România, ca o legiune straina

"România e o ţară în Africa, noi trăim în găuri insalubre, sub pământ, suntem canibali, vînăm şobolani cu arcu', nu avem maşini, că ne deplasăm prin copaci vopsiţi în galben şi toate construcţiile care le puteţi admira dacă alegeţi să faceţi o excursie pe aceste meleaguri sunt construite de o civilizaţie superioară cu care noi nu avem nici o legătură. Vă mulţumim!". Citat perfect pentru un film defect, de la Paraziţii, pentru conu' Daneliuc, care a recidivat în film cu finanţarea noastră, a proştilor care cotizează la bugetul din care suge CNC-ul şi al fraierilor care au dat şi vor mai da bani să vadă "admirabila" Legiune străină. Amin!

Săptămîna asta, ca tot clujeanul de rînd, am avut de ales între filme multe şi proaste. Cele mai răsărite sînt, poate Busola de Aur şi L-am servit pe regele Angliei, dar şi ele lasă de dorit. Cu tot spiritul patriotic am ales să văd Legiunea străină a lui Mircea Daneliuc, film de 7 şi 5 lei la casa de bilete, dar de 2 lei în sală. După jumătate de oră, amicul M. a renunţat. S-a dus la 10.000 B.C. Nu ştiu dacă m-am simţit mai patriot sau mai fraier că am stat cu Daneliuc pînă la sfîrşit. Şi problema nu-i cu sfîrşitul... nu numai, adică. Filmul e putred da capo al fine. Mai exact, de la un generic la altul, în toată splendoarea lui de film galben, patetic şi amatoricesc.

Daneliuc creează, cu toată înverşunarea de care este capabil, o Românie pe care noi ar trebui s-o luăm de bună. Acţiunea se petrece undeva în nordul Moldovei, prin judeţul Suceava, unde gripa aviară loveşte greu într-o populaţie de babe, de oameni care au singurul scop de a ieşi din ţară pentru a popula Europa cu această "legiune străină", de căpşunari, bişniţari, curve, hoţi, violatori, cerşetori bla bla bla. Rică Răducanu (ales pentru notorietate, nu pentru calităţile sale actoriceşti!) e un căpătuit, un fel de baron local mereu în tranzit, pe numele mic, Maricel. Dar asta nu e povestea lui. Oana Piecnita este Lilica, o duduie cu aere de "imancipată", o doamnă de carne şi fier a comunei, şi ea cu succes la export. Dar nu e nici povestea ei. Despina Stanescu e Vergina, mama Lilicăi, o bătrînă care-şi pune capul pe şine de sărăcie şi disperare - gripa aviară i-a eliminat păsăretul din curte - dar cu sute de euro sub pernă şi care se foloseşte şmechereşte de un jaf real şi un viol imaginar. Bineînţeles, nu-i nici povestea ei. Mitu, Aurel şi Stelică sunt trei prieteni, ca trei ciobănaşi mioritici, primul soldat în termen, al doilea poliţai comunal (good cop, of course) şi soţul Lelicăi, iar al treilea bişniţar local şi hoţ de benzină. Cumva, ai crede că e povestea lor, a celor trei naivi care vor să scape de o ţară de căcat şi să aterizeze drept în faimoasa Legiune străină, unde e rigoare, e luptă de supravieţuire, e "toţi pentru unul şi unul pentru toţi". Fără să-şi dea seama însă - că de aia îs ţărani proşti spre deosebire de regizorul "filosof" - că de fapt România e mai ceva decît legiunea străină, că e o junglă absurdă, numai că aici nu merge faza cu "toţi pentru unul, unul pentru toţi".

Asta e povestea, pe scurt. Oricum e plină de, cum se spune la noi, în Moldova, bălării. Daneliuc îşi propune să treacă dincolo de realitatea imediată, prin scene parcă trase la indigo după creaţia extrem-naţionalistă eminesciană şi puternic alegorice. Cei care "sug sîngele poporului", asemeni lipitorilor care-l parazitează pe Aurel la finalul filmului şi apoi, cînd îl părăsesc, devin nu numai o metaforă de foarte prost gust, ci şi un loc comun de zile mari. Daneliuc nu-şi poate duce scenariul dincolo de aceste clişee încrîncenate. S-a blocat acolo şi nu cred că va mai putea să se desprindă de optica asta. Never ever.

