unui adevărat gay-icon.

My Daily KineTherapy se înnoieşte

Mă tot gîndesc să modific ceva din structura blogului, mai exact sa ii dau şi o patină mai teoretică, dincolo de cronicile cotidiene. Asta mai ales pentru că, în ultima vreme, am preferat să citesc şi, după cum se şi vede, am scris mai puţin. M-am gîndit la două secţiuni noi, care să dea mai mare greutate blogului şi, prin urmare le şi propun.
1. Istoria romanţată a marelui C. Am putea trece împreună prin istoria cinematografiei, cu mici "delicatese" despre cum a devenit cinematograful ceea ce e acum... un fel de micro-proză-istorico-cinematică.
2. Koncept. Teorie cinematografică, teoreticieni, concepte, descrieiri ale proceselor tehnice.
În plus, voi face în aşa fel încît să păstrez cronicile pentru weekend, iar la începutul săptămînii să vină rubricile astea mai "hard". Mă mai gîndesc la asta.
Cronica zilei va rămîne Cronica zilei, Despre oameni şi filme va fi rezervat actorilor şi regizorilor, mai ales pe partea biografică, iar Film în scris nu ştiu exact încotro se va îndrepta. Aştept comentariile voastre să văd cum vă place propunerea mea. Ma gîndesc şi la un sondaj de o săptămînă, care să mă orienteze puţin. Vă mulţumesc iar că sunteţi alături de mine.

Citesc

Pentru cei care s-au intrebat unde am disparut, mai ceva decit magarul in ceata, le aduc aminte ca muncesc :)). Dar nu am renuntat la activitatea de cinefil. Mai vad si filme, mai si citesc... Pentru ca despre film se mai si citeste. Am avut tentativa de a citi biografia lui Brando pe care am primit-o de Craciun de la M., si, in ciuda protestelor lui A., am trecut de jumatatea cartii. Am abandonat-o... kinda boring, exemplul tipic despre cum sa-i faci omului statuie (in america asta se numeste star-system), dar cu o modestie inselatoare.
Acum sut calare - cind am vreme - pe o carte despre Visconti, mult mai buna, nu muuuulte clase peste Brando. Evident, e o carte de analiza, nu una biografica, destul de greu de citit, dar cu niste observatii esentiale pentru filmele regizorului italian. Va dau numai un fragment... restul, dupa ce termin de citit. "Visconti pense en terme de scène, a l’inverse de Murnau ou Eisenstein qui pensaient en fonction du plan ou du montage. Pour lui, le cadre est un cache, une fenêtre ouverte sur le monde, non pas le cadre d’un plan, le fragment d’un hors-cadre cinématographique"...

Sa ne recitim cu bine.

Anti...

În ultima vreme, am asistat - direct şi indirect - la mai multe discuţii pătimaşe despre valoarea şi nonvaloarea filmului românesc contemporan. Premii? Bleah, strîmba unii din nas. Ştim noi de ce ne dau americanii şi francezii premii... Primii pentru că suntem o ţara mică şi de căcat, cu un trecut tot de căcat, cu politicieni din aceeaşi materie nicidecum cenuşie, că suntem groteşti şi că le place să sa uite cum ne scăldam noi, ca nişte primate puţin mai răsărite, în propria duhoare balcanică. Francezii? Tot noi ştim cum e şi cu francezii, că sunt de fapt nişte încrezuţi care premiază orice e foarte departe de Hollywood. Pe deasupra, fie sunt socialişti împuţiţi, deci nostalgici, fie se simt vinovaţi că ne-au ţinut în comunism şi au crezut în Ceauşescu. Ergo, filmul românesc e mic, negru şi urît şi, evident, supralicitat. Ce genii intracarpatice? Mizerie peste tot, spurcăciunea spurcăciunilor, deşertăciunea deşertăciunilor, spectacol de circ pentru fandosiţii de străini.
La asemenea atitudini aproape că nu ai ce să comentezi. Să te simţi vinovat că ţi-au plăcut nişte filme care pun sare pe rană şi nu îndulcesc realitatea - deşi suntem de acord că mizează pe realism? Să te uiţi la cel din faţa ta şi să încerci să îi explici că stranietatea şi autenticul, în exotismul lui, sînt principalele puncte de interes atunci cînd ai în faţă un film dintr-o cultură diferită de a ta? Că nu trebuie să ascunzi impurităţile sub cadru ca să faci un film "frumos"? Să-i mai explici care sînt limitarile filmului românesc şi cât de important e să faci un film pe care îl simţi, din toate punctele de vedere?
Nu pot decît să mă gîndesc la toate rahaturile cosmetizate din ultimii ani, anul acesta lăudîndu-ne şi cu singurul film românesc despre viaţa unui publicitar turmentat (Da, e Dupa ea!), la ce eşecuri sterile au ieşit încercînd să se imite un curent care nu se potriveşte autorilor, ales doar pentru că dă bine...
Poate ca explicaţiile ar fi multe. Şi eu, mă ntreb, în continuare, cum va fi filmul românesc peste 20 de ani. Poate atunci şi Mungiu, şi Porumboiu, şi Mitulescu, şi Puiu, şi Caranfil, vor regiza blockbustere bine duse la şcoala hollywoodiană. Mie unul însă, faza asta de film-manifest cu rădăcini sociale puternice şi murdare - că doar sunt radacini - îmi place de minune. Asta pînă nu se ajunge la un grotesc de tip Ticăloşii, dar nu vreau să pic în tabăra exemplelor negative.

