M-am mutat

Dragii mei, cum pînă şi ursul se dă dus din bîrlog, şi eu m-am gîndit că era nevoie de o schimbare şi m-am mutat. Mi-am luat blogul în spinare, cu toate cele, şi m-am dus pe wordpress. Adresa la care mă găsiţi este http://urbanlightz.wordpress.com/, iar, după cum ghiciţi, proiectul se va numi de acum urbanlightz. Vă aştept acolo. Cei care doriţi să-mi lăsaţi şi offlineuri sînt atît pe messu' personal, cît şi pe urban.lightz@yahoo.com.

Vă aştept cu drag. (cei care mă aveţi pe mess va trebui să suportaţi cîteva zeci de massuri - dar nu uitaţi: DON'T IGNORE, JUST ADORE).

KINEcronica - 3 x animaţie: Kung Fu Panda, Wall-e, Beowulf

În ultimele zile am văzut trei filme de animaţie, unul mai vechi, care îmi scăpase (Beowulf), şi două destul de noi, Kung Fu Panda şi Wall-e. De la desenele inocente, la cele cu încărcătură politică şi pînă la cele care forţează limitele filmului artistic, cele trei fac, împreună, un tablou aproape complet a ceea ce înseamnă animaţie în ultimii ani.

* Po încearcă să se integreze în echipa de karatişti a maestrului Shi Fu

Ultimul apărut, Kung Fu Panda, e o poveste despre devenirea personală a unui urs panda, fiul unui vînzător de tăiţei, care vrea să ajungă un adevărat "dragon warrior". Eterna predică americană: nu contează de unde vii, cum arăţi, ce ai în cap... poţi ajunge cel mai tare, de data asta transpusă într-o facilă poveste cu arte marţiale, în care ursul Po - grasul urs Po - devine practic peste noapte un fel de Karate Kid, după ce îl convinge pe maestru că ar putea fi "the real deal". Un desen animat simplu, care pe alocuri aduce aminte de Shreck - mai ales prin felul în care e construit personajul Po (Frank Black) - amuzant, numai bun pentru copii, de la cele mai mici vîrste. Skadoosh.

* Pentru Wall-E, iubirea vine din spaţiu

Wall-e e un robot compactor simpatic, un fel de copie la nivel de imagine a deja icon-ului E.T., care se iubeşte. Iubeşte lucrurile pe care oamenii le-au aruncat în gunoaie, iubeşte un greiere cu care e prieten, muzica şi filmele muzicale şi o roboată botezată simplu, Eva. Dincolo de povestea de dragoste stă un mesaj destul de facil despre pericolele care pîndesc omenirea care cedează tot mai mult consumerismului, care a uitat de natură, fiind nevoită să o redescopere, care şi-a uitat istoria şi care, într-un final, şi-a pierdut verticalitatea cea mai elementară - mersul biped.
Ca stil, e o animaţie tipică Pixar, curată şi cu o atenţie specială pentru detalii.

* Boewulf impresionează prin detalii. Şi atît

Prin violenţă şi ambiţii, Beowulf se distanţează atît de desenele animate obişnuite, cît şi de cele pentru adulţi, dar care îşi extrag seva din benzile desenate. Urmărind povestea unui personaj legendar, precum Beowulf, Zemekis face un film de lung metraj, la bariera dintre animaţie şi film artistic. Transpunerea actorilor şi a jocului lor e atît de detaliată, încît, în mod paradoxal, monştrii care-şi găsiseră un loc atît de bun în seriile de animaţie, nu mai par la locul lor. Par grosolani şi improvizaţi, mai ales dacă e să te gîndeşti la dragonul din final.
Din păcate, Beowulf nu reuşeşte să transmită nimic, rămîne rece şi violent, un film cu eroi legendari şi nimic mai mult.