Cel mai mare păcat al filmului pe care l-a creat cel care a fost odată un mare regizor e că România anilor 2006-2007 (la care se raportează regizorul şi scenaristul) oricît de caricatural şi de puternic ar vrea s-o schiomonosească Daneliuc, nu mai arată aşa. E ca şi cum eu, ca să demonstrez că patru măgari au 20 de picioare împreună, mă încăpăţînez să pornesc de la premisa că un măgar are, de regulă, cinci picioare. Poate că vă vine greu să credeţi, dar, domnule Daneliuc, România pe care încercaţi dumneavoastră să o luaţi la bani mărunţi, nu mai există. S-a dus de prin anii 90 şi n-o să mai revină. E o moară de vînt cu care vă încăpăţînaţi să vă bateţi, dar nu pentru vreo cauză nobilă, ci pentru propriul orgoliu. Dacă nu există, veţi cîştiga, cu siguranţă.

Tehnic, filmul e un dezastru. Nu am putut reţine decît un cadru mai lucrat, dar şi ăla ridicat inutil la rangul de secvenţă, aşa-zisul soundtrack e total pe lîngă şi, de obicei, nu e bine să te bazezi pe Andrieş să-ţi facă, într-un cîntec, morala unui film pe care nu poţi să-l construieşti. E un fel de "să vă cînte domnu' Andrieş despre ce e filmu' ăsta, că nu mai am răbdare să vă fac să înţelegeţi". Şi să nu uităm imaginea nostalgic-comunistă, virată în galben ca filmele româneşti ale anilor 70, solară, am zice.

La final, mă simt dator să transcriu replica unui poliţai din filmele americane: "Nimic de văzut aici. Circulaţi, circulaţi!"

This is fuckin' England, mate...

Warning: Post cu Pink Floyd în urechi.

Am revenit din morţi şi am să vă recomand o groază de filme. Nu ştiu exact cu care să încep, dar cred că cel mai bun pe care l-am văzut în ultimele săptămîni a fost ultra-britanicul This is England, scris şi regizat de insularul Shane Meadows. În 2006, This is England lua un premiu BAFTA pentru cel mai bun film britanic, ratîndu-l pe cel pentru cel mai bun scenariu. Scenariu care are la bază puternice elemente autobiografice, personajul central fiind creat după chipul şi asemănarea lui Meadows. De altfel, tînărul actor Thomas Turgoose a primit premiul pentru cel mai bun debut în film al British Independent Film Awards, în 2006, pe cînd avea numai 14 ani.
This is England e un alt film al tinerilor furioşi britanici, în care veţi recunoaşte cu uşurinţă elemente de atmosferă - şi nu numai - care trimit clar la Trainspotting, Lock, Stock and Two Smoking Barrels şi, evident, la filmul pe care vrea să îl "moştenească" cel mai mult, A Clockwork Orange (Portocala mecanică) a lui Kubrick.

Personajul principal e Shaun, un tînăr britanic al cărui tată a murit "pentru ţară" în controversatul război întreţinut de Doamna de Fier a Marii Britanii (Margaret Thatcher) în Insulele Falkland. Shaun îşi găseşte forţa într-un grup de skinheads destul de paşnici, pentru ca apoi să urce treptele violenţei alături de un fost puşcăriaş, adept al grupurilor rasiste britanice. De la mimetism pînă la participare nu e decît un pas, e graniţa pe care orfanul traumatizat de război e atras să o treacă.

