Un anonim scrie un comentariu în care îşi susţine foarte puternic punctul de vedere. Cum nu cred că intraţi prea des sa vedeţi şi comentariile la unele dintre post-uri, care sunt mai interesante decît post-ul în sine, vă voi reda comentariul anonimului în cauză.
"Anti-anti
Oarecum, articolul tau vine in completarea articolului din Dilema scris de Alex Leo (la care faci o trimitere) - sau poate invers.
Trebuie sa marturisesc ca nu am mai citit un articol atat de prost de mult timp (si aici ma refer la Alex Leo). Supranumit "oftica" de susnumitul ofticat,articolul tinde sa/i admonesteze, mai mult sau mai putin, pe cei care s/au pronuntat vehement impotriva filmului 4,3,2...In principiu, Alex Leo se oftica pe unii ofticati, insa nu atat de simplu. Spiritul critic se dezvaluie deodata in toata gomflabilitatea lui si pune in scena niste mecanisme national-metafizice care, vezi Doamne, ar explica insuccesul filmului mungian. Oftica, sentimentul acesta atat de neplacut, in urma unor subtilitati filosofice de mare valoare, este surprins ca facand parte din zestrea genetica a poporului roman. Asa se explica totul - noi astia mai tristi, carora nu ne/a placut 4,3,2, ne trezim deodata ca actionand fara discernamant, prinsi in inconstientul popular romanesc si purtati de valurile involburate ale ofticii. De acolo de sus, din turnul lui de fildes, de unde vinde painea obiectivitatii la popor, Alex Leo, ca un balon de cultura, ne priveste ca pe niste Caini care, urmand impulsul de a omora capra vecinului, nu stim ce sa mai facem si cum sa infigem mai adanc sula in coasta lui Abelungiu. Cine suntem noi? Pai....cam asa: "În primul rînd, cei din breaslă, pentru care regimul de anonimat al comentariilor online este mană cerească. În al doilea, cei siguri de verdictele lor, care au decis, cînd l-au văzut, că 4,3,2 este „un film prost“ şi pe care nici o instanţă din lume nu i-ar putea convinge de contrariu. În al treilea, în fine, veşnicii Gică-contra, care strîmbă din nas la orice este lăudat, c-aşa vrea muşchii lor. Ei sînt copiii săraci şi septici ai plebei contestatare – inşi care, dacă n-ar fi existat, comunismul i-ar fi inventat." Asa o fi...
Acum, din nou despre 4,3,2. Da, mie tot mi se pare ca este un film prost si o sa/mi schimb parerea cand o sa si/o schimbe si Alex Leo(aceasta instanta din lume). Acum, fiindca eu cred ca e un film prost asta nu inseamna ca toti ar trebui sa fie de aceeasi parere. Vorba lui Danut, ce, trebuie sa ma simt vinovat ca nu mi/a placut filmul? Despre premii - la mai mare! Sunt foarte bucuros ca filmul a fost apreciat peste hotare, ma bucur pentru Mungiu si il felicit. Astea totusi nu ma impiedica sa/i spun ca mie nu mi/a placut filmul. Caci, demontand si sofismul lui Leo, asa e in democratie: unora le place, altora nu - si poate ca altii or mai fi si ofticati. Reactiile nu sunt impotriva vreunei elite, doar in cazul daca nu iei acest termen atat de lipsit de continut (i.e. "elita") si te pui sa/i construiesti vreun muzeu. Totul in democratie se discuta, se comenteaza - poate doar cu exceptia articolelor care sunt scrise de cei considerati a forma "elita" criticilor de film.
De ciuda si oftica o sa-l dau si p-asta anonim."

