Pentru cei care preferă unul indie - Wristcutters: A Love Story

Wristcutters: A Love Story nu e un film bun. Nu e nici un film prost sau o irosire de resurse. E doar un amestec de idei, imagini, replici prost manageriate. Filmul arată ca un indie-road trip, care se dă de ceasul morţii să fie interesant. De ceasul morţii, la propriu, pentru că e vorba despre sinucigaşi şi despre o poveste de dragoste într-un afterlife ciudat, un limbo al sinucigaşilor. Dacă la început povestea poate părea interesantă, aglomerarea ulterioară de secvenţe la care s-ar fi putut renunţa foarte uşor nu arată decît că scenaristul şi regizorul Goran Dukic s-a încurcat - şi încurcat a rămas - în nuvela israelianului Etgar Keret, pe care a încercat să o ecranizeze.

Cele trei personaje principale, Zia (Patrick Fugit), Mikal (Shannyn Sossamon) şi Eugene (Shea Wingham) se mişcă în lumea de după rezervată sinucigaşilor, unde "totul e la fel, dar mai rău", unde nimeni nu poate zîmbi şi fiecare poartă semnul distinctiv al felului în care şi-a pus capăt zilelor. Pe drum, bifează întîlniri cu tot felul de personaje stranii, fauna mitologică a locului, care culminează cu găsirea taberei lui Kneller (Tom Waits).


Nu pot să zic că nu mi-a plăcut Wristcutters, pentru că am descoperit cel puţin două lucruri demne de menţionat: muzica celor de la Gogol Bordello (deşi pusă pe filmul ăsta dă o impresie de copie la indigo a lui Bregovic) şi figura mai mult decît interesantă, dincolo de frumuseţea de revistă a lui Shannyn Sossamon (foto). Gustul amar l-a lăsat totuşi un final înfiorător de slab şi sentimentul că, pornind de la o idee şi un material atît de incitatante, produsul ar fi trebuit să fie muuult mai bun.

Pentru cei care vă veţi uitat totuşi la Wristcutters, propun două teme de meditaţie şi poate le veţi posta şi pe blog:
1. Cum poţi ecraniza o piesă literară foarte stufoasă din punct de vedere narativ (cum pare să fie cea ecranizată de Dukic)?
2. Cum vi se pare că arată noul "american indie" (puteti să luaţi în considerare şi cum e indie-ul american în muzică) privind spre Little Miss Sunshine sau Juno (indie în aparenţă)?

„The Bucket List” sau Portretul artistului la bătrîneţe

The Bucket List (Ultimele dorinţe) e un soi de comedio-dramă-cu iz filozofic, un prilej de a pune pe ecran doi bătrîni domni ai celei de a şaptea arte. Jack Nicholson şi Morgan Freeman încearcă să vîndă un film puţin peste medie, pe care unii îl interpretează drept fiind unul despre moarte. The Bucket List e un film despre moarte în aceeaşi măsură în care puteam zice despre Harold şi Maude că e la fel. Tema morţii e numai motorul care pune în mişcare un întreg discurs depre viaţă, eternul carpe diem – mai ales cînd diem au rămas cam puţine.

