Am obosit, domnule Bergman!

Plănuiam mai de demult să fac un studiu extins despre Ingmar Bergman. L-am amînat pe mai tîrziu, poate nu foarte tîrziu.
Săptămîna trecută am văzut primul film din ceea ce e cunoscut drept trilogia bergmaniană despre Dumnezeu. Adică Through a Glass Darkly - Winter Light - The Silence. Through a Glass Darkly e povestea unei femei - fiică, soţie, soră - abia întoarsă dintr-un sanatoriu, cu o boală psihică ce se tot agravează şi care, în delirurile sale, amestec de carnal şi sacru, îl vede pe Dumnezeu. De fapt, pe Dumnezeu îl aşteaptă o întreagă lume iluzorie, în care Karin (Harriet Andersson) se scufundă în timpul crizelor sale. Dumnezeul lui Bergman e Godot al lui Beckett... două figuri care aproape că se pot confunda. Dacă Godot nu vine, măcar personajul lui Bergman îl vede pe Dumnezeu. Citez din memorie... "Dumnezeu e un paianjen imens, cu faţa împietrită, care încearcă să mă pătrundă (penetrate - în engleză, deci putem liniştiţi lua şi trimiterea sexuală a cuvîntului)".
Karin din Through a Glass Darkly e doar una din măştile Femeii Bergmaniene. Şi nu supralicitez cu majusculele. Femeia lui Bergman e o fiinţă prinsă între două lumi, puternic interiorizată - rar apar figuri feminine luminoase în filmele sale si singurul care-mi vine acum în minte e cel al Miei, din A şaptea pecete... Da, şi a Sarei din Fragii sălbatici (ambele, jucate de Bibi Andersson) - care se zbate tăcută pe marginea abisului, ruptă în bucăţi de identităţile sale sociale şi psihice. E mama, e soţia, e sora. Toate femeile din filmele lui Bergman fiind un tribut adus femeilor din viaţa reală, datorită puternicelor similarităţi cu momente din biografia regizorului.
De data aceasta, Karin se luptă cu Dumnezeu. Cine e Dumnezeu pentru Bergman? E conştiinţa individului că există ceva, că trebuie să existe ceva dincolo de moarte. Cred că aşa ar fi cel mai uşor de spus: Dumnezeul lui Bergman e frica de moarte, e spaima că dincolo de moarte nu mai există nimic, că e numai descompunere, că e numai carne putredă. Toate ironiile lui la adresa existenţei lui Dumnezeu, toate personajele pe care le abandonează spaimei, contrabalasate de cele salvate şi pline de speranţă (aici mă întorc la A şaptea pecete) nu sînt decît o împungere a lui Dumnezeu. Ca şi cînd ai zgîlţîi un om leşinat, l-ai pălmui, numai să-l vezi reacţionînd. Să ştii că e viu.
De aceea, ochii femeilor lui Bergman caută mai degrabă în sus, căutarea fiind de cele mai multe ori una interioară. Feţele sînt luminoase, marcate de anxietate sau de renunţare.
Nu am trecut în revistă aici argumentele biografice pentru ceea ce am afirmat. Nu am de gînd să o fac deocadată, ele fiind la dispoziţia oricui atît în interviuri, cît mai ales în cărţile scrise de Bergman, de la autobiografia Lanterna Magică, pînă la aşa-zisele ficţiuni, Imagini sau Copil de duminică.
De ce am obosit, domnule Bergman? De aşteptare.