Agree. Fiecare are dreptul la opinia proprie, nu mai suntem în vremurile în care cineva poate arde pe rug doar pentru că nu exprimă o părere, o judecată de valoare, bine armonizată cu punctul de vedere oficial. Şi în democraţie, ca în dictaturi, putem să suspectăm "vocile" cunoscute drept autorizate de diferite parti-pris-uri. La fel cum putem să credem că judecăţile lor sunt nepărtinitoare. Sunt de acord că toată împărţirea asta nu în smintiţi şi în mişei, ci în cei recunosc arta adevarată şi cei care sunt puşi numai pe desfiinţare (de fapt, Alex Leo Şerban păcătuieşte prin faptul că nu ia în calcul că poate exista o categorie de spectatori care să nu fi gustat filmul lui Mungiu) e păguboasă. Însă trebuie să ne gîndim la două lucruri, pe care, cu voia ta şi a voastră am putea să le dezbatem. Putem avea o evaluare obiectivă a unui film? şi chestiunea pe care o anunţam în post-ul comentat: Ce înseamnă, de fapt, cinematografia romanească de export? Aştept nişte răspunsuri.

Sodoma şi Gomora

După ce am văzut Hedwig and the Angry Inch mi-am dat seama că la unul din TIFF-urile trecute am ratat ultimul film al lui Mitchell, Shortbus. Făcut în 2006, filmul canadianului pe care îl discutam acum două posturi e undeva la graniţa pornografiei. Am avut, la un moment dat, o promisiune că o să vă teoretizez pe marginea corpului şi pornografiei în cinema... n-am uitat, evident. Atunci ar fi trebuit să discut un film ca Shortbus, care stă cu un picior în patul XXX. Pînă la urmă, ce numim pornografie? Actul sexual nemimat, în toată splendoarea lui nevoalată? Intenţia clară a autorului de a-şi excita publicul ducîndu-l spre culmile (auto)satisfacerii? Cantitatea de organe în funcţiune pe ecran? Shortbus m-a dus cu gîndul la un alt film în care aveam de-a face cu the real fornication, as it is. E vorba de Ken Park, al lui Larry Clark, însă, privit de după Shortbus, primul pare doar o joacă de copii. John Cameron Mitchell pune în Shortbus un real pan-erotikon, privit prin luneta unei consiliere de cuplu, privată de orgasme, care încearcă să-şi găsească împlinirea vaginală printr-o cură de voyeurism... Şi nu numai ea. Tag line-ul filmului e "Voyeurism is participation" (Voyeurismul e participare) şi e, fără îndoială, o trimitere nu atît la practicile sexuale pe care le vedem în film, cît la rolul pe care îl jucăm noi, publicul, în faţa ecranului pe care se mişcă toate păcatele erotice ale lumii. Rămîne în conştiinţa fiecăruia să-şi răspundă pînă unde poate merge cu voyeurismul. Dar, dacă filmul mizează într-adevăr pe transformarea spectatorului în voyeur, în persoana care îşi procură plăcerea privind înlănţuirile sexuale ale celorlalţi, atunci nu trecem graniţa pornografiei? Vă pot da argumente împotriva unei asemenea sugestii, venite chiar din abundenţa şi diversitatea copulaţiilor de pe ecran. În cazul în care nu avem de-a face cu o minoritate de sex-addicted, atunci e mai puţin probabil ca spectatorii să fie aţîţaţi (cam arhaic, dar în schimb un cuvînt bun) de tot ce se mişcă pe ecran. Şi pe ecran se mişcă aproape tot. Sex normal, sex anal, felaţie, bărbat-bărbat, bărbat-bărbat-bărbat, femeie-bărbat, femeie-femeie, femeie-transexual, BDSM, tînăr-bătrîn, masturbare, autofelaţie, vibratoare, voyeurism... nu mai ţin exact şirul, oricum, cam tot ce e uman şi mişcă. E foarte puţin probabil, drept urmare, ca publicul să trăiască plăcut toate aceste secvenţe, unele la limita imaginaţiei. Şi, drept urmare, filmul nu mai e pornografie, ci unul care vorbeşte dezinhibat despre sex şi rolul acestuia în existenţa normală.
Reproşurile ar fi destul de multe, Shortbus-ul trecînd pe lîngă mizele mari pe care şi le propune. În afară de o alunecare în clişeul "devianţă nu e fericire" (filmul propune o grilă destul de şubredă a ceea ce înseamnă devianţă, filtrată atît prin ideologia hetero cît şi prin cea LGBT), filmul nu ajunge să spună lucrurile mari pe care se pare că vrea să le spună de la început. So what's the point with all the sex? Sexul pare să fie terapie, pentru unii, dar, în acelaşi timp, poate provoca traume imense. Traume care duc la alte devianţe. Pare un cerc de neînchis, sau mai degrabă o spirală ciudată, cu origini în infamele cetăţi biblice şi perfect psihanalizabilă.
Din punct de vedere tehnic e interesant cum Mitchell apelează în Shortbus la repetate puneri în abis, unele mai discrete, altele ca parte definitorie pentru tot demersul. Nu era nici greu, ţinînd cont de punctul central al filmului care, pînă la urmă, e joaca de-a voyeurismul.
Nu pot să vă spun dacă să vedeţi sau nu Shortbus. Fazele şocante sunt de la început (pentru unii), dar dacă sunteţi curioşi, n-aveţi decît. E un test...