KINEcronica - "Oraşul bărbaţilor" odată zei

* Laranjinha şi tatăl său recuperează anii pe care nu i-au petrecut împreună
Există multe motive pentru care ai putea privi Oraşul bărbaţilor (Cidade dos Homens) drept continuarea firească a mult mai cunoscutului Cidade de Deus. Începînd de la cadrul de desfăşurare a acţiunii - Brazilia contempoarană cu favelele ei - pînă la dinamismul extraordinar al montajului şi chiar pînă la faptul că regizorul lui Cidade de Deus, Fernando Meirelles - este acum producătorul serialului şi lungmetrajului Cidade dos Homens.
Atmosfera creată de această dată de Paulo Merelli pare ruptă din cea din City of God, dar pare să nu aibă
intensitatea acesteie. Totuşi, surse internaţionale afirmă că lungmetrajul City of Men este clear mai hard decît serialul, care urmăreşte poveştilor aceloraşi Acerola şi Laranjinha, interpretaţi ce cei doi actori-posibil-să devină-fetiş al lui Meirelles, Douglas Silva şi Darlan Cuhna.
Acerola şi Laranjinha devin bărbaţi în timpul unei serii de bătălii sîngeroase între găştile din favele. Aşa descoperă că sînt bărbaţi - deşi în majoritatea cazurilor par a rămîne doar nişte copii. Acerola descoperă ce înseamnă să fii tată, în timp ce Laranjinha trece prin prima experienţă erotică şi primele întîlniri cu tatăl natural.
Ambi trebuie să ducă o negociere continuă între ceea ce devin şi regulile clanurilor pe care le-au părăsit sai la care aderă. Chiar dacă pe final scenariul devine greoi şi melodramaric, totuşi la capitolul imagine filmul excelează. Aşa că nu pot decît să-l recomand, ca o revizitare a locurilor pe care le-am părăsit după ce s-a terminat Cidade de Deus.

KINEcronica - "Bringing Up Baby": Să tot rîzi 70 de ani

Acum şapte decenii, regizorul Howard Hawks, distribuia un cuplu memorabil în comedia sa Bringing Up Baby. Katharine Hepburn şi Cary Grant deveneau, în 1938, "cuplul atomic", omul de ştiinţă riguros şi aproape mortificat, scos din viaţa supra-programată de o femeie imprevizibilă, pentru care lumea se mişcă după alte reguli, norme şi logică.

* Katharine Hepburn şi Cary Grant în unul dintre cele mai bine jucate momente ale filmului

Katharine Hepburn e explozivă, plină de viaţă, amuzată şi amuzantă, în timp ce Cary Grant e destul de plat. Scenariul e plin de răsturnări de situaţie, în genul comediilor shakespeariene, momentele comice curgînd în cascadă pe tot parcursul filmului, pînă la un final liniştit şi previzibil.
Un film pe care vi-l recomand pentru o seară din timpul săptămînii, poate pentru o luni cînd vrei să uiţi că a mai început o săptămînă.

KINEnews - Un alt caz de plagiat la Hollywood

De data asta e vorba de filmul lui D.J. Caruso, Disturbia, care i-a avut în distribuţie pe Shia LaBeouf şi Carrie-Anne Moss. Producătorii au fost daţi în judecată de Sheldon Abend, cel care deţine drepturile de autor pentru romanul lui Cornell Woolrich, It Had to Be Murdered (1942). Şi poate că scandalul nu ar fi fost atît de mare dacă acesta nu ar fi chiar romanul după care Hitchcock şi-a făcut celebrul Rear Window.
Chiar dacă încasările de la Disturbia au fost modeste - 80 de milioane de dolari anul trecut - se pare că şi posesorul drepturilor de autor pentru roman vrea o parte, care se anunţă consistentă.

KINEnews - Spiderman revine... de două ori

Sony a anunţat că urmează să facă următoarele două filme din seria Spiderman, primul fiind programat pentru 2011. Deocamdată, producătorul încearcă să îi coopteze în echipă pe actorul Tobey Maguire şi pe regizorul Sam Raimi. Din declaraţiile celor de la Sony, Maguire a fost singurul actor pe care l-au luat în considerare.

