Generaţia pierdută

În vremuri de război, măsurile pe care le iei pot părea deseori stridente. De aceea nici un film ca Harold şi Maude nu poate evita ceea ce cu ochii de acum am putea cataloga drept "prea transparent". Nici nu-şi propune să fie subtil, totul e la vedere, firele "nevăzute" care mişcă totul fiind şi ele destul de uşor de perceput. Pentru că în vremuri de război, viaţa nu poate milita decît pentru viaţă şi, drept urmare, Harold şi Maude este un film militant. Nu o să insist pe imagine sau pe muzică (deseori legătura puternică dintre muzica lui Cat Stevens şi story se apropie de specificul unui anumit tip de film muzical), nu o să vorbesc nici de replici, pentru că vreau să vă las să descoperiţi totul singuri. Harold şi Maude e un must see, este unul dintre visele cele mai nebuneşti ale cinematografului, într-un ambalaj de normalitate.
Ceea ce trebuie să remarc este ilustrarea a ceea ce numeam din titlu "generaţia pierdută". Între tînărul Harold (Bud Cort) şi sexagenara Maude (Ruth Gordon), personajele care construiesc, mai mult decît o relaţie, o punte de legătură între generaţii, o punte pentru transferul de memorie, nu mai există nimic. La fel ca în The Wall (1982) (alt film născut ca reacţie la o tensiune armată masivă) şi în Harold şi Maude al lui Col Higgins (scenariu) şi al Hal Ashby (regie) generaţia de mijloc nu e reprezentată decît de un colonel autoritar (pe care în The Wall îl putem suprapune peste Profesor) şi o mamă-indiferentă-şi-castratoare apropiată de imaginea maternă din filmul gîndit de Roger Waters şi Alan Parker. În ambele nu trebuie trecută cu vederea absenţa figurii paterne, mai subtilă în Harold şi Maude, şi întreg mesajul anti-război ascuns în spatele filosofiei Maudiste (am înţeles că aşa a ajuns să fie numit acest carpe diem hollywoodian).
Cimitirele largi şi uniformizate, sinuciderile repetate, autoritatea ridiculizată. Toate sunt semne ale unui vid lăsat de război, un vid care e umplut sub aşternuturi de Harold şi Maude. Şi deja cred că am zis prea mult.