Cînd Chaplin era blond şi penibil

Nu mă gîndesc la pozele alea care îl arată pe omul de sub masca lui Charlot, un individ cu o mutră îmbătrînită, răutăcioasă, ştearsă, ca o directoare de pension (şi pe mine m-a şocat), ci la filmul care a rulat săptămîna asta la Arta, în Cluj: "L-am servit pe regele Angliei", ultimul film ceho şi slovac al regizorului Jiri Menzel. Pe afiş apare că are şi un Oscar pentru regie, dar deşi Imdb-ul nu-l menţionează - numai ceva nominalizări la BAFTA şi ceva ursuleţi la Berlin - prezentarea regizorului confirmă că a agăţat un premiu al Academiei Americane, cu filmul său de debut.
E primul meu contact cu Menzel, pe cît se poate de dezamăgitor. Demult n-am mai văzut un film atît de leşinat, ieşit după un roman excelent - îmi spun amicii mai cititori. "L-am servit pe regele Angliei" este adaptarea romanului omonim al cehului Bohumil Hrabal, tradus anii trecuţi şi la noi. M. şi R. mi-au spus că romanul merită - de fapt, ăsta a fost şi efectul filmului, să mă facă să vreau să citesc romanul. În fiecare secvenţă intuieşti că, în cuvinte, totul e altfel. E altfel şi mai bun. Filmului îi lipseşte vlaga scriiturii, care ar fi intrat de această dată în atribuţiile regizorului.
Timp de 2 ore m-am chinuit, cu toată bunăvoinţa, să rîd de întîmplările prin care trecea tînărul Jan Dite, ajuns din cîrnăţar, miliardar şi retur. Menzel încearcă să împrumute tot ce poate din filmul mut, de la cadraje la tipul de personaj pe care i-l încredinţează bulgarului Ivan Barnev (tînărul Jan Dite). Ajungem să ne uităm la o copie palidă (nu numai blondă) a lui Charlot, a cărei expresivitate e subminată atît de dialogurile neinspirate (se mai întîmplă cînd insişti să faci un film sonor cu limbajul cinematografic al filmului mut) cît şi de inevitabila comparaţie cu originalul pe care o impune filmul lui Menzel.
Dacă ar fi să iau în calcul filmul pentru o dezbatere de liceeni pe eterna comparaţie: "filmul sau cartea", ultima ieşire pe marele ecran a lui Jiri Menzel ar fi un argument pentru: "Citeşte totuşi cartea!"
PS: E plin de fete frumoase, dar pentru asta există alt tip de filme.