Pe scurt, Nicholson joacă rolul unui director de spital care se trezeşte, peste noapte, că e bolnav de cancer. La fel de bolnav ca modestul Morgan Freeman, un mecanic auto care a lucrat fără întrerupere aproape jumătate de secol (un stahanovist capitalist în toată regula) şi care suferă de acelaşi cancer. Printr-un artificiu al scenariştilor – destul de prost gîndit – cei doi ajung în aceeaşi rezervă de spital, unde mizantropia lui Nicholson se va lovi neîntrerupt de bonomia lui Freeman. Apoi, tot printr-un şir de coincidenţe stridente şi artificii rupte parcă din alt film, directorul de spital găseşte o listă cu ultimele dorinţe (mult mai plastic numită în engleză „The Bucket List”), scrisă de mecanicul auto, pornind de la un exerciţiu pe care l-a făcut, cîndva, la ora de filozofie. Pentru că mecanicul nu a vrut să fie dintotdeauna mecanic, a vrut să fie istoric, a urmat cursuri după cursuri, a devenit un enciclopedist al secolului XXI. Dar soţia a născut, copiii trebuiau hrăniţi şi ştim toţi că istoria şi filosofia nu-ţi umplu stomacul. Acceptăm şi convenţia asta, doar e ficţiune şi ne concentrăm pe ceea ce urmează, adică pe un lung şir aventuri-clişeu pe care oricine le-ar pune pe o listă care să răspundă la întrebarea: „Ce ai vrea să faci dacă ai afla că o să mori peste cîteva săptămîni?” Jumătate din film îi urmărim pe cei doi bătrîni cum escaladează munţii, piramidele, Marele Zid Chinezesc, intră în curse infernale şi aproape că pătrund femei bestiale. Şi restul o să vedeţi şi voi.

Chiar dacă filmul se vrea unul cu o morală puternică, autorii ratează cu brio înecînd tot demersul într-o găleată de clişee răsuflate. Bucket list vrea să spună că viaţa trebuie trăită, că fiecare zi poate fi ultima, că împlinirea maximă e în familie, dar trebuie să ne gîndim şi la noi, că bla, bla, bla. Ce înţelegem la o lectură mai puţin naivă e că fericirea e pe bani, carpe diem e numai pentru cei care-şi pot cumpăra clipele de plăcere (dar nu şi de viaţă – frumos clişeu capitalist), că banii cumpără plăcerea, dar nu fericirea, că individul nu se împlineşte decît prin cei pe care îi iubeşte şi prin familie, aşa că nevoile lui trebuie să fie îngropate, pînă la urmă, la picioarele armoniei conjugale. Şi dacă nu vi s-au strepezit dinţii de atîtea clişee, mergeţi şi vedeţi filmul.

Nici actoriceşte filmul nu excelează, chiar dacă numele lui Nicholson şi Freeman sunt momeala producătorilor. Sunt rare cazurile în care Nicholson nu se joacă pe el şi acesta nu e unul dintre ele. Expansiv, ca de obicei, îşi distruge, cu bune intenţii, rolul care şi aşa e destul de subţire şi nu te lasă să uiţi nici o clipă că te uiţi la un film cu Jack Nicholson. Pînă şi Morgan Freeman dispare în avîntul colegului său de generaţie. Aşa că de la Bucket List nu poţi ieşi decît cu o concluzie: „Mamă ce au mai îmbătrînit actorii ăştia!”, dar şi ea e răsuflată, cei doi oferind performanţe extraordinare în anii de senectute şi aici mă gîndesc la excepţionalul About Schmidt pentru Nicholoson sau Million Dollar Baby, pentru Freeman.