KINEnews - Fraţii Coen încep filmările la "A Serious Man"

Fraţii Coen se întorc în Minnesota pentru a începe filmările la ultimul lor film, "A Serious Man". Cei doi nu au mai filmat în statul american Minnesota de 12 ani, de la filmul "Fargo", recompensat de Academia americană de film.
După ce anul acesta au prezentat la Veneţia "Burn After Reading", cei doi se confruntă cu un scandal legat de mult-premiatul "No Country for Old Man". Actorul Tommy Lee Jones cere să i se plătească 10 milioane de dolari din bonusuri, bani pe care nu i-a primit pînă acum. Procesul a fost intentat împotriva Paramount Pictures.

KINEnews - Friedkin, Allen şi Cronenberg o fac cu Domingo

Celebrul tenor Placido Domingo, director al Operei din Los Angeles din 2001, a ales trei grei ai Hollywood-ului pentru a realiza o serie de spectacole din această stagiune. Astfel, Woody Allen şi William Friedkin vor regiza "Tripticul" lui Puccini, în timp ce David Cronenberg va lucra la punerea în scenă a operei "The Fly", după Howard Shore. Dintre cei trei, numai Friedkin a mai regizat spectacole de operă în SUA şi peste hotare. Preţul unui bilet la Opera din Los Angeles variază de la 20 la 250 de dolari.

KINEnews - "The Wrestler" pune Leul la podea

"The Wrestler", ultimul film al lui Darren Aronofsky şi care îl are ca actor principal pe celebrul Mickey Rourke (foto dreapta), a luat Leul de Aur la Festivalul de la Veneţia. Se pare că Rourke, care interpretează un luptător în vîrstă care încearcă o revenire, a impresionat prin prestaţie juriul condus de Wim Wenders, care a regretat faptul că regulile festivalului nu-i permit să îi ofere premiul pentru cel mai bun actor. La Veneţia, un actor care a jucat în filmul cîştigător la categoria cel mai bun film nu poate primi un premiu pentru prestaţia sa.
Leul de argint, pentru cel mai bun regizor, a ajuns în Rusia, la Alexei German Jr., nominalizat pentru "Paper Soldier", povestea cursei sovietice de a duce primul om în spaţiu.
Premiul special al juriului şi cel pentru scenariu au ajuns la echipa filmului etiopian "Teza", o poveste despre dictatura din Etiopia, în timp ce actriţa americană Jennifer Lawrence a primit premiul pentru debut. Pentru detalii, consultaţi site-ul oficial al festivalului, aici.

KINEnews - "Bangkok Dangerous", timid pe primul loc

Se pare că ultimul film de acţiune care îl are ca protagonist pe Nicholas Cage, "Bangkok Dangerous", a reuşit "performanţa" de a se situa pe primul loc la box office, în cel mai slab weekend ca vînzări din ultimii cinci ani. "Bangkok Dangerous" a încasat doar 7,8 milioane de dolari, iar următoarele clasate au fost "Tropic Thunder" şi "The House Bunny". În primele cinci filme rămîne "spărgătorul de topuri", "The Dark Knight", care a încasat în acest weekend 5,7 milioane de dolari.

Back in business

Am lipsit cam mult. Mai exact am dispărut. Revin acum, dar fără promisiuni. Cînd o să fie timp o să fie şi posturi. Şi cine ştie, poate pot face şi mai mult.
Să ne citim mai des şi să nu uităm de filme.
Deocamdată, consultaţi programul cinematografelor clujene de săptămîna asta. Şi luaţi şi un trailer la filmul pe care îl aştept cel mai mult toamna asta. Blindness, ultimul lungmetraj al lui Meirelles (City of God), cu Julianne Moore. Slăbuţ cotat deocamdată, dar să aşteptăm. Click pentru trailer.