Să cântăm cu al treilea sex

Se iau trei sexe, un artist-artistă punk rock, se pun multe peruci, se confuzează toate celelalte sexe, se înscenează o dramă erotico-artistică şi se adaugă mult feeling şi puţină devianţă. Asta e, în fond musicalul Hedwig and the Angry Inch al straniului actor şi regizor canadian John Cameron Mitchell. Mitchell s-a obişnuit să şocheze, în palmaresul său intrînd cel puţin trei filme cu conţinut sexual ce ating tematica LGBT. Aici mă gîndesc la Tarnation (2003), al lui Jonathan Caouette, unde a fost producător, la Hedwig and the Angry Inch (2001) şi la Shortbus (2006), pe care le-a regizat. Hedwig and the Angry Inch îi dă ocazia să joace şi rolul principal, al rock-star-ului transexual, Hedwig, băieţelul din Berlinul de Est care ajunge mare vedetă în fast-food-urile americane.
Coloana sonoră a prins foarte bine la public, iar decorurile şi costumele merg mînă în mînă cu punk-rock-ul. Deşi turnat în 2001, filmul aduce aminte mai ales de marile musicaluri ale anilor 70, cu o puternică miză politică, de data aceasta miza fiind cauza LGBT. Trimiterile sunt multe, de la separarea sexelor, la restul de penis care îi marchează existenţa lui Hedwig, acum o mare doamnă a scenelor insolite, şi o întrebare cheie care rămîne în urma întregului demers: poate avea un zid acelaşi sens cu un pod, pot exista pentru aceleaşi raţiuni? (Evident, pod-zid=transexual). Asta e marea filosofie a filmului. Şi nimic mai mult.
Compoziţiile lui Stephen Trask te ţin în priză pînă aproape de final, acolo unde o dă în bară producţia, cam din toate punctele de vedere. Ironia şi umorul devin dulcegării romantice şi declarative cu gust îndoielnic. Muzica, evident, urmează acelaşi drum. Tot ce ţine de costume, decoruri, joc actoricesc, dialoguri, devine un melanj de simboluri-pe-marginea-kitsch-ului care face filmul de neurmărit în ultimele 10-15 minute. Restul merită. Un fel de bildungsroman, post-cold-war cu o puternică încărcătură gay-punk, un musical de calitate al anilor 2000, care a dat naştere unui adevărat gay-icon.

My Daily KineTherapy se înnoieşte

Mă tot gîndesc să modific ceva din structura blogului, mai exact sa ii dau şi o patină mai teoretică, dincolo de cronicile cotidiene. Asta mai ales pentru că, în ultima vreme, am preferat să citesc şi, după cum se şi vede, am scris mai puţin. M-am gîndit la două secţiuni noi, care să dea mai mare greutate blogului şi, prin urmare le şi propun.
1. Istoria romanţată a marelui C. Am putea trece împreună prin istoria cinematografiei, cu mici "delicatese" despre cum a devenit cinematograful ceea ce e acum... un fel de micro-proză-istorico-cinematică.
2. Koncept. Teorie cinematografică, teoreticieni, concepte, descrieiri ale proceselor tehnice.
În plus, voi face în aşa fel încît să păstrez cronicile pentru weekend, iar la începutul săptămînii să vină rubricile astea mai "hard". Mă mai gîndesc la asta.
Cronica zilei va rămîne Cronica zilei, Despre oameni şi filme va fi rezervat actorilor şi regizorilor, mai ales pe partea biografică, iar Film în scris nu ştiu exact încotro se va îndrepta. Aştept comentariile voastre să văd cum vă place propunerea mea. Ma gîndesc şi la un sondaj de o săptămînă, care să mă orienteze puţin. Vă mulţumesc iar că sunteţi alături de mine.

Citesc

Pentru cei care s-au intrebat unde am disparut, mai ceva decit magarul in ceata, le aduc aminte ca muncesc :)). Dar nu am renuntat la activitatea de cinefil. Mai vad si filme, mai si citesc... Pentru ca despre film se mai si citeste. Am avut tentativa de a citi biografia lui Brando pe care am primit-o de Craciun de la M., si, in ciuda protestelor lui A., am trecut de jumatatea cartii. Am abandonat-o... kinda boring, exemplul tipic despre cum sa-i faci omului statuie (in america asta se numeste star-system), dar cu o modestie inselatoare.
Acum sut calare - cind am vreme - pe o carte despre Visconti, mult mai buna, nu muuuulte clase peste Brando. Evident, e o carte de analiza, nu una biografica, destul de greu de citit, dar cu niste observatii esentiale pentru filmele regizorului italian. Va dau numai un fragment... restul, dupa ce termin de citit. "Visconti pense en terme de scène, a l’inverse de Murnau ou Eisenstein qui pensaient en fonction du plan ou du montage. Pour lui, le cadre est un cache, une fenêtre ouverte sur le monde, non pas le cadre d’un plan, le fragment d’un hors-cadre cinématographique"...