Horror revival - Orfelinatul

Recomandarea absolută de săptămîna aceasta e filmul de debut al spaniolului Juan Antonio Bayona, produs de mult mai cunoscutul şi premiatul Guillermo Del Toro (Pan's Labyrinth). El Orfanato (The Orphanage, Orfelinatul) e mai mult decît un horror, sau mai bine spus e mai mult decît ceea ce înseamnă horror în ultimii ani. Spre deosebire de genul înecat de ceva vreme în sînge, topoare, cuţite, monştri zoomorfi sau antropomorfi şi milioane de adolescenţi naivi care le cad pradă, El Orfanato se întoarce la una dintre cele mai mari spaime exploatate de horror-uri dintotdeauna: lumea de dincolo, gata oricînd să disturbe liniştea pămîntească a celor care încă mai trăiesc. O întoarcere la tema care a propulsat filme şi serii în topurile genului, dacă ar fi numai să ne gîndim la incredibilul The Shinning sau la seria Poltergeist, ca să nu mergem pînă la Psycho sau The Exorcist.
Filmul se deschide cu un joc în curtea unui orfelinat, la care participă micuţa Laura. Micuţa Laura care va deveni, peste ani, proprietara şi directoarea orfelinatului în care a crescut, care se va ocupa, în continuare, de copiii fără părinţi şi care va trebui să dea piept cu forţele care îi răpesc copilul adoptiv. Un personaj foarte bine conturat şi magistral jucat de actriţa spaniolă Belen Ruenda care, deşi ajunsă la vîrsta de 43 de ani (pe care nu-i arată), nu a prea cochetat cu marele ecran, singurele ei apariţii, dincolo de serialele de televiziune, fiind în Mar adentro, Savage Grace şi 8 citas (ultimele aproape necunoscute publicului românesc).
Moto-ul "O poveste de dragoste. O poveste de groază" defineşte perfect El Orfanato. Povestea de dragoste nu era greu de realizat, dragostea maternă fiind destul de uşor de pus în imagini. Însă, pentru un public suprasaturat cu scenarii "horror", provocarea venea din a pune povestea pe ecran astfel încît să declanşeze groaza în sălile de cinematograf. Pentru asta, scenaristul Sergio G. Sanchez şi regizorul au fost nevoiţi să facă un slalom extrem de dificil printre clişee. Dar care le reuşeşte. La un moment dat devine chiar evident că cei doi contorsionează povestea pentru a nu le da nici o şansă spectatorilor să anticipeze finalul. E o competiţie din care realizatorii lui El Orfanato ies cîştigători, printr-o soluţie mai puţin folosită în horror-urile de pînă acum. Dar pe care nu o să o dezvălui, pentru că trebuie să mergeţi să vedeţi filmul.

Generaţia pierdută

În vremuri de război, măsurile pe care le iei pot părea deseori stridente. De aceea nici un film ca Harold şi Maude nu poate evita ceea ce cu ochii de acum am putea cataloga drept "prea transparent". Nici nu-şi propune să fie subtil, totul e la vedere, firele "nevăzute" care mişcă totul fiind şi ele destul de uşor de perceput. Pentru că în vremuri de război, viaţa nu poate milita decît pentru viaţă şi, drept urmare, Harold şi Maude este un film militant. Nu o să insist pe imagine sau pe muzică (deseori legătura puternică dintre muzica lui Cat Stevens şi story se apropie de specificul unui anumit tip de film muzical), nu o să vorbesc nici de replici, pentru că vreau să vă las să descoperiţi totul singuri. Harold şi Maude e un must see, este unul dintre visele cele mai nebuneşti ale cinematografului, într-un ambalaj de normalitate.
Ceea ce trebuie să remarc este ilustrarea a ceea ce numeam din titlu "generaţia pierdută". Între tînărul Harold (Bud Cort) şi sexagenara Maude (Ruth Gordon), personajele care construiesc, mai mult decît o relaţie, o punte de legătură între generaţii, o punte pentru transferul de memorie, nu mai există nimic. La fel ca în The Wall (1982) (alt film născut ca reacţie la o tensiune armată masivă) şi în Harold şi Maude al lui Col Higgins (scenariu) şi al Hal Ashby (regie) generaţia de mijloc nu e reprezentată decît de un colonel autoritar (pe care în The Wall îl putem suprapune peste Profesor) şi o mamă-indiferentă-şi-castratoare apropiată de imaginea maternă din filmul gîndit de Roger Waters şi Alan Parker. În ambele nu trebuie trecută cu vederea absenţa figurii paterne, mai subtilă în Harold şi Maude, şi întreg mesajul anti-război ascuns în spatele filosofiei Maudiste (am înţeles că aşa a ajuns să fie numit acest carpe diem hollywoodian).
Cimitirele largi şi uniformizate, sinuciderile repetate, autoritatea ridiculizată. Toate sunt semne ale unui vid lăsat de război, un vid care e umplut sub aşternuturi de Harold şi Maude. Şi deja cred că am zis prea mult.