April bucăţi

Pieces of April a fost lansat în 2006, la Sundance Film Festival. După aceea a tot adunat nominalizări şi premii, mai ales la festivalurile cu gust şi pentru indie. Realizat în perioada în care actriţa principală, Katie Holmes, prindea la adolescenţi cu rolul din Dawson's Creek, filmul a fost totuşi un succes în special pentru regizor şi pentru mult mai experimentata Patricia Clarkson (recent pe marile ecrane în Dan in Real Life).

La fel ca muzica indie americană, şi Pieces of April (pe alocuri un "strămoş" al mult mai vizibilului Juno) e destul de soft, mai degrabă e ca un înveliş moale care acoperă ceva ce cade greu la stomac. Pe sfert comedie, drama scrisă şi regizată de Peter Hedges (scenarist pentru About a Boy şi Dan in Real Life şi regizor pentru ultimul) nu prea te îndeamnă la rîs. Tema gravă, cea a regăsirii, a iertării, e pusă în schema unui road-trip ce seamănă mai degrabă cu un ultim drum. Iar "bucata April" e deconstruită şi reconstruită subtil pe parcursul întregului film. Pentru că April (Katie Holmes) trebuie să fie astfel recuperată afectiv de familia (pe) care a părăsit-o şi care trece printr-una dintre acele situaţii-limită ce dau tonul marilor regăsiri în destul de multe filme americane.
Ce e de remarcat e stilul "amatoristic" de filmare, care face povestea să devină mai familiară, ingeniozitatea scenariului, fără artificii şi ruperi bruşte de ritm, jocul Patriciei Clarkson şi distribuţia foarte bine făcută. Overall, un film de văzut, mai ales pentru "indie"ni.

Să rîzi la trecut

Nu l-am mai vizitat pe Chaplin de cînd eram copil şi ai mei se tot uitau - graţie televiziunii din primii ani postcomunişti - la filmele lui Chaplin şi, mai ales, ale cuplului Laurel şi Hardy. Am mai revăzut secvenţe, dar nu am petrecut împreună mai mult de o oră.

Zilele trecute am văzut Goana după aur (The Gold Rush) film care a lăsat în istoria cinematografiei o serie de secvenţe-cheie (dacă ar fi să ne gîndim numai la mîncatul tacticos al pantofului), altele fiind ultrapastişate în secolul de cinema care a trecut.

Ce e surprinzător e faptul că Chaplin, prin comicul lui de situaţie, mai poate fi proaspăt. Că un singur om, prin intermediu gesturilor, mimicii şi cu ajutorul întregului corp, mai poate face pe cineva să rîdă - în absenţa dialogurilor amuzante, trimiterilor sexuale, scatofile etc. care fac regulile în comedia actuală. Secvenţa mea preferată rămîne cea a dansului, cînd Chaplin, în timp ce dansează cu Georgia, îşi leagă pantalonii cu funia cîinelui... De văzut.

NOTĂ: "Goana după aur exprimă viziunea lui Chaplin asupra lumii - că cei fără putere sînt buni prin definiţie, iar orice autoritate există pentru a fi subminată" (Key Film Texts)

Cruciş la crucişător

"Intolerance" întîrzie. Tot nu l-am găsit. Aşa că am trecut mai încolo, la crucişător, mai exact la "Crucişătorul Potemkin" a doua parte a trilogiei revoluţionare a lui Sergei Eisenstein. Nu vreau să fiu ipocrit şi să trîmbiţez cît de mult mi-a placut filmul, pentru că nu m-a prins. Mai ales că-l mai văzusem şi am avut aceeaşi impresie: de film foarte bine făcut, foarte tehnic, poate cu impact propagandistic în anii 20, dar destul de neinteresant la aproape un secol distanţă. Un foarte bun obiect de studiu, dar care nu oferă cine ştie ce plăceri cinefile.