Sa ne recitim cu bine.

Anti...

În ultima vreme, am asistat - direct şi indirect - la mai multe discuţii pătimaşe despre valoarea şi nonvaloarea filmului românesc contemporan. Premii? Bleah, strîmba unii din nas. Ştim noi de ce ne dau americanii şi francezii premii... Primii pentru că suntem o ţara mică şi de căcat, cu un trecut tot de căcat, cu politicieni din aceeaşi materie nicidecum cenuşie, că suntem groteşti şi că le place să sa uite cum ne scăldam noi, ca nişte primate puţin mai răsărite, în propria duhoare balcanică. Francezii? Tot noi ştim cum e şi cu francezii, că sunt de fapt nişte încrezuţi care premiază orice e foarte departe de Hollywood. Pe deasupra, fie sunt socialişti împuţiţi, deci nostalgici, fie se simt vinovaţi că ne-au ţinut în comunism şi au crezut în Ceauşescu. Ergo, filmul românesc e mic, negru şi urît şi, evident, supralicitat. Ce genii intracarpatice? Mizerie peste tot, spurcăciunea spurcăciunilor, deşertăciunea deşertăciunilor, spectacol de circ pentru fandosiţii de străini.
La asemenea atitudini aproape că nu ai ce să comentezi. Să te simţi vinovat că ţi-au plăcut nişte filme care pun sare pe rană şi nu îndulcesc realitatea - deşi suntem de acord că mizează pe realism? Să te uiţi la cel din faţa ta şi să încerci să îi explici că stranietatea şi autenticul, în exotismul lui, sînt principalele puncte de interes atunci cînd ai în faţă un film dintr-o cultură diferită de a ta? Că nu trebuie să ascunzi impurităţile sub cadru ca să faci un film "frumos"? Să-i mai explici care sînt limitarile filmului românesc şi cât de important e să faci un film pe care îl simţi, din toate punctele de vedere?
Nu pot decît să mă gîndesc la toate rahaturile cosmetizate din ultimii ani, anul acesta lăudîndu-ne şi cu singurul film românesc despre viaţa unui publicitar turmentat (Da, e Dupa ea!), la ce eşecuri sterile au ieşit încercînd să se imite un curent care nu se potriveşte autorilor, ales doar pentru că dă bine...
Poate ca explicaţiile ar fi multe. Şi eu, mă ntreb, în continuare, cum va fi filmul românesc peste 20 de ani. Poate atunci şi Mungiu, şi Porumboiu, şi Mitulescu, şi Puiu, şi Caranfil, vor regiza blockbustere bine duse la şcoala hollywoodiană. Mie unul însă, faza asta de film-manifest cu rădăcini sociale puternice şi murdare - că doar sunt radacini - îmi place de minune. Asta pînă nu se ajunge la un grotesc de tip Ticăloşii, dar nu vreau să pic în tabăra exemplelor negative.

... si dinte pentru dinte

Mi-am completat Trilogia răzbunării al lui Chan Wook-Park cu mai vechiuţul Sympathy for Lady Vengeance, ultimul din serie, dar, din păcate, nu cel mai bun. Din păcate trebuie luat doar aşa, ca o comparaţie absurdă între trei filme foarte bune: Sympathy for Mr. Vengeance (2002), Oldboy (2003) şi Sympathy for Lady Vengeance (2005), toate trei formînd violenta trilogie botezată „a răzbunării”. Din cele trei, cel mai bun rămîne Oldboy, însă nu despre el discutăm acum, ci despre Doamna Răzbunare, personajul central al ultimului film din serie.

S-a afirmat că filmele lui Park sînt de o cruzime înfiorătoare, că violenţa îi curge prin vine, de la cadru la cadru, sînge, tendoane sfîşiate, mandibule trosnite, picioare rupte etc. etc. Ultimul însă nu mai este la fel de violent ca celelalte, nu violent fizic, bineînţeles. Teroarea psihologică este, totuşi, o constantă pentru cele trei filme. Mult mai rafinat, avînd la bază un story mai complex decît celelalte două, în Sympathy for Lady Vengeance, Park devine teatral, împrumutînd de pe scenă reflecţia violenţei, mai mult decît reproducerea nudă a actelor de cruzime, pe care le vedeam în primele două filme.