Banii noştri, filmul nostru, noaptea noastră

Ieri am avut timp să văd ultimul film al fraţilor de buget Joaquin Phoenix şi Mark Wahlberg, un duo de producători şi un trio actoricesc care o are la mijloc pe hottissima Eva Mendes. Adăugaţi la distribuţie şi numele lui Robert Duvall şi vă dă un afiş bun de vîndut orice film. După ce vezi Noaptea e a noastră (We Own The Night) chiar îţi dai seama că ar fi putut fi orice film. În We Own The Night, Phoenix e băiatul bun în fond, rău datorită împrejuărilor, dar eminamente bun, iar Wahlberg e fratele lui, băiatul bun, dar totuşi rău în anumite împrejurări, dar eminamente bun. Robert Duvall e un şef de poliţie "legendar", care i-a puit pe cei doi fii şi care trebuie să le suporte fiţele cam tot timpul. Cine e Eva Mendes atunci? Eva e joker-ul care intră în acţiune cînd băieţii îşi dau seama că nu e prea iese povestea, că dialogurile sînt lungi şi plicticoase, că părţile de "action" sunt prea scurte şi fără vlagă. Şi Eva, ca şi ceilalţi actori, suferă de "complexitate", pentru că aşa s-a gîndit scenaristul şi regizorul James Gray că ar da mai bine. Drept urmare şi Eva e o tipă bună (nu numai fizic), rea în anumite împrejurări, dar eminamente bună.
We Own the Night e doar un alt film cu poliţişti şi mafioţi, cu răzbunări, cu oameni cu mai multe feţe, în care ar trebui să-ţi dai seama de cît de eroic au luptat poliţiştii americani împotriva crimei organizate. În schimb, autorii nu fac decît să repete aceleaşi clişee ale genului, atît narativ cît şi vizual, ca să escaladeze spre un final patetic, dulceag şi lăcrimos. Mergeţi numai dacă vă place genul şi simţiţi nevoia să-l bifaţi şi filmul ăsta.

Notă: Două lucruri nu am înţeles, dar nu au foarte mare legătură cu filmul:
1. De ce au venit cîteva profesoare cu o clasă de eleve de clasa a cincea sau a patra deşi pe afiş scria Nerecomandat sub 15 ani şi cum le-au explicat de ce gemea doamna Eva Mendes cînd stătea cu sînii goi şi domnul Joaquin Pheonix îşi mişca mîna în chiloţii ei.
2. De ce pe panoul de most wanted era mereu acelaşi portret-robot (filmul se întinde pe aproape jumătate de an) şi de ce îmi semăna aşa de mult cu Alex. Leo Şerban.

România, ca o legiune straina

"România e o ţară în Africa, noi trăim în găuri insalubre, sub pământ, suntem canibali, vînăm şobolani cu arcu', nu avem maşini, că ne deplasăm prin copaci vopsiţi în galben şi toate construcţiile care le puteţi admira dacă alegeţi să faceţi o excursie pe aceste meleaguri sunt construite de o civilizaţie superioară cu care noi nu avem nici o legătură. Vă mulţumim!". Citat perfect pentru un film defect, de la Paraziţii, pentru conu' Daneliuc, care a recidivat în film cu finanţarea noastră, a proştilor care cotizează la bugetul din care suge CNC-ul şi al fraierilor care au dat şi vor mai da bani să vadă "admirabila" Legiune străină. Amin!

Săptămîna asta, ca tot clujeanul de rînd, am avut de ales între filme multe şi proaste. Cele mai răsărite sînt, poate Busola de Aur şi L-am servit pe regele Angliei, dar şi ele lasă de dorit. Cu tot spiritul patriotic am ales să văd Legiunea străină a lui Mircea Daneliuc, film de 7 şi 5 lei la casa de bilete, dar de 2 lei în sală. După jumătate de oră, amicul M. a renunţat. S-a dus la 10.000 B.C. Nu ştiu dacă m-am simţit mai patriot sau mai fraier că am stat cu Daneliuc pînă la sfîrşit. Şi problema nu-i cu sfîrşitul... nu numai, adică. Filmul e putred da capo al fine. Mai exact, de la un generic la altul, în toată splendoarea lui de film galben, patetic şi amatoricesc.

