Ieri vorbeam cu o batrina care-mi spunea cum, acum ceva ani, ii placea sa mearga cu toata familia cu autobuzul. Nu la plimbare in parcuri sau paduri, nici prin catedrale prafuite, ci cu autobuze si trolee. De ce? In autobuz se intimpla mereu ceva. Cineva se cearta, cineva plinge, cineva pute, cineva vorbeste tare la telefon, cineva se impiedica, asculta manele. Autobuzul e o lume in sine. O specie se inmulteste in autobuz, autistii asemeni mie, cu castile de la player in urechi, indiferenti la cine mai cade (e mai greu de ignorat, odata mi-a lesinat un usti in brate), la ce mai birfesc babele samd, samd.
Citeodata, asa, cu playeru in urechi, cu Editors, Interpol sau Ian Brown... sau poate chiar Pale Young Gentleman, sint actor pentru x minute, intr-un film de scurt metraj sau intr-un videoclip de succes. Lumea se misca in ritmul muzicii, gasesc acele elemente ale peisagiului mobil si imobil care se potrivesc, ocii mi se misca ritmic, asemenea unei camere de filmat, mai mult traveling, mai putin cut. Un fade out masiv (to black) daca sunt foarte obosit, cadre von trieriene daca sint in troleu si se zbintuie masiv (da doamne subiect nefericit, asuprit si trist in cadru).
In fond, ce e si soundtrackul filmelor, dincolo de un companion armonios sau contrapunctic la fire filmului in sine. De la pianistii care acompaniau filmele mute... to set the mood... la coloanele sonore profi, create de compozitori care mai de care, speciali pentru anumiti regizori, drumul a fost, cu sigurata lung. Nevoia insa, aceeasi. Aceeasi cu a noastra, a autistilor muzicali, care ne infudam castile in urechi si ne dam la deal si la vale in ritimul muzicii.
So, if you see me dancing, either i'm happy, or i'm crazy. Either way, i'm happy.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
4 comentarii:
http://youtube.com/watch?v=6zK2Y-Rmv5Q
multe lumi in sine
pai am incercat si eu asta, in urma cu citeva luni cind mi-am cumparat tel cu radio. in bus, cum zici tu, mai merge(desi odata controlorii au crezut ca-mi bat joc de ei), dar pe strada nu merita sa te risti ca eu era s-o patesc: n-am auzit claxonul unui SUV si era sa calatoresc mocca pe bara din fata. de-atunci, ascult natura cit de poluata fonic ar fi
merg in fiecare zi cu metroul. tot o alta lume, chiar diferita de cea a autobuzelor. mai de mult citeam in metrou. acum nu o mai fac. stau si ma uit la oameni. e atit de fascinant. fiecare cu lumea lui, cu privirea lui, cu plictiseala sau nerabdarea lui. dar foarte misto sint si liceenii si povestile lor. uneori, cind e aglomerat, nimeresc lipita de grupulete de liceeni cu cele mai interesante si necunoscute mie povesti. alti liceeni decit cind eram eu, si culmea e ca nici nu au trecut multi ani. baietei ochelaristi nedezvoltati inca si fete cu "shoe"zi de skate si jeansi atirnati si insigne multe. a fost funny odata cind am nimerit lipita de un individ marioc ce vibra ca un nebun din cap pe Nas ne Dagonyet ale gagicilor de la tatu. cam dubios. na, m-am cam lungit :)
cand aveam castile in urechi nu ma interesau oamenii din jur. parca ma simteam intr-o secventa din requiem, in care imi bubuie ceva in urechi (sau plange?) si ceilalti se miscau prea repede pentru a-i putea observa. asa ca ma uitam la cer... :P sau in oglinda.
@andreea: acum, ca nu mai am casti, ma uit la oameni cum se uita la alti oameni.
Trimiteți un comentariu