„The Bucket List” sau Portretul artistului la bătrîneţe

The Bucket List (Ultimele dorinţe) e un soi de comedio-dramă-cu iz filozofic, un prilej de a pune pe ecran doi bătrîni domni ai celei de a şaptea arte. Jack Nicholson şi Morgan Freeman încearcă să vîndă un film puţin peste medie, pe care unii îl interpretează drept fiind unul despre moarte. The Bucket List e un film despre moarte în aceeaşi măsură în care puteam zice despre Harold şi Maude că e la fel. Tema morţii e numai motorul care pune în mişcare un întreg discurs depre viaţă, eternul carpe diem – mai ales cînd diem au rămas cam puţine.

Pe scurt, Nicholson joacă rolul unui director de spital care se trezeşte, peste noapte, că e bolnav de cancer. La fel de bolnav ca modestul Morgan Freeman, un mecanic auto care a lucrat fără întrerupere aproape jumătate de secol (un stahanovist capitalist în toată regula) şi care suferă de acelaşi cancer. Printr-un artificiu al scenariştilor – destul de prost gîndit – cei doi ajung în aceeaşi rezervă de spital, unde mizantropia lui Nicholson se va lovi neîntrerupt de bonomia lui Freeman. Apoi, tot printr-un şir de coincidenţe stridente şi artificii rupte parcă din alt film, directorul de spital găseşte o listă cu ultimele dorinţe (mult mai plastic numită în engleză „The Bucket List”), scrisă de mecanicul auto, pornind de la un exerciţiu pe care l-a făcut, cîndva, la ora de filozofie. Pentru că mecanicul nu a vrut să fie dintotdeauna mecanic, a vrut să fie istoric, a urmat cursuri după cursuri, a devenit un enciclopedist al secolului XXI. Dar soţia a născut, copiii trebuiau hrăniţi şi ştim toţi că istoria şi filosofia nu-ţi umplu stomacul. Acceptăm şi convenţia asta, doar e ficţiune şi ne concentrăm pe ceea ce urmează, adică pe un lung şir aventuri-clişeu pe care oricine le-ar pune pe o listă care să răspundă la întrebarea: „Ce ai vrea să faci dacă ai afla că o să mori peste cîteva săptămîni?” Jumătate din film îi urmărim pe cei doi bătrîni cum escaladează munţii, piramidele, Marele Zid Chinezesc, intră în curse infernale şi aproape că pătrund femei bestiale. Şi restul o să vedeţi şi voi.

Chiar dacă filmul se vrea unul cu o morală puternică, autorii ratează cu brio înecînd tot demersul într-o găleată de clişee răsuflate. Bucket list vrea să spună că viaţa trebuie trăită, că fiecare zi poate fi ultima, că împlinirea maximă e în familie, dar trebuie să ne gîndim şi la noi, că bla, bla, bla. Ce înţelegem la o lectură mai puţin naivă e că fericirea e pe bani, carpe diem e numai pentru cei care-şi pot cumpăra clipele de plăcere (dar nu şi de viaţă – frumos clişeu capitalist), că banii cumpără plăcerea, dar nu fericirea, că individul nu se împlineşte decît prin cei pe care îi iubeşte şi prin familie, aşa că nevoile lui trebuie să fie îngropate, pînă la urmă, la picioarele armoniei conjugale. Şi dacă nu vi s-au strepezit dinţii de atîtea clişee, mergeţi şi vedeţi filmul.

Nici actoriceşte filmul nu excelează, chiar dacă numele lui Nicholson şi Freeman sunt momeala producătorilor. Sunt rare cazurile în care Nicholson nu se joacă pe el şi acesta nu e unul dintre ele. Expansiv, ca de obicei, îşi distruge, cu bune intenţii, rolul care şi aşa e destul de subţire şi nu te lasă să uiţi nici o clipă că te uiţi la un film cu Jack Nicholson. Pînă şi Morgan Freeman dispare în avîntul colegului său de generaţie. Aşa că de la Bucket List nu poţi ieşi decît cu o concluzie: „Mamă ce au mai îmbătrînit actorii ăştia!”, dar şi ea e răsuflată, cei doi oferind performanţe extraordinare în anii de senectute şi aici mă gîndesc la excepţionalul About Schmidt pentru Nicholoson sau Million Dollar Baby, pentru Freeman.