Secretul unui white collar zombie

Mărturisirile pe care vi le voi face în continuarea poate vă vor şoca. Sînt de culise, din culisele cele mai îtunecate ale vieţii mele de cinefil... Mă uit la Desperate Housewives... si imi cam plac. Bine, mai mult mi-au placut primele sezoane decît astea mai noi, deşi ultimul e chiar destul de bun. Mecanismele le sînt foarte bune. Un umor tuciuriu - nu e chiar negru - cinci tipe cu care ajungi să empatizezi, situaţii limită, brodate pe un mare fond de soap - sau ca sa-i zicem mai pe sleau: telenovela, americanească de data asta.
Ce tu Bergman, Tarkovski, Fellini, Aronofsky, Coppola - tată şi fiică - şamd, cînd poţi să ai 40 de minute de minitragedii familiale, mistere uşurele, care nu ţin mai mult de 2 episoade, toate împachetate după modelul unui sandviş 100% american în morala- povestea -invatatura de la inceput si de la final. "Tema de casă" pe care noi, cei care din cind in cind simtim nevoia să ne jucăm de-a gospodina cu pretentii, trebuie să o luăm în serios şi să medităm. Ce sînt prietenii, ce sînt încercările, care e rolul tatălui, care ne sînt responsabilităţile faţă de copii, ce înseamnă boala, ce sînt deviaţiile sexuale, ce e homosexualitatea, ce înseamnă să pierzi un copil, ce înseamnă să ucizi, ce e o nevastă adulterină, ce e un soţ infidel... multiplicaţi asta cu aproape 80 de episoade si veţi avea un ghid moral al societatii americane actuale. Un fel de "Invataturile lui Lynette, Bree, Susan, Gabrielle, Edie şi Marie Alice, către noi, gospodinele".
Şi încă o dată mă gîndesc cît ne este permis să ne "prostim", cit de mult trebuie să ne atingă la sentimente asemenea filme despre care toţi convenim că sînt oarecum de duzină. Sînt serialele zilelor noastre, junk-food-ul sentimental de fiecare zi. Cert e că, atunci cînd vii obosit, cu neuronii făcuţi praf şi cu dureri de cap infernale, opţiunea pentru asemenea seriale (pentru că nu am evitat nici faza Friends, nici faza Lost) e una mult mai uşoară. Ele sînt deliciile unui white collar zombie.