Nostalgia

Nu. Nu e vorba nici de Tarkovski, nici de Cărtărescu. Sînt doar nostalgii, nu ale mele personale, ci şi ale creatorilor de film din România. Sînt melodiile comunismului românesc, atît de dulci şi schizoide, nostalgii care aduc aminte de speranţe şi ratare.
Occident: Noi în anul 2000... Dap. EU în anul 2000 tocmai făceam 18 ani. Major. Major breakdown. Cînd nu vom mai fi copii... fals. Still a child. Vom face ce-am văzut cîndva. Dap... vom fura, vom minţi, vom cenzura, îi vom săpa pe ceilalţi, vom munci tot mai puţin, vom poza în "eroi". Noi în anul 2000, cîntec frumos, ratare sublimă, extraordinar de bine a prins pe coloana sonoră de la Occident. Îmi aduc aminte cum m-am luminat cînd l-am auzit. Nu era nimic ironic, era poate doar trist, dar era deja "din alt film".
Moartea domnului Lăzărescu: Cum e oare... Asta da potriveală. Asta da moştenire "de Aur". La fel ca în Occident, şi rîndunicile ciripeau despre cum e dragostea: asta e moştenirea, asta e România schizofrenică, despre ea vorbim (sau cintam). Nu despre optimism, ci tot despre moştenitorii unui monstru mincinos şi violent. E melodia pe care, probabil, părinţii noştri dansau, "dance the lack away". Dictatura cu ochi albaştri ştia să cînte frumos, ca un fermecător de cobre, nu cobre de prima mînă, ci cobre cu dinţii scoşi, care nu mai ştiau de mult cum era "altădată".
De atunci, top of the tops: Liceenii: Ani de liceu. Unde dracu era ursuletul. De ce era în pod? Eu de ce n-am avut ursuleţ. Ciudat, dar nu-mi aduc aminte să fi avut multe jucării înainte de 90. După aceea au apărut casetofonul, televizorul color. Îmi aduc aminte că, la el, la televizorul Samsung, care a crăpat la primul tăznet, am văzut prima dată Ferma animalelor. Nu mai ştiu care era ocazia. Poate că făceam un an de libertate neocomunistă. Eram mai mulţi în cameră - poate era un Revelion - erau părinţii mei, cred că şi naşii (atenţie, amintire nesigură) şi ne uitam la Ferma animalelor. Poate că cineva ar fi trebuit să spună "Porcii!". Cobrele, libere acum, nu mai aveau dinţi, nu mai aveau chef să muşte, nu ştiau să o mai facă. Ce a rămas se vede în filmele noii generaţii de cineaşti români.
De ce nostalgii? Tocmai am dat peste un CD cu melodiile astea din vremea "aia" şi pe care, inspirat, cineva l-a denumit "Cîntecele noastre toate". Nu ale noastre, ale generaţiei Pionierii 2000, ci ale părinţilor noştri. Dar, aşa cum moştenirea lor e şi a noastră, toate cîntecele astea nu sînt de fapt şi ale noastre? Aş vrea să vă dau versuri, dar aş lungi poate prea mult povestea. Cred totuşi că ar ieşi un post-poem-muzicalo-comunist cu final optimist (ca in 1990). Deci, maestro, muzica:

Tot ce-a fost în viaţa mea odată, voi lăsa uitării
Iubite, bună seara, te-aştept ca din cer
Gura ta-i un poem de nebune dorinţi
Timp, încotro mergi, spre ce meleaguri noi, grăbit alergi?
Femei sunt multe-n lumea asta mare
Noaptea se lasă în mahala
Şi zboară ca nişte zmei
Ca să mi te fac nevastă, am dus viaţă de năpastă
Lasă-mi toamnă pomii verzi, uite, ochii mei ţi-i dau
Copacul demn se-nalţă în grădina mea, ameţit de soare, de lumina grea
Zeci de blocuri rîd în soare argintii
Ştiu cu frunzele vorbi şi cu stelele tîrzii
Şi dacă ne place stăm chiar pînă-n zori de zi
O ultimă ţigară, uitată într-un colţ pe etajeră
Ei îi vorbiţi în locul meu şi spuneţi ce-aş vrea să spun eu
De-ai fi tu salcie la mal, m-aş face rîu la umbra ta
Vine sau nu vine, daţi-mi un răspuns
Poartă tu iubirea noastră, prinsă-n gingăşia ta
Eram copil, în primii ani de şcoală
Iertaţi-mă, dar n-aţi văzut vumva o fată?
Mi-a şoptit o viorea, c-o să-mi dai inima ta, Truli, truli, dragă
E-o lume minunată, în care veţi găsi
Cînd iese badea la cosit, iese şi mîndra la prăşit
Eternitate, iubirea mea,
Să nu-ţi fie-n viaţă bine, că nu m-ai iubit pe mine
despre toate ştiu azi ceva, dar nimic despre taina ta
Timpul te-nvaţă atîtea lucruri noi Aş da orice să-ntorc timpul înapoi
Mă întreb chiar şi-acum unde eşti
Am vrea să fim, adeseori, prea fericiţi, nemuritori
S-avem noi mîine, Aur şi pîine
Prefă-te că mă mai iubeşti
Cînd soarele răsare, în prag de dimineaţă

PS: În grădina lui Ion, toate păsările dorm
Şi în fiecare dimineaţă, îmi stă tot cu felinaru-n braţe, este Ionel, bată-l norocul!

Şi nu, nu m-am apucat de poezie =))