This is England e, în primul rînd, un film politic, una dintre uzitatele încercări de a stîrpi răul arătîndu-ţi formele sale maxime. În mic, e "tratamentul" la care era supus Alex, personajul principal din Portocala Mecanică, numai că, de această dată, la el e supus spectatorul. Şi Anglia lui Meadows, la fel ca cea imaginată de Kubrick, Boyle (prin intermediul lui Irvine Welsh), Ritchie sau mulţi alţii este una a distrugerii şi a auto-distrugerii, a furiei, a răzbunării, care se întorc împotriva britanicilor. Există o zicală anglo-saxonă care spune că "No man is an island". "But Britain is", ar trebui să adăugăm. Spre deosebire de cinematografia americană, cea britanică nu a rezolvat problemele sociale şi politice pe care le-a experimentat ţara mutînd problemele în ţinuturi aflate la mii de kilometri depărtare, în Irak-uri, Cambodgii, Vietnamuri. Tensiunea socială - datorată crizelor eterne - nu a fost tradusă în film prin supereroi sau supersoldaţi ramboici, supape perfecte pentru astfel de probleme interne. În filmul britanic, furia e pe faţă, e în interior. Violenţa - în special a anilor 80 - e marfa de export a cinematografiei britanice în ultima vreme, trademark-ul ei.

Din punct de vedere tehnic, filmul mizează pe imaginea nefinisată, de videoclip brit, Meadows preferă prim-planurile şi evită efectele de orice fel, chiar şi muzica externă. Un singur moment din film e pus în valoare de soundtrack, într-o variantă asemănătoare celei folosite de Aronofsky în Requiem for a Dream.

De ce Pink Floyd? Aşa am simţit după ce am văzut filmul: "Mother, do you think they'll drop the bomb?"

Un anonim scrie un comentariu în care îşi susţine foarte puternic punctul de vedere. Cum nu cred că intraţi prea des sa vedeţi şi comentariile la unele dintre post-uri, care sunt mai interesante decît post-ul în sine, vă voi reda comentariul anonimului în cauză.
"Anti-anti
Oarecum, articolul tau vine in completarea articolului din Dilema scris de Alex Leo (la care faci o trimitere) - sau poate invers.
Trebuie sa marturisesc ca nu am mai citit un articol atat de prost de mult timp (si aici ma refer la Alex Leo). Supranumit "oftica" de susnumitul ofticat,articolul tinde sa/i admonesteze, mai mult sau mai putin, pe cei care s/au pronuntat vehement impotriva filmului 4,3,2...In principiu, Alex Leo se oftica pe unii ofticati, insa nu atat de simplu. Spiritul critic se dezvaluie deodata in toata gomflabilitatea lui si pune in scena niste mecanisme national-metafizice care, vezi Doamne, ar explica insuccesul filmului mungian. Oftica, sentimentul acesta atat de neplacut, in urma unor subtilitati filosofice de mare valoare, este surprins ca facand parte din zestrea genetica a poporului roman. Asa se explica totul - noi astia mai tristi, carora nu ne/a placut 4,3,2, ne trezim deodata ca actionand fara discernamant, prinsi in inconstientul popular romanesc si purtati de valurile involburate ale ofticii. De acolo de sus, din turnul lui de fildes, de unde vinde painea obiectivitatii la popor, Alex Leo, ca un balon de cultura, ne priveste ca pe niste Caini care, urmand impulsul de a omora capra vecinului, nu stim ce sa mai facem si cum sa infigem mai adanc sula in coasta lui Abelungiu. Cine suntem noi? Pai....cam asa: "În primul rînd, cei din breaslă, pentru care regimul de anonimat al comentariilor online este mană cerească. În al doilea, cei siguri de verdictele lor, care au decis, cînd l-au văzut, că 4,3,2 este „un film prost“ şi pe care nici o instanţă din lume nu i-ar putea convinge de contrariu. În al treilea, în fine, veşnicii Gică-contra, care strîmbă din nas la orice este lăudat, c-aşa vrea muşchii lor. Ei sînt copiii săraci şi septici ai plebei contestatare – inşi care, dacă n-ar fi existat, comunismul i-ar fi inventat." Asa o fi...
Acum, din nou despre 4,3,2. Da, mie tot mi se pare ca este un film prost si o sa/mi schimb parerea cand o sa si/o schimbe si Alex Leo(aceasta instanta din lume). Acum, fiindca eu cred ca e un film prost asta nu inseamna ca toti ar trebui sa fie de aceeasi parere. Vorba lui Danut, ce, trebuie sa ma simt vinovat ca nu mi/a placut filmul? Despre premii - la mai mare! Sunt foarte bucuros ca filmul a fost apreciat peste hotare, ma bucur pentru Mungiu si il felicit. Astea totusi nu ma impiedica sa/i spun ca mie nu mi/a placut filmul. Caci, demontand si sofismul lui Leo, asa e in democratie: unora le place, altora nu - si poate ca altii or mai fi si ofticati. Reactiile nu sunt impotriva vreunei elite, doar in cazul daca nu iei acest termen atat de lipsit de continut (i.e. "elita") si te pui sa/i construiesti vreun muzeu. Totul in democratie se discuta, se comenteaza - poate doar cu exceptia articolelor care sunt scrise de cei considerati a forma "elita" criticilor de film.
De ciuda si oftica o sa-l dau si p-asta anonim."

