Cincinal cu feeling digital

47. LB. Nikko. Nikki. Maimuţa ţipă ca în filmele horror. Cine e ea? (actriţa, nu maimuţa...) Cîine – iepuri – circ. Fantoma. Camera obscură. Dorothy Lamor. Poveşti populare ale ţiganilor polonezi. Cine e ea? Prostituate din Europa centrală. Cam astea ar fi elementele. Bricolaţi băieţi, numai bricolaţi şi poate vă iese, pînă la final, măcar jumătate din story-ul pus la cale de David Lynch în Inland Empire, lungmetrajul cu care cineastul american s-a mai achitat de un cincinal al carierei sale.

Nu mai are nici un rost să intrăm aici şi acum în ample tratate de criptologie lynchologică. Spaţiul e de departe insuficient. Pentru cei care după ce au ieşit din sală cu rotiţele înţepenite de la atîtea tăieturi dadaiste cîte execută mr. Lynch în cel mai recent film al său, există, slavă Domnului!, o duzină de poveşti refăcute de specialişti (obsedaţi pentru alţii) în decriptarea părţii bizare a lui Lynch. Mai ceva decît adepţii lui Dan Brown, toţi cei care sparg codurile acestui minunat – pînă la urmă – „da Lynchi” se bat în interpretări, scot tratatele pe masă, măsoară, taie şi, pînă la urmă, tot le iese. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi în cazul lui Inland Empire, la care regizorul american i-a întărîtat anunţînd că a puit un film menit să facă sens. Întru totul.

Numai că Inland Empire, dincolo de poveste şi interpretări, e atmosferă. Lynchiană sută la sută. Aproape trei ore în care te prinde şi te ţine în priza suprarealismului, în care pluteşti în lichidul vîscos şi coşmaresc al minţii (bolnave, ar spune unii) artistului american. Complet în digital, cu o consistenţă puţin peste ceea ce ar ieşi de pe urma unui telefon mobil mai inteligent, filmul reuşeşte însă perfecţiunea pentru cîteva momente, pentru ca apoi să se scufunde în acest nou tip de verité al generaţiei „-18”. Nu mă gîndesc aici la momentele impresionistice care l-au atins pe Andrei Gorzo la sentiment (criticul dilematograf dînd ca piesă de rezistenţă lacrima ce curge – la un moment dat – pe obrazul Laurei Dern), ci la jocurile de lumini ce o cuprind pe aceeaşi Dern în momentul în care se află pe platoul de filmare, la clar-obscurul ce înghite jumătate din film sau la cadrele care o hăituiesc pe Karolina Gruszka (creditată ca The Lost Girl). Şi, cu riscul de a intra în opoziţie totală cu „anti”-opinantul meu, trebuie să-i avertizez atît pe amatorii de Lynch, cît şi pe cei care nu-l înghit că, în Inland Empire se pot lovi de cele mai sensibile imagini cărora le-a dat naştere cineastul în toţi aceşti 30 de ani de lungmetraj.

Americanul marşează pe aceleaşi teme: al delirului, al visului, al demenţei (dacă e să fim drastici), al lumii incontrolabile a minţii. Nu lipsesc punerile în abis care se aglomerează în final şi care ies destul de şifonate la întîlnirea cu spectatorul secolului XXI, nici preluările aproape integrale de secvenţe din scurtmetrajele lynchiene lansate între Mulholland Drive şi Inland Empire. De la iepurii din serialul Rabbits, pînă la copierea unor trăiri identice cu cele ale personajului central din Darkened Room, Lynch „trece pe curat” ceea ce a experimentat – ca tehnică de filmare, mizanscenă, montaj – în scurtmetrajele amintite mai sus, astfel încît ceea ce laudă unii ca „experiment” în Inland Empire nu prea există.

Aţi înţeles? Nu contează dacă da sau dacă nu. E Lynch. E un deliciu pentru gurmanzii cinematografici, iar Inland Empire nu e nimic altceva decît Marea Crăpelniţă a unui regizor care nu a obosit, cum îl tot acuză unii şi alţii, ci care s-a detaşat cu orgoliu şi aroganţă de ceea ce se întîmplă în jurul lui şi care acum nu mai lucrează decît pentru a perfecţiona un canon propriu. Un canon care implică nebunia regizorului şi sminteala temporară (confundată de cei care nu intră în joc cu snobismul) a spectatorului. Căci, pe bună dreptate, trebuie să fii nebun ca să-ţi placă Lynch.

(Text apărut în revista Man.In.Fest, nr. 3-4/2007)