Răzbunarea, în viziunea lui Park, e un act care pare necesar la un moment dat, dar care are efecte devastatoare asupra fiinţei. Nu poţi spăla sîngele cu sînge, pare a fi mesajul filmelor lui Park, deşi răzbunarea poate părea singura portiţă de scăpare spre normalitate. Deşi trilogia este cunoscută drept una a răzbunării, în nici unul dintre cele trei filme răzbunarea nu este o soluţie. A se vedea una din scenele finale din Sympathy for Lady Vengeance, cînd, după acea răzbunare colectivă, demnă de tragediile greceşti, "victimele-călăi" sînt interesate de cum îşi pot recupera banii. Satisfacţia unui sentiment pe cît de intens, pe atît de inconsistent, de volatil.

Sympathy for Lady Vengeance urmăreşte povestea complicată a lui Geum-ja Lee, intrată la 19 ani în închisoare pentru că a declarat că a ucis un băieţel. În 13 ani de temniţă ajunge, în mod paradoxal, să ucidă din bunătate. I se spunea chiar Geum-ja Lee the Kind-hearted, făcea torturi splendide, îngrijea bătrîne, le ajuta pe colegele de celulă umilite... Şi timp de 13 ani visează la răzbunare, o pregăteşte, fără a-şi da seama că ceea ce va înfăptui va deveni ceva colosal, universal, va fi zeiţa răzbunării colective. Pe final, gustul răzbunării o transformă într-un super-erou pe invers.

Sympathy for Lady Vengeance e mai rafinat decît primele două filme din trilogie, dar şi puţin mai artificial. Decorurile au rămas cam aceleaşi, aceeaşi preferinţă pentru spaţiile tunelare sau pentru out-door-urile înzăpezite. Muzica e sublimă... normal, e Vivaldi (nu că aş asculta aşa ceva dacă nu aş fi obligat de coloanele sonore) şi recreează o atmosferă asemănătoare celei din Kill Bill (I) sau In the mood for love - prin contrast. Cadrele sînt lucrate în detaliu, deşi unele link-uri între ele pot părea nenecesar de pretenţioase. Şi, cum e firesc, acolo unde există tragism şi trăire interioară covîrşitoare, abundă prim-planurile, feţele machiate intens, schimonosite, figuri foarte expresive ale unor actori cunoscuţi, tot de prin filmele lui Park.

Vă recomand toate cele trei filme, dar numai dacă suportaţi îmbinarea de inocenţă şi duritate a asiaticilor şi, în special, a lui Park.

Si se facu Madonna regizor

Asta da pozna, nemaivazuta, nemaiintilnita, de cind si-a luat Coana Miţa velociped. Se facu Madonna - adica regina muzicii pop - regizor. Si primul ei film, in calitate de regizor, va rula la Festivalul de la Berlin de anul acesta. Dupa cum spun cei de la Evenimentul Zilei, care fac o paralelă subtilă Scorsese - Madonna, filmul e un mediumetraj, de aproximativ 30 de minute, cu doi actori britanici si un ucrainean si se numeste "Filth and Wisdom". Acuma ca ii britanica get-beget diva si-o fi spus ca trebuie continuata seria de succes deschisa, in proza, de Jane Austen cu Pride and Prejudice sau Sense and Sensibility.
Nu putem decit sa-i uram succes in regie, desi in actorie nu i-a prea iesit si sa o incurajam sa creeze, ca nu-i tirziu nici la 50 de ani să debutezi ca regizor. Vorba aia, regi(n)a batrana face cinematografie buna.
Cititi mai mult pe http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/393546/Scorsese-si-Madonna-la-Berlinala/