Daneliuc creează, cu toată înverşunarea de care este capabil, o Românie pe care noi ar trebui s-o luăm de bună. Acţiunea se petrece undeva în nordul Moldovei, prin judeţul Suceava, unde gripa aviară loveşte greu într-o populaţie de babe, de oameni care au singurul scop de a ieşi din ţară pentru a popula Europa cu această "legiune străină", de căpşunari, bişniţari, curve, hoţi, violatori, cerşetori bla bla bla. Rică Răducanu (ales pentru notorietate, nu pentru calităţile sale actoriceşti!) e un căpătuit, un fel de baron local mereu în tranzit, pe numele mic, Maricel. Dar asta nu e povestea lui. Oana Piecnita este Lilica, o duduie cu aere de "imancipată", o doamnă de carne şi fier a comunei, şi ea cu succes la export. Dar nu e nici povestea ei. Despina Stanescu e Vergina, mama Lilicăi, o bătrînă care-şi pune capul pe şine de sărăcie şi disperare - gripa aviară i-a eliminat păsăretul din curte - dar cu sute de euro sub pernă şi care se foloseşte şmechereşte de un jaf real şi un viol imaginar. Bineînţeles, nu-i nici povestea ei. Mitu, Aurel şi Stelică sunt trei prieteni, ca trei ciobănaşi mioritici, primul soldat în termen, al doilea poliţai comunal (good cop, of course) şi soţul Lelicăi, iar al treilea bişniţar local şi hoţ de benzină. Cumva, ai crede că e povestea lor, a celor trei naivi care vor să scape de o ţară de căcat şi să aterizeze drept în faimoasa Legiune străină, unde e rigoare, e luptă de supravieţuire, e "toţi pentru unul şi unul pentru toţi". Fără să-şi dea seama însă - că de aia îs ţărani proşti spre deosebire de regizorul "filosof" - că de fapt România e mai ceva decît legiunea străină, că e o junglă absurdă, numai că aici nu merge faza cu "toţi pentru unul, unul pentru toţi".

Asta e povestea, pe scurt. Oricum e plină de, cum se spune la noi, în Moldova, bălării. Daneliuc îşi propune să treacă dincolo de realitatea imediată, prin scene parcă trase la indigo după creaţia extrem-naţionalistă eminesciană şi puternic alegorice. Cei care "sug sîngele poporului", asemeni lipitorilor care-l parazitează pe Aurel la finalul filmului şi apoi, cînd îl părăsesc, devin nu numai o metaforă de foarte prost gust, ci şi un loc comun de zile mari. Daneliuc nu-şi poate duce scenariul dincolo de aceste clişee încrîncenate. S-a blocat acolo şi nu cred că va mai putea să se desprindă de optica asta. Never ever.

Cel mai mare păcat al filmului pe care l-a creat cel care a fost odată un mare regizor e că România anilor 2006-2007 (la care se raportează regizorul şi scenaristul) oricît de caricatural şi de puternic ar vrea s-o schiomonosească Daneliuc, nu mai arată aşa. E ca şi cum eu, ca să demonstrez că patru măgari au 20 de picioare împreună, mă încăpăţînez să pornesc de la premisa că un măgar are, de regulă, cinci picioare. Poate că vă vine greu să credeţi, dar, domnule Daneliuc, România pe care încercaţi dumneavoastră să o luaţi la bani mărunţi, nu mai există. S-a dus de prin anii 90 şi n-o să mai revină. E o moară de vînt cu care vă încăpăţînaţi să vă bateţi, dar nu pentru vreo cauză nobilă, ci pentru propriul orgoliu. Dacă nu există, veţi cîştiga, cu siguranţă.