Agree. Fiecare are dreptul la opinia proprie, nu mai suntem în vremurile în care cineva poate arde pe rug doar pentru că nu exprimă o părere, o judecată de valoare, bine armonizată cu punctul de vedere oficial. Şi în democraţie, ca în dictaturi, putem să suspectăm "vocile" cunoscute drept autorizate de diferite parti-pris-uri. La fel cum putem să credem că judecăţile lor sunt nepărtinitoare. Sunt de acord că toată împărţirea asta nu în smintiţi şi în mişei, ci în cei recunosc arta adevarată şi cei care sunt puşi numai pe desfiinţare (de fapt, Alex Leo Şerban păcătuieşte prin faptul că nu ia în calcul că poate exista o categorie de spectatori care să nu fi gustat filmul lui Mungiu) e păguboasă. Însă trebuie să ne gîndim la două lucruri, pe care, cu voia ta şi a voastră am putea să le dezbatem. Putem avea o evaluare obiectivă a unui film? şi chestiunea pe care o anunţam în post-ul comentat: Ce înseamnă, de fapt, cinematografia romanească de export? Aştept nişte răspunsuri.

Sodoma şi Gomora

După ce am văzut Hedwig and the Angry Inch mi-am dat seama că la unul din TIFF-urile trecute am ratat ultimul film al lui Mitchell, Shortbus. Făcut în 2006, filmul canadianului pe care îl discutam acum două posturi e undeva la graniţa pornografiei. Am avut, la un moment dat, o promisiune că o să vă teoretizez pe marginea corpului şi pornografiei în cinema... n-am uitat, evident. Atunci ar fi trebuit să discut un film ca Shortbus, care stă cu un picior în patul XXX. Pînă la urmă, ce numim pornografie? Actul sexual nemimat, în toată splendoarea lui nevoalată? Intenţia clară a autorului de a-şi excita publicul ducîndu-l spre culmile (auto)satisfacerii? Cantitatea de organe în funcţiune pe ecran? Shortbus m-a dus cu gîndul la un alt film în care aveam de-a face cu the real fornication, as it is. E vorba de Ken Park, al lui Larry Clark, însă, privit de după Shortbus, primul pare doar o joacă de copii. John Cameron Mitchell pune în Shortbus un real pan-erotikon, privit prin luneta unei consiliere de cuplu, privată de orgasme, care încearcă să-şi găsească împlinirea vaginală printr-o cură de voyeurism... Şi nu numai ea. Tag line-ul filmului e "Voyeurism is participation" (Voyeurismul e participare) şi e, fără îndoială, o trimitere nu atît la practicile sexuale pe care le vedem în film, cît la rolul pe care îl jucăm noi, publicul, în faţa ecranului pe care se mişcă toate păcatele erotice ale lumii. Rămîne în conştiinţa fiecăruia să-şi răspundă pînă unde poate merge cu voyeurismul. Dar, dacă filmul mizează într-adevăr pe transformarea spectatorului în voyeur, în persoana care îşi procură plăcerea privind înlănţuirile sexuale ale celorlalţi, atunci nu trecem graniţa pornografiei? Vă pot da argumente împotriva unei asemenea sugestii, venite chiar din abundenţa şi diversitatea copulaţiilor de pe ecran. În cazul în care nu avem de-a face cu o minoritate de sex-addicted, atunci e mai puţin probabil ca spectatorii să fie aţîţaţi (cam arhaic, dar în schimb un cuvînt bun) de tot ce se mişcă pe ecran. Şi pe ecran se mişcă aproape tot. Sex normal, sex anal, felaţie, bărbat-bărbat, bărbat-bărbat-bărbat, femeie-bărbat, femeie-femeie, femeie-transexual, BDSM, tînăr-bătrîn, masturbare, autofelaţie, vibratoare, voyeurism... nu mai ţin exact şirul, oricum, cam tot ce e uman şi mişcă. E foarte puţin probabil, drept urmare, ca publicul să trăiască plăcut toate aceste secvenţe, unele la limita imaginaţiei. Şi, drept urmare, filmul nu mai e pornografie, ci unul care vorbeşte dezinhibat despre sex şi rolul acestuia în existenţa normală.
Reproşurile ar fi destul de multe, Shortbus-ul trecînd pe lîngă mizele mari pe care şi le propune. În afară de o alunecare în clişeul "devianţă nu e fericire" (filmul propune o grilă destul de şubredă a ceea ce înseamnă devianţă, filtrată atît prin ideologia hetero cît şi prin cea LGBT), filmul nu ajunge să spună lucrurile mari pe care se pare că vrea să le spună de la început. So what's the point with all the sex? Sexul pare să fie terapie, pentru unii, dar, în acelaşi timp, poate provoca traume imense. Traume care duc la alte devianţe. Pare un cerc de neînchis, sau mai degrabă o spirală ciudată, cu origini în infamele cetăţi biblice şi perfect psihanalizabilă.
Din punct de vedere tehnic e interesant cum Mitchell apelează în Shortbus la repetate puneri în abis, unele mai discrete, altele ca parte definitorie pentru tot demersul. Nu era nici greu, ţinînd cont de punctul central al filmului care, pînă la urmă, e joaca de-a voyeurismul.
Nu pot să vă spun dacă să vedeţi sau nu Shortbus. Fazele şocante sunt de la început (pentru unii), dar dacă sunteţi curioşi, n-aveţi decît. E un test...