Nesfirsit

Nu voi scrie mult despre California Dreamin, pentru ca mi se pare un subiect sensibil. Mi-a luat ceva vreme pina sa ma hotarasc sa-l vad. Mi se pare straniu sa vezi primul si ultimul film al unui tinar, si ala nesfirsit. Traducerea in engleza, "endless", ii da un aer de permanenta, de iesire din timp. Dar asta nu schimba totusi lucrurile.
Ma mira sa vad oameni comantind filmul lui Nemescu de parca ar fi un produs finit. Unii se pling chiar de lungimea filmului, altii de secventele-balast. Pentru mine a fost ca si cum as fi urmarit o pelicula pe care scria, mare, de la inceput, "this is a work in progress". De aceea nu m-a afectat nici lungimea filmului, nici secventele evident in plus si nici macar secventa de final despre care unii au afirmat chiar ca ar fi prea melodramatica, esuata. Am urmarit cadrele, evolutia povestii, jocul actorilor...
Si asa am recompus propriul film, desi, cu siguranta nu e varianta la care ar fi ajuns si Nemescu. In mare, California Dreamin e o noua explorare a Romaniei actuale, cu marile ei defecte si micile delicii. Capalnita, satul in care un sef de gara are puterea sa puna bete in roate unui tren NATO, nu e un loc incredibil, care nu ar putea exista, desi iesirile fantastice ale lui Nemescu sint binecunoscute. Dar Capalnita exista, la fel cum exista si americanii, si sindicalistii, si privatizarile suspecte, si primarii plini de sine, toti scaldindu-se intr-un gri mocirliu pur romanesc.
Va las sa descoperiti singuri filmul lui Nemescu, avertizindu-va ca trebuie sa luati in serios interiorul parantezelor. Intr-adevar, California Dreamin is endless.

Muzica si singe

Muzica si mult singe, cam asta e esenţa ultimului lungmetraj al legendarului Tim Burton, Sweeney Todd. The Demon Barber of Fleet Street. Musicalul cu care intunecatul regizor hollywoodian a cistigat Globul de Aur anul acesta pentru cel mai bun film de comedie/musical aterizează pe marile ecrane direct de pe Broadway şi îi aduce din nou împreună pe cei doi actori-fetiş al lui Burton, Johnny Depp şi Helena Bonham Carter. Ultima dată au jucat împreună tot într-un musical, tot macabru, dar de animaţie, pe care poate că l-aţi văzut: The Corpse Bride.
Sweeney Todd (Depp) e personajul născut din partea întunecată a naivului şi osînditului pe nedrept Banjamin Barker. În tinereţe, Barker era un bărbier vestit, poate cel mai bun din Londra, lumea lui era luminosă, soţia blondă şi frumoasă, iar fetiţa lor, tot ce-şi puteau dori. Condamnat pe nedrept, pierde tot, iar, după 15 ani, se întoarce pentru a se răzbuna. În loc de frumuseţe, lumină, culoare (toate prezente numai în flashback-urile şi proiecţiile pe care le închipuie Burton), Todd nu mai găseşte decît tristeţe, dezolare, mizerie, întuneric şi pe grotesca doamnă Lovett (Carter), cu aerul ei gotic şi visele ei neîmplinite. Cuplul macabru e complet acum, răzbunarea nu mai e una individuală, cu ţintă precisă, ci se răsfrînge asupra întregii lumi. Cum spune Sweeney Todd, "Este o gaură în lume, ca o groapă adîncă neagră. Este plină de oameni
care sunt plini de rahat, iar scursorile lumii în ea sălăşluiesc". Astfel, bărbierul devine nemesis-ul lumii care l-a creat, un zeu al răzbunării şi al morţii "fără discriminare".
Nu ai cum să nu vezi în bărbierul diabolic o urmă clară a altui personaj pentru care Burton l-a ales pe Depp şi cred că vi-l amintiţi pe Edward Scissorhands. Dacă în parabola creată la începutul anilor 90, personajul lui Burton era o victimă incontestabilă care, pînă la final, rămîne o victimă a extensiilor sale tăioase şi care trăieşte drama de a putea distruge orice atinge, Sweeney Todd nu e complet fără armele sale. Briciurile sale de argint îl completează, îi sunt super-puterea. Todd e victima ajunsă călău, în timp de Edward era victima perpetuă.
Dar să nu uităm că totuşi sîntem într-un musical şi nu într-un film horror, deşi, mai ales în a doua parte, curg rîuri de sînge. Pentru cei care au văzut The Corpse Bride, muzica li se poate părea destul de asemănătoare, deşi aici e mai complexă, iar realizatorii mizează mai mult pe duete. Chiar unul dintre cele mai interesante momente din film, muzical, vizual şi narativ, sînt duetele dintre călău şi victimă - cu roluri interşanjabile - dintre Todd şi judecătorul Turpin. Să nu uităm nici valsurile întunecate dintre bărbier şi mătăsoasa doamnă Lovett. Mai puţin plăcute sînt ariile lungi ale tinerilor îndrăgostiţi, a căror poveste e lăsată în mod ciudat în aer, pe final.
Un lucru căruia Burton i-a dat mereu importanţă în filmele sale ţine de vestimentaţie. Nu degeaba filmul a fost nominalizat şi la un Glob pentru cele mai bune costume. Creaţiile lui Colleen Atwood, unul dintre cei mai apreciaţi "costumieri" de la Hollywood (două Oscaruri pentru Memoirs of a Geisha si Chicago) şi colaborator fidel al lui Burton, întregesc atmosfera creată mai ales prin decorurile semnate Francesca Lo Schiavo.
Vorbeam la un moment dat de oazele de culoare şi lumină pe care Burton le rezervă doar amintirlor lui Todd şi proiecţiilor doamnei Lovett. Şi în culoare poţi descifra construcţia psihologică a personajelor. Dacă în amintirile lui Todd despre fericirea lui Benjamin Barker sîntem în faţa unor pasteluri eclatante, în visele colorate ale doamnei Lovett lumina e secundară culorii, e exterioară, culorile sînt întunecate şi halucinante ca cele din Beetle Juice.
Sweeney Todd e un film "burtonian" de la un capăt la celălalt. Fanii pot recunoaşte motive şi tehnici mai vechi, fără să se chinuie prea mult. Dar asta nu face din ultimul film al lui Burton unul manierist. E un nou pas în explorarea întunericului uman, îngroşîndu-i tuşele.