Tehnic, filmul e un dezastru. Nu am putut reţine decît un cadru mai lucrat, dar şi ăla ridicat inutil la rangul de secvenţă, aşa-zisul soundtrack e total pe lîngă şi, de obicei, nu e bine să te bazezi pe Andrieş să-ţi facă, într-un cîntec, morala unui film pe care nu poţi să-l construieşti. E un fel de "să vă cînte domnu' Andrieş despre ce e filmu' ăsta, că nu mai am răbdare să vă fac să înţelegeţi". Şi să nu uităm imaginea nostalgic-comunistă, virată în galben ca filmele româneşti ale anilor 70, solară, am zice.

La final, mă simt dator să transcriu replica unui poliţai din filmele americane: "Nimic de văzut aici. Circulaţi, circulaţi!"

This is fuckin' England, mate...

Warning: Post cu Pink Floyd în urechi.

Am revenit din morţi şi am să vă recomand o groază de filme. Nu ştiu exact cu care să încep, dar cred că cel mai bun pe care l-am văzut în ultimele săptămîni a fost ultra-britanicul This is England, scris şi regizat de insularul Shane Meadows. În 2006, This is England lua un premiu BAFTA pentru cel mai bun film britanic, ratîndu-l pe cel pentru cel mai bun scenariu. Scenariu care are la bază puternice elemente autobiografice, personajul central fiind creat după chipul şi asemănarea lui Meadows. De altfel, tînărul actor Thomas Turgoose a primit premiul pentru cel mai bun debut în film al British Independent Film Awards, în 2006, pe cînd avea numai 14 ani.
This is England e un alt film al tinerilor furioşi britanici, în care veţi recunoaşte cu uşurinţă elemente de atmosferă - şi nu numai - care trimit clar la Trainspotting, Lock, Stock and Two Smoking Barrels şi, evident, la filmul pe care vrea să îl "moştenească" cel mai mult, A Clockwork Orange (Portocala mecanică) a lui Kubrick.

Personajul principal e Shaun, un tînăr britanic al cărui tată a murit "pentru ţară" în controversatul război întreţinut de Doamna de Fier a Marii Britanii (Margaret Thatcher) în Insulele Falkland. Shaun îşi găseşte forţa într-un grup de skinheads destul de paşnici, pentru ca apoi să urce treptele violenţei alături de un fost puşcăriaş, adept al grupurilor rasiste britanice. De la mimetism pînă la participare nu e decît un pas, e graniţa pe care orfanul traumatizat de război e atras să o treacă.

This is England e, în primul rînd, un film politic, una dintre uzitatele încercări de a stîrpi răul arătîndu-ţi formele sale maxime. În mic, e "tratamentul" la care era supus Alex, personajul principal din Portocala Mecanică, numai că, de această dată, la el e supus spectatorul. Şi Anglia lui Meadows, la fel ca cea imaginată de Kubrick, Boyle (prin intermediul lui Irvine Welsh), Ritchie sau mulţi alţii este una a distrugerii şi a auto-distrugerii, a furiei, a răzbunării, care se întorc împotriva britanicilor. Există o zicală anglo-saxonă care spune că "No man is an island". "But Britain is", ar trebui să adăugăm. Spre deosebire de cinematografia americană, cea britanică nu a rezolvat problemele sociale şi politice pe care le-a experimentat ţara mutînd problemele în ţinuturi aflate la mii de kilometri depărtare, în Irak-uri, Cambodgii, Vietnamuri. Tensiunea socială - datorată crizelor eterne - nu a fost tradusă în film prin supereroi sau supersoldaţi ramboici, supape perfecte pentru astfel de probleme interne. În filmul britanic, furia e pe faţă, e în interior. Violenţa - în special a anilor 80 - e marfa de export a cinematografiei britanice în ultima vreme, trademark-ul ei.

Din punct de vedere tehnic, filmul mizează pe imaginea nefinisată, de videoclip brit, Meadows preferă prim-planurile şi evită efectele de orice fel, chiar şi muzica externă. Un singur moment din film e pus în valoare de soundtrack, într-o variantă asemănătoare celei folosite de Aronofsky în Requiem for a Dream.

De ce Pink Floyd? Aşa am simţit după ce am văzut filmul: "Mother, do you think they'll drop the bomb?"