Impresionant e ritmul filmului, felul în care, prin montaj, Eisenstein trece de limitările unei camere încă prea fixe, senzaţia de mişcare şi frămîntare continuă datorată exclusiv montajului. În rest, filmul nu poţi să spui că se remarcă prin altceva. Poate prin mesajul "revoluţionar", însă privit din secolul XXI toate astea nu sînt decît o lecţie de istorie a propagandei şi a filmului.

Horror, I tell you!

Am început de la începutul săptămînii (cît mă lasă şi pe mine timpul) să mă uit la o serie de filme "cu sistem". Sistemul sînt recomandările unui grup de autori americani, care au scos acum ceva ani o carte pe care au numit-o "Key Film Texts" şi în care au încercat dacă nu să stabilească un "canon", măcar să prezinte o serie de 50 de "must see"-uri.
Cum Intolerance al lui Griffith e la fel de greu de găsit ca acul în carul cu fîn, am început cu mult mai popularul horror al anilor 20, "Nosferatu: A Symphony of Horror" (Murnau, 1922, Germania). Trebuie să-l ştiţi, măcar din postere şi secvenţe, un fel de "tata lor" al genului şi mai ales al filmelor cu vampiri (nu bampiri!).
Ce e cert e că, pentru horror-istul de azi, filmul nu mai e deloc unul înfricoşător. Însă filmul conţine o serie de cadre şi de perspective excelente, numai bune de copiat, dacă ar mai rămîne loc de ele în hack and slash-urile anilor 2000.
Pentru că nu e înfricoşător, Nosferatu rămîne un fel de love-story, o tragedie centrată pe sacrificiu şi, nu în ultimul rînd - şi asta e cel mai evident - un document cinematografic. Nu vă spun mai mult, ar fi inutil pentru cei care l-au văzut şi unfair pentru cei care nu. So, go see Nosferatu... bu-hu-hu.

TIFFwatch 3

A fost şi prima zi de TIFF. La 9.30 chipsuri, la 9.40 autobuz, la 9.50 cinematograf Victoria, cumpărat bilet (8 lei), la 10.00 în sală, la 10.10 începe filmul. Jar City (Sînge contaminat) o poveste poliţistă, un puzzle în care anchetatorul e pasat de l o pistă la alta, pentru a descoperi care e crima (crimele) şi criminalul. Ceea ce face filmul şi mai ciudat e setting-ul brutal, acea Islandă pietroasă, mîncată de licheni şi atacată de valuri şi vînt. Locul făcea totul posibil, te plasa într-un fel de instailitate insulară psihică (sau invers...). I-am dat 4 din 5.

Deschiderea a coninuat în acelaşi stil ameţitor. A început cu o tiradă de discursuri (Giurgiu, Chirilov, Boc, Nicoară) în care actualul primar a promis că nu va lăsa TIFF-ul să plece de la Cluj şi că o să ofere finanţări în continuare (s-o vedem şi pe asta!), iar Nicoară a folosit expresia ("s-a mai adăugat o petală"... la identitatea oraşului - oare cine-i scrie spiciurile?!).

A urmat scurtmetrajul Fatza galbenă care rîde, cu Luminiţa Gheorghiu şi Teodor Corban, în regia lui Constantin Popescu (absent, pentru că a început filmările la lungmetraj). Cîştigător la concursul de scenarii de anul trecut, scenariul lui Doru Lupeanu a stat la baza a 15 minute de umor de bună calitate care porneşte de la "bătălia" a doi părinţi de a deschide messul, pentru a-şi vedea fiul plecat în străinătate. O poveste actuală, prin care vor trece sau trec cam toţi părinţii din România.

Şi a venit rîndul lui Haneke şi a fascinantului Funny Games U.S. (Jocuri Stranii), remake-ul fulmului său din 1997, Funny Games. Apropape două ore de violenţă brută, de răutate fără nici un scop, o tortură pentru personaje şi pentru spectator. Filmul e extraordinar, un Haneke din cele tari, şi ar fi fost interesant să fie întrebaţi politicienii din sală cum li s-a părut. Dacă la Mungiu, la Porumboiu etc, puteau să o tragă cu festivismele, la Funny Games U.S. s-ar fi impus o analiză profundă a violenţei şi societăţii în care trăim. Promit o cronică extinsă la film într-un alt post.