Cînd Chaplin era blond şi penibil

Nu mă gîndesc la pozele alea care îl arată pe omul de sub masca lui Charlot, un individ cu o mutră îmbătrînită, răutăcioasă, ştearsă, ca o directoare de pension (şi pe mine m-a şocat), ci la filmul care a rulat săptămîna asta la Arta, în Cluj: "L-am servit pe regele Angliei", ultimul film ceho şi slovac al regizorului Jiri Menzel. Pe afiş apare că are şi un Oscar pentru regie, dar deşi Imdb-ul nu-l menţionează - numai ceva nominalizări la BAFTA şi ceva ursuleţi la Berlin - prezentarea regizorului confirmă că a agăţat un premiu al Academiei Americane, cu filmul său de debut.
E primul meu contact cu Menzel, pe cît se poate de dezamăgitor. Demult n-am mai văzut un film atît de leşinat, ieşit după un roman excelent - îmi spun amicii mai cititori. "L-am servit pe regele Angliei" este adaptarea romanului omonim al cehului Bohumil Hrabal, tradus anii trecuţi şi la noi. M. şi R. mi-au spus că romanul merită - de fapt, ăsta a fost şi efectul filmului, să mă facă să vreau să citesc romanul. În fiecare secvenţă intuieşti că, în cuvinte, totul e altfel. E altfel şi mai bun. Filmului îi lipseşte vlaga scriiturii, care ar fi intrat de această dată în atribuţiile regizorului.
Timp de 2 ore m-am chinuit, cu toată bunăvoinţa, să rîd de întîmplările prin care trecea tînărul Jan Dite, ajuns din cîrnăţar, miliardar şi retur. Menzel încearcă să împrumute tot ce poate din filmul mut, de la cadraje la tipul de personaj pe care i-l încredinţează bulgarului Ivan Barnev (tînărul Jan Dite). Ajungem să ne uităm la o copie palidă (nu numai blondă) a lui Charlot, a cărei expresivitate e subminată atît de dialogurile neinspirate (se mai întîmplă cînd insişti să faci un film sonor cu limbajul cinematografic al filmului mut) cît şi de inevitabila comparaţie cu originalul pe care o impune filmul lui Menzel.
Dacă ar fi să iau în calcul filmul pentru o dezbatere de liceeni pe eterna comparaţie: "filmul sau cartea", ultima ieşire pe marele ecran a lui Jiri Menzel ar fi un argument pentru: "Citeşte totuşi cartea!"
PS: E plin de fete frumoase, dar pentru asta există alt tip de filme.

