Until it sets

Sunshine, ultimul film al lui Danny Boyle mi se pare ratarea perfectă. Mai ales dacă e să-l pui în descendenţa cronologică a lui Trainspotting. Numai cronologic se pot lega cele două, pentru că între cele două nu mai există nici o altă legătură. La fel cum nu poţi să faci nici o legătură nici cu The Beach, nici cu A Life Less Ordinary sau 28 Days Later. Între Trainspotting (un film cu multe plusuri din partea mea... cu multe degete în sus) şi Sunshine stă un regizor care pare să zică: hai că le pot face pe toate. Cît de bine i-au ieşit... la asta închidem ochii.
Prin ce păcătuieşte Sunshine si de ce mi se pare ratarea perfectă? Pentru că mi-a fost ciudă, foarte ciudă, ca la toate lucrurile care încep bine şi se termină ca dracu(l).
Sunshine e un SF - ce altceva? - care pune eterna problemă a extincţiei soarelui, a imploziei şi dispariţiei acestuia. Un grup de cercetători şi tot felu(l) de specialisti se duc, cu o bomba in virf de racheta, sa-l reaprinda. Inevitabil, mai fusese un alt grup care facuse acelasi drum si, surpinzător!!!!!!! nu s-a mai intors. de ce oare, de ce oare? Asta e o intrebare... mare.
La inceput firul narativ se leaga placut, mizînd pe inevitabilele erori umane. Căci, firesc, ce e mai înspăimîntător cînd eşti prins în spaţiu, decît să greşeşti. Plusurile filmului ţin de ce jocurile cu lumina şi culoarea, unele dintre ele fiind extrem de reuşite. Aşa că prima jumătate a filmului rezistă atît vizual, cît şi ca story. Obsesii, greşeli, îngrijorări... umane.
De la un moment dat, totul se rupe, şi regizorul, scenaristul, actorii (ei mai putin) o iau cu toţii pe ulei. Dintr-odată, filmul începe să copieze fidel story-line-ul din Event Horizon, "monstrul-dezumanizat-de-obsesie" intrînd în scenă ca un mare fîsssssssss. Finalul? Nu o să vi-l dezvălui, pentru că sînt total împotriva acestei metehne a unor comentatori, dar vă spun numai că Boyle e fan Bruce Willis. O să înţelegeţi voi.