*NOTA: Urmăriţi filmele promo de la TIFF, majoritatea sînt geniale. Daţi click aici pentru cel al lui Radu Munteanu

TIFFwatch 2

Înainte de a intra la primul film care va deschide TIFF-ul, mai dau o tură prin filmele din competiţie, ca pînă mîine toată lumea să ştie cu cine şi cu ce avem de-a face.




3. În aceaşi ordine a intrării în concurs, vine o coproducţie Spania-Mexic, Zona (La zona) în regia lui Rodrigo Pla. Zona este primul lungmetraj al lui Pla şi s-ar putea să aibă trecere ca subiect la fetivalul de anul acesta. În principal, e vorba despre o comunitate închisă, a "bogaţilor", care renunţp la lege şi drepturi pentru a-şi păstra siguranţa în marea de "săraci" care îi înconjură. Nu e ultimul film al lui Rodrigo Pla, el terminînd, anul acesta, şi pelicula Desierto adentro. Filmul îl puteţi vedea la CINEMA VICTORIA, 1 IUNIE, 19.30 şi la CINEMA REPUBLICA, 5 IUNIE, 11.00.






4. Jamil, mergi în pace (Ma salama Jamil) vine în competiţie tocmai din Danemarca, regizorul Omar Shargawi mergînd pe tema întîlnirii culturale dintre arabii care trăiesc în ţările occidentale şi indigeni. Tot o astfel de legătură marca şi lungmetrajul său de debut, Bagland. Filmul a fost premiat pînă acum la Goteborg şi la Rotterdam. Puteţi vedea flmul la CINEMA VICTORIA, 1 IUNIE, 22.00 şi CINEMA REPUBLICA, 6 IUNIE, 11.00

TIFFwatch 1

La ora la care scriu mai sunt mai putin de 12 ore pînă la debutul primului film din Festival. Am hotarît ca de dimineaţă să mă postez în faţă la Victoria, înarmat cu bilet, şi să văd primul film de la TIFF, în ordinea de la start.
Aşa că, la 10.00 voi intra la Sînge contaminat (Tainted Blood / Myrin) un thriller are are la bază romanul scriitorului islandez Arnaldur Indridaso. Sper să fie bun, mai ales că nu am la activ multe filme de gen din spaţiul nord-european. E poate mai mult un moft, dar vreau să deschide festivalul şi pe tot parcursul lui să vă ţin la curent cu tot ce mai văd, aflu, îmi place, nu-mi place.
Dar sînt sigur că vreţi să ştiţi cine se bate pentru marele premiu de anul acesta. Aşa că să începem:

1. În ordinea prezentării, primul film din concurs e al doilea scurt metraj al regizorului mexican Fernando Eimbcke. Eimbcke a debutat în 1994, de atunci realizînd două lungmetraje şi cinci scurt(m). Cu primul lui film, Temporada de patos (Duck Season) a fost nominalizat la un Independent Spirit Award şi a primit mai multe distincţii mai ales în spaţiul hispanic. Lake Tahoe (Te acuerdas de Lake Tahoe?) a concurat şi pentru ursul de aur la Berlin, de unde s-a întors însă cu alte două premii. E povestea unui puşti de 14 ani care încearcă să recupereze singurul cadou pe care i l-a făcut tatăl său. Filmul îl puteţi urmări la CINEMA VICTORIA, 31 MAI, 19.30 şi CINEMA REPUBLICA, 4 IUNIE, 13.00.

