Cu scuzele de rigoare pentru M. că nu mă mobilizez să-l "desfiinţez" încă din seara asta, profit de faptul că baieţii de la UPC toarnă biţi în ţeavă (vina mea de data asta... neplătit. sorry, guys!) şi bag cîteva rînduri despre Juno. Tocmai ce l-am văzut şi, sub impresia proaspătă, i-aş da chiar un vot de încredere, în vederea Oscarurilor ce dau să vină (Bad Oscars without Mungiu!!!). Sper să aibă succes, chiar dacă, deocamdată are mai multe nominalizări decît premii.Deşi e vîndut ca film de comedie, nu vă aşteptaţi să crăpaţi de rîs în timp ce o gaşcă de cretini îşi dau cu bîte în cap. E mult mai bine lucrat (chiar mai bine decît lăudatul Little Miss Sunshine, de anul trecut), atît ca scenariu, cît şi ca regie şi am de remarcat şi două actriţe care îşi duc treaba la capăt cu brio: mezina (sweet 20...) Ellen Page, nominalizată de mai multe ori pentru "cea mai bună actriţă în rol principal", şi titrata deja Jennifer Garner, într-un rol care o prinde chiar bine, mai sensibilă, mai umană, mai zdrobită.
Pe scurt, Juno (nu de la oraşul dinAlaska, ci de la frumoasa şi exigenta Iunona, mult-înşelata şi răzbunătoarea lui Zeus soţie) e o adolescentă în jeanşi şi tricouri în dungi (şosete aşijderea!) care din virgină ajunge viitoare mămică. Se întîmplă. Într-un fotoliu. Dragostea? Vine după aceea. E simplu şi complicat în acelaşi timp. E despre tinereţe, simplitate, idealuri (prea rar verificate pe teren), familie, dragoste, sacrificii (toate chestiile alea pe care le aşteptăm de la americani). În acelaşi timp, e despre disperare, dezamăgire, rupturi şi pierderi ireparabile. Dar e optimist.
Poantele nu sînt multe, umorul - cam numai de limbaj - e presărat într-o mare de scene care numai să rîzi nu te fac. O poveste neobişnuit de complexă pentru aşteptările mele, personaje cu adîncime, cu trecut, bine creionate. Multe prim-planuri care dau filmului exact acea notă de familiaritate, completate de decorurile în cheie naivă şi muzica... un deliciu indie-country.
Juno va veni săptămînile viitoare, dacă nu mă înşel, şi în Cluj şi vi-l recomand , mai ales celor care încă n-aţi ieşt din depresiapost-festum.
Mai multe nu vă spun, să nu vă stric plăcerea de-al vedea. Doar să fiţi atenţi la detaliile bine lucrate de regizorul Jason Reitman (Thank You for Smoking, Consent şamd).
3 comentarii:
desi story-ul e (sau poate fi) inca un clasic ocazie de scandal social si/sau, cred, moral, cel putin in anumite medii culturale, filmul demontreaza(mai curand ilustreaza) ca exista moduri de a transforma cu gratie, poate cu usuratate (de ce nu, superficialitate?) zazania intr-un eveniment care axact cum a venit, asa a si trecut. nu e un film foarte realist (dar nici nu cred ca asta ar fi fost unul dintre scopurile lui), cred eu, e chiar idilizat pe ici pe colo. ceea ce nu e rau. e un film placut care, de dragul circularitatii (cam fortate, as zice eu)incepe cu un scaun si ar trebui sa se termine tot cu un scaun.
Ma bucur ca sintem de acord, iar observatia cu scaunul e foarte buna. Poate, ca sa fie mult mai convingator si fidel unui program, ar fi trebuit sa se termine cu un scaun. Dar poate li s-a parut, desi nu era cazul, prea "a l'americaine".
trebuie sa/l aplaud pe J.K. Simmons care mi s/a parut cu atat mai placut in rolul acesta cu cat imi aduceam aminte de performanta neo-nazista din serialul Oz.
So : "Hy, big puffy version of JuneBug!"
Trimiteți un comentariu