Să cântăm cu al treilea sex

Se iau trei sexe, un artist-artistă punk rock, se pun multe peruci, se confuzează toate celelalte sexe, se înscenează o dramă erotico-artistică şi se adaugă mult feeling şi puţină devianţă. Asta e, în fond musicalul Hedwig and the Angry Inch al straniului actor şi regizor canadian John Cameron Mitchell. Mitchell s-a obişnuit să şocheze, în palmaresul său intrînd cel puţin trei filme cu conţinut sexual ce ating tematica LGBT. Aici mă gîndesc la Tarnation (2003), al lui Jonathan Caouette, unde a fost producător, la Hedwig and the Angry Inch (2001) şi la Shortbus (2006), pe care le-a regizat. Hedwig and the Angry Inch îi dă ocazia să joace şi rolul principal, al rock-star-ului transexual, Hedwig, băieţelul din Berlinul de Est care ajunge mare vedetă în fast-food-urile americane.
Coloana sonoră a prins foarte bine la public, iar decorurile şi costumele merg mînă în mînă cu punk-rock-ul. Deşi turnat în 2001, filmul aduce aminte mai ales de marile musicaluri ale anilor 70, cu o puternică miză politică, de data aceasta miza fiind cauza LGBT. Trimiterile sunt multe, de la separarea sexelor, la restul de penis care îi marchează existenţa lui Hedwig, acum o mare doamnă a scenelor insolite, şi o întrebare cheie care rămîne în urma întregului demers: poate avea un zid acelaşi sens cu un pod, pot exista pentru aceleaşi raţiuni? (Evident, pod-zid=transexual). Asta e marea filosofie a filmului. Şi nimic mai mult.
Compoziţiile lui Stephen Trask te ţin în priză pînă aproape de final, acolo unde o dă în bară producţia, cam din toate punctele de vedere. Ironia şi umorul devin dulcegării romantice şi declarative cu gust îndoielnic. Muzica, evident, urmează acelaşi drum. Tot ce ţine de costume, decoruri, joc actoricesc, dialoguri, devine un melanj de simboluri-pe-marginea-kitsch-ului care face filmul de neurmărit în ultimele 10-15 minute. Restul merită. Un fel de bildungsroman, post-cold-war cu o puternică încărcătură gay-punk, un musical de calitate al anilor 2000, care a dat naştere unui adevărat gay-icon.

My Daily KineTherapy se înnoieşte

Mă tot gîndesc să modific ceva din structura blogului, mai exact sa ii dau şi o patină mai teoretică, dincolo de cronicile cotidiene. Asta mai ales pentru că, în ultima vreme, am preferat să citesc şi, după cum se şi vede, am scris mai puţin. M-am gîndit la două secţiuni noi, care să dea mai mare greutate blogului şi, prin urmare le şi propun.
1. Istoria romanţată a marelui C. Am putea trece împreună prin istoria cinematografiei, cu mici "delicatese" despre cum a devenit cinematograful ceea ce e acum... un fel de micro-proză-istorico-cinematică.
2. Koncept. Teorie cinematografică, teoreticieni, concepte, descrieiri ale proceselor tehnice.
În plus, voi face în aşa fel încît să păstrez cronicile pentru weekend, iar la începutul săptămînii să vină rubricile astea mai "hard". Mă mai gîndesc la asta.
Cronica zilei va rămîne Cronica zilei, Despre oameni şi filme va fi rezervat actorilor şi regizorilor, mai ales pe partea biografică, iar Film în scris nu ştiu exact încotro se va îndrepta. Aştept comentariile voastre să văd cum vă place propunerea mea. Ma gîndesc şi la un sondaj de o săptămînă, care să mă orienteze puţin. Vă mulţumesc iar că sunteţi alături de mine.