... si dinte pentru dinte

Mi-am completat Trilogia răzbunării al lui Chan Wook-Park cu mai vechiuţul Sympathy for Lady Vengeance, ultimul din serie, dar, din păcate, nu cel mai bun. Din păcate trebuie luat doar aşa, ca o comparaţie absurdă între trei filme foarte bune: Sympathy for Mr. Vengeance (2002), Oldboy (2003) şi Sympathy for Lady Vengeance (2005), toate trei formînd violenta trilogie botezată „a răzbunării”. Din cele trei, cel mai bun rămîne Oldboy, însă nu despre el discutăm acum, ci despre Doamna Răzbunare, personajul central al ultimului film din serie.

S-a afirmat că filmele lui Park sînt de o cruzime înfiorătoare, că violenţa îi curge prin vine, de la cadru la cadru, sînge, tendoane sfîşiate, mandibule trosnite, picioare rupte etc. etc. Ultimul însă nu mai este la fel de violent ca celelalte, nu violent fizic, bineînţeles. Teroarea psihologică este, totuşi, o constantă pentru cele trei filme. Mult mai rafinat, avînd la bază un story mai complex decît celelalte două, în Sympathy for Lady Vengeance, Park devine teatral, împrumutînd de pe scenă reflecţia violenţei, mai mult decît reproducerea nudă a actelor de cruzime, pe care le vedeam în primele două filme.

Răzbunarea, în viziunea lui Park, e un act care pare necesar la un moment dat, dar care are efecte devastatoare asupra fiinţei. Nu poţi spăla sîngele cu sînge, pare a fi mesajul filmelor lui Park, deşi răzbunarea poate părea singura portiţă de scăpare spre normalitate. Deşi trilogia este cunoscută drept una a răzbunării, în nici unul dintre cele trei filme răzbunarea nu este o soluţie. A se vedea una din scenele finale din Sympathy for Lady Vengeance, cînd, după acea răzbunare colectivă, demnă de tragediile greceşti, "victimele-călăi" sînt interesate de cum îşi pot recupera banii. Satisfacţia unui sentiment pe cît de intens, pe atît de inconsistent, de volatil.

Sympathy for Lady Vengeance urmăreşte povestea complicată a lui Geum-ja Lee, intrată la 19 ani în închisoare pentru că a declarat că a ucis un băieţel. În 13 ani de temniţă ajunge, în mod paradoxal, să ucidă din bunătate. I se spunea chiar Geum-ja Lee the Kind-hearted, făcea torturi splendide, îngrijea bătrîne, le ajuta pe colegele de celulă umilite... Şi timp de 13 ani visează la răzbunare, o pregăteşte, fără a-şi da seama că ceea ce va înfăptui va deveni ceva colosal, universal, va fi zeiţa răzbunării colective. Pe final, gustul răzbunării o transformă într-un super-erou pe invers.

Sympathy for Lady Vengeance e mai rafinat decît primele două filme din trilogie, dar şi puţin mai artificial. Decorurile au rămas cam aceleaşi, aceeaşi preferinţă pentru spaţiile tunelare sau pentru out-door-urile înzăpezite. Muzica e sublimă... normal, e Vivaldi (nu că aş asculta aşa ceva dacă nu aş fi obligat de coloanele sonore) şi recreează o atmosferă asemănătoare celei din Kill Bill (I) sau In the mood for love - prin contrast. Cadrele sînt lucrate în detaliu, deşi unele link-uri între ele pot părea nenecesar de pretenţioase. Şi, cum e firesc, acolo unde există tragism şi trăire interioară covîrşitoare, abundă prim-planurile, feţele machiate intens, schimonosite, figuri foarte expresive ale unor actori cunoscuţi, tot de prin filmele lui Park.

Vă recomand toate cele trei filme, dar numai dacă suportaţi îmbinarea de inocenţă şi duritate a asiaticilor şi, în special, a lui Park.

Si se facu Madonna regizor

Asta da pozna, nemaivazuta, nemaiintilnita, de cind si-a luat Coana Miţa velociped. Se facu Madonna - adica regina muzicii pop - regizor. Si primul ei film, in calitate de regizor, va rula la Festivalul de la Berlin de anul acesta. Dupa cum spun cei de la Evenimentul Zilei, care fac o paralelă subtilă Scorsese - Madonna, filmul e un mediumetraj, de aproximativ 30 de minute, cu doi actori britanici si un ucrainean si se numeste "Filth and Wisdom". Acuma ca ii britanica get-beget diva si-o fi spus ca trebuie continuata seria de succes deschisa, in proza, de Jane Austen cu Pride and Prejudice sau Sense and Sensibility.
Nu putem decit sa-i uram succes in regie, desi in actorie nu i-a prea iesit si sa o incurajam sa creeze, ca nu-i tirziu nici la 50 de ani să debutezi ca regizor. Vorba aia, regi(n)a batrana face cinematografie buna.
Cititi mai mult pe http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/393546/Scorsese-si-Madonna-la-Berlinala/