2. Imediat după mexicanul Lake Tahoe, intră în competiţie un film estonian, o dramă urbană şi blocatară, semnată de Veiko Õunpuu. Balul de toamnă pare populat de personaje stranii, strînse într-un bloc din apropierea Tallin-ului. Un film trist, despre alienare, trăită într-o Estonie postsovietcă. Filmul va rula la CINEMA VICTORIA, 31 MAI, 22.00 şi la CINEMA REPUBLICA, 5 IUNIE, 13.00. (va rula...)

Cannes-isme 4

Festivalul de la Cannes se apropie de final. Mai sunt doar citeva filme de juruzat pina cind se vor cunoaste cistigatorii absoluti. Deci nu mai e mult. Spuneam ca, inca de la inceput, presa franceza considera ca editia de anul acesta e puternic politizata, mai exact, adopta o pozitie puternic anti-americana. Daca am trece in revista cel putin atitudinea lui Kusturica de la premiera documentarului Maradona by Kusturica, am avea o imagine simpla a ceea ce se vrea Cannes-ul a fi in continuare (ca sa nu comentam marea prostie - dupa parerea mea - de a-i oferi un premiul lui Michael Moore). Mai mult, regizori americani, cum e Sean Penn, dau o directie anti-americana festivalului. Ca sa citez din interviul acordat jurnalistilor de la Le Monde, "Trebuie sa facem invers decit la Oscaruri". Un titlu totusi fortat, pentru esenta interviului cu Penn, un individ echilibrat, care nu se lanseaza in declaratii patimase.
Brief de interviu
Sean Penn:
"Regret ca nu am avut mai multe comedii in competitie. Exista o atitudine snoaba prin care se crede ca o comedie nu poate fi un film mare. Dar e fals: acum exista comedii foarte bune care au succes, cel putin in Statele Unite".
"Am cerut juriului sa nu citeasca cronicile. Variety e o publicatie obscena"

Cannes-isme 3

Selecţia de anul acesta pentru Palme d'Or include 22 de filme, dintre care se vor alege marii cîştigători de la Cannes. Juriul va alege între:
ADORATION - Atom EGOYAN: Filmul canadianului Egoyan, un apropiat al Festivalului încă din 1989, prezintă povestea unui tînăr care-şi reinventează viaţa pe net, iar povestea lui şochează întreaga lume. Egoyan a mai cîştigat marele premiu la Cannes în 1997 pentru adaptarea romanului "The Sweet Hereafter" (Dulcea lume de după) de Russel Banks.


BLINDNESS - Fernando MEIRELLES: Blindness a deschis competiţia şi festivalul din acest an cu povestea provocatoare a unei lumi condamnată la orbire. E primul film cu care Meirelles concurează pentru marele premiu, după ce, în 2002, prezenta la Cannes, în afara competiţiei, hit-ul Cidade de Deus (Oraşul zeilor).



