Muzica si singe

Muzica si mult singe, cam asta e esenţa ultimului lungmetraj al legendarului Tim Burton, Sweeney Todd. The Demon Barber of Fleet Street. Musicalul cu care intunecatul regizor hollywoodian a cistigat Globul de Aur anul acesta pentru cel mai bun film de comedie/musical aterizează pe marile ecrane direct de pe Broadway şi îi aduce din nou împreună pe cei doi actori-fetiş al lui Burton, Johnny Depp şi Helena Bonham Carter. Ultima dată au jucat împreună tot într-un musical, tot macabru, dar de animaţie, pe care poate că l-aţi văzut: The Corpse Bride.
Sweeney Todd (Depp) e personajul născut din partea întunecată a naivului şi osînditului pe nedrept Banjamin Barker. În tinereţe, Barker era un bărbier vestit, poate cel mai bun din Londra, lumea lui era luminosă, soţia blondă şi frumoasă, iar fetiţa lor, tot ce-şi puteau dori. Condamnat pe nedrept, pierde tot, iar, după 15 ani, se întoarce pentru a se răzbuna. În loc de frumuseţe, lumină, culoare (toate prezente numai în flashback-urile şi proiecţiile pe care le închipuie Burton), Todd nu mai găseşte decît tristeţe, dezolare, mizerie, întuneric şi pe grotesca doamnă Lovett (Carter), cu aerul ei gotic şi visele ei neîmplinite. Cuplul macabru e complet acum, răzbunarea nu mai e una individuală, cu ţintă precisă, ci se răsfrînge asupra întregii lumi. Cum spune Sweeney Todd, "Este o gaură în lume, ca o groapă adîncă neagră. Este plină de oameni
care sunt plini de rahat, iar scursorile lumii în ea sălăşluiesc". Astfel, bărbierul devine nemesis-ul lumii care l-a creat, un zeu al răzbunării şi al morţii "fără discriminare".
Nu ai cum să nu vezi în bărbierul diabolic o urmă clară a altui personaj pentru care Burton l-a ales pe Depp şi cred că vi-l amintiţi pe Edward Scissorhands. Dacă în parabola creată la începutul anilor 90, personajul lui Burton era o victimă incontestabilă care, pînă la final, rămîne o victimă a extensiilor sale tăioase şi care trăieşte drama de a putea distruge orice atinge, Sweeney Todd nu e complet fără armele sale. Briciurile sale de argint îl completează, îi sunt super-puterea. Todd e victima ajunsă călău, în timp de Edward era victima perpetuă.
Dar să nu uităm că totuşi sîntem într-un musical şi nu într-un film horror, deşi, mai ales în a doua parte, curg rîuri de sînge. Pentru cei care au văzut The Corpse Bride, muzica li se poate părea destul de asemănătoare, deşi aici e mai complexă, iar realizatorii mizează mai mult pe duete. Chiar unul dintre cele mai interesante momente din film, muzical, vizual şi narativ, sînt duetele dintre călău şi victimă - cu roluri interşanjabile - dintre Todd şi judecătorul Turpin. Să nu uităm nici valsurile întunecate dintre bărbier şi mătăsoasa doamnă Lovett. Mai puţin plăcute sînt ariile lungi ale tinerilor îndrăgostiţi, a căror poveste e lăsată în mod ciudat în aer, pe final.
Un lucru căruia Burton i-a dat mereu importanţă în filmele sale ţine de vestimentaţie. Nu degeaba filmul a fost nominalizat şi la un Glob pentru cele mai bune costume. Creaţiile lui Colleen Atwood, unul dintre cei mai apreciaţi "costumieri" de la Hollywood (două Oscaruri pentru Memoirs of a Geisha si Chicago) şi colaborator fidel al lui Burton, întregesc atmosfera creată mai ales prin decorurile semnate Francesca Lo Schiavo.
Vorbeam la un moment dat de oazele de culoare şi lumină pe care Burton le rezervă doar amintirlor lui Todd şi proiecţiilor doamnei Lovett. Şi în culoare poţi descifra construcţia psihologică a personajelor. Dacă în amintirile lui Todd despre fericirea lui Benjamin Barker sîntem în faţa unor pasteluri eclatante, în visele colorate ale doamnei Lovett lumina e secundară culorii, e exterioară, culorile sînt întunecate şi halucinante ca cele din Beetle Juice.
Sweeney Todd e un film "burtonian" de la un capăt la celălalt. Fanii pot recunoaşte motive şi tehnici mai vechi, fără să se chinuie prea mult. Dar asta nu face din ultimul film al lui Burton unul manierist. E un nou pas în explorarea întunericului uman, îngroşîndu-i tuşele.