Restul e tăcere

Nu vreau să aduc aici argumente pro-musical. Cine îl gustă, să-l guste în continuare, cine nu, să stea departe de el. Numai eu ştiu cîţiva care se feresc de gen, ca dracu de tămîie. Pentru mine, musicalul, ca şi animaţia, e genul cinematografic cu cea mai mare posibilitate de mişcare în ritmul imaginaţiei, fără a pretinde - din punctul de vedere al realizării, nici o legătură cu realitatea, marşînd chiar pe ignorarea acesteia. Dar ce mijloc mai bun pentru propagandă decît cele două, ambele uşor de asimilat şi luate în "neserios" de varii.


Îmi aduc aminte că, pe Hair (cel mai complex musical ever, după umila mea părere), M., C., A. şi cu mine am făcut încă de la început lectură de identificare. Eram dincolo de produsul artistic, eram revoltaţi, stupefiaţi, dezamăgiţi. Cu Hair am deprins un fel de simţ al libertăţii - da, e cuvîntul de ordine în film - de luptă împotriva a ceea ce credeam că e împotriva firescului şi naturalului. Între noi fie vorba, era şi perioada în care mîncam pe pîine şi ne înfioram privind documentarul lui Stere Gulea despre Piaţa Universităţii. Sînt convins că fiecare dintre noi am intuit, la un moment dat, că am putea fi un personaj din Hair, că nu am avea limite, că lumea e făcută să militezi pentru dreptate, pentru libertate... în primul rînd personală. Pentru conjugarea fericită a celor două momente cinematografice - completate, cel puţin la mine, de Jesus Christ Superstar - cred că şi acum ar trebui să le mulţumim celor două profesoare speciale pe care le-am avut în acei ani.
Despre ce e de fapt Hair-ul lui Milos Forman. Într-un cuvînt e despre liberate (religioasă, sexuală, socială, artistică), îmbrăcată în ceea ce a fost principalul scop, manifestul împotriva războiului din Vietnam. A fabricii de ucis tinerii americani şi populaţia Vietnamului. Tema e frecventă în anii 60-70, Hollywood-ul găzduind destul de mulţi pacifişti. E povestea tînărului cowboy Claude Hooper Bukowski care-şi părăseşte Oklahoma bucolică doar ca să participe la războiul din Vietnam. Ajunge, bineînţeles, în rău-famatul Central Park, ocupat de hipioţi coloraţi şi dănţuitori - că doar e musical - care trăiesc în aşteptarea Erei Vărsătorului. Adică cum? Sodomy, fellatio, masturbation (can be fun), LSD, hare krishna, electric blues, dead in space, 16-year-old virgin şi tot tacîmul. Tot ce se întîmplă e nebunia manifestă a unei generaţii care calcă în picioare toate graniţele (cu preţul, egoist asumat cîteodată, de a-şi părăsia familiile - v. Woof). Nu există nici ţări, nici religii, nici rase, nici inhibiţii sexuale. Fiecare îşi poartă cu sine numai corpul şi mintea - le exhibă.


Ai putea scrie tomuri intregi numai făcînd portretul unei generaţii (musicalul original e lansat pe scenă cu 11 ani mai devreme decît filmul, în 1968) pornind de la Hair şi demontînd bucăţică cu bucăţică versuri, muzică şi coregrafie. Cel mai impresionant, în tot acest sens, este felul în care Forman se ocupă de halucinaţiile lui Claude, ca efect al sfintei împărtăşanii cu LSD, cum totul se rupe, totul alunecă într-o pastă psihedelică plăcută ochiului şi minţii, un drog cinematografic în sine. Nu rămîne decît să vă împărtăşţi cu el. Pentru că, aşa cum shakespeare-ian, hamletian se încheie Hair-ul, restul e tăcere.


Hair, R. Milos Forman, S: Gerome Ragni, James Rado, A. John Savage, Treat Williams, Beverly D'Angelo, Coregrafia: Twyla Tharp, SUA, 1979