Sex, drugs & fuck'em all

Azi am vazut trei episoade din serialul american Californication, noul hit one-man-show de peste ocean. Pentru cei care nu l-au mai vazut din X-files, David Duchovny (adica Mulder) se intoarce intr-un rol care i-a adus si un Golden Globe pentru cel mai bun actor intr-un serial de comedie.
Sincer, nu m-am prins ca filmul ar fi fost comedie, chiar din primul episod. Semana a ceva de genul, dar se dadea prea destept, in sensul hollywoodian al cuvintului.
Duchovny e un scriitor la 40 si ceva de ani, in lipsa de inspiratie, parasit de tipa cu care are deja un copil si pe care se pare ca vrea sa o recistige. Cum? Inca nu mi-am dat seama din moment ce incaleca tot ce misca (rata e undeva la 2-3 partide de sex pe juma de ora - cit are un episod - ceea ce insemana si cel putin doua femei dezbracate pe episod). Povestea nu-i prea complexa, insa Duchovny isi face treaba si la fel si Natascha McElchone (asteptam sa o vedem si pe ea naked).
Nu stiu de ce, dar serialul mi se pare inca un lung metraj diluat, repetitiv si abia astept sa termin cele 12 episoade de sezonul asta, sa ma prind daca e ceva de capul acestui Californication (referintele la RHCP psint clare, mai ales ca unul dintre pesonaje e botezat chiar Dani California).
Rolul de afemeiat i se potriveste ca o manusa lui Duchovny, care mustea de sexualitate chiar si in rolul din X-files, pe linga "impenetrabilul agent" Scully. Si sa nu uitam nici eternul Jurnal al pantofului rosu, ajuns la un moment dat pe la al 18-lea calup si cu care actorul a tot cochetat pina in 2003.
Ce sa va spun in loc de concluzie? Dati-i o sansa. E posibil sa nu va placa primul episod. Vedeti-l si pe al doilea si, daca tot vi se pare neinspirat, renuntati. It doesn't get any better.