CHE - Steven SODERBERGH: Un extrem de lung lungmetraj (268 de minute) al regizorului american care a "furat" un Palme d'Or în 1989, cu filmul Sex, Lies & Videotapes. Che e inevitabil povestea lui Che, jucat de Benicio del Toro.
DELTA - Kornel MUNDRUCZO: Un tînăr tăcut se retrage într-o zonă sălbatică, de Deltă, unde locuieşte alături de o soră pe care nu ştia că o are. Delta e primul film cu care regizorul maghiar ajunge în competiţie, după ce a trecut prin secţiunile Cinefondation (2004) şi Un Certain Regard (2005).
ENTRE LES MURS - Laurent CANTET: Primul film de la Cannes al regizorului francez se bazează pe relaţia unui profesor de liceu cu elevii săi dificili.
ER SHI SI CHENG JI - JIA Zhangke: În urmă cu şase ani, Jia intra în competiţie cu filmul Unknown Pleasures, iar anul trecut prezida concursul de scurtmetraje la secţiunea Cinefondation. În 2008, regizorul chinez încearcă să convingă juriul cu o istorie a Chinei spusă prin intermediul a opt personaje care locuiesc într-un bloc construit pe locul unei vechi fabrici.
GOMORRA - Matteo GARRONE: O revizitare a mafiei italiene din regiunea Napoli, un scenariu plin de violenţă în care se înlănţuiesc cinci destine. Prima prezenţă a italianului la Cannes.
IL DIVO - Paolo SORRETINO: Dacă e Italia, e Mafia. De această dată dezlănţuită împotriva unui singur om, mai exact a gerontocratului Andreotti. A treia prezenţă a regizorului italian în competiţie, după 2004 şi 2006.
CHANGELING - Clint EASTWOOD: O poveste de familie, plasată în Los Angeles, în 1928, prezentată de regizorul american cu cea mai lungă relaţie cu festivalul francez.
LA FRONTIERE DE L'AUBE - Philippe GARREL: Regizorul francez propune de 40 de ani filme juriilor de la Cannes, dar nu a reuşit să smulgă nici un premiu. Anul acesta Garrel propune o poveste în alb şi negru despre dragoste şi adulter.
LA MUJER SIN CABEZA - Lucrecia MARTEL: "Femeia fără cap" este al doilea film pe care argentinianca Lucrecia Martel îl aduce în selecţia oficială de la Cannes, după ce în 2004 concura cu pelicula La Nina Santa. În filmul din acest an, un accident de maşină schimbă destinul unei femei.
LE SILENCE DE LORNA - Jean-Pierre et Luc DARDENNE: Fraţii Dardenne au două Palm d'Or-uri în palmares, unul în 1999 pentru filmul Rosetta, iar al doilea în 2005 pentru L'Enfant. În ultimul fim al regizorilor belgieni, Lorna, o tînără albaneză care locuieşte în Belgia, trebuie să aleagă între colaborarea cu mafia locală şi salvarea unei vieţi.
LEONERA - Pablo TRAPERO: Argentinianul Pablo Trapero se opreşte de această dată în închisorile pentru femei, unde Julia, personajul principal, trebuie să-şi crească băieţelul, după ce e învinuită de o crimă brutală. Pentru a doua oară la Cannes, dar pentru prima dată în competiţie, Trapero speră şi el la premiul cel mare.
LINHA DE PASSE - Walter SALLES: Patru fraţi încearcă să-şi reinventeze viaţa şi să scape de ritmul celui mai haotic oraş brazilian. Salles a mai vizitat Cannes-ul cu Diarios de Motocicleta şi un segment din Paris, je t'aime.
MY MAGIC - Eric KHOO: După 11 ani de absenţă, regizorul din Singapore revine la Cannes cu un film sensibil în care un tată se întoarce la vechea meserie de magician pentru a-şi rezolva problemele cu fiul său.
PALERMO SHOOTING - Wim WENDERS: Unul dintre cei mai cunoscuţi regizori germani, Wenders şi-a prezentat primul film la Cannes în 1976. De atunci a mai adus 14 filme în competiţie sau în afara ei. Anul acesta, concurează cu Palermo Shooting, povestea unui fotograf care îşi schimbă viaţa agitată din Dusseldorf cu una simplă la Palermo. Dar şi aici, lucrurile se complică.
SERBIS - Brillante MENDOZA: Filipinezul Mendoza se află la primul lui contact cu festivalul francez şi propune un film îndrăzneţ, despre familie, adulter, relaţii sexuale, vicii şi păcate.

SYNECDOCHE, NEW YORK - Charlie KAUFMAN: Oscarizat pentru Eternal Sunshine of the Spotless Mind, Kaufman intră în competiţia de la Cannes pentru prima dată ca regizor, cu un film despre viaţă, teatru şi toate laolaltă.
TWO LOVERS - James GRAY: Gray a mai încercat să cîştige marele premiu la festivalul francez de două ori. Nu a reuşit nici cu The Yards (2000), nici cu We Own the Night (2007). Acum încearcă să dea lovitura cu Two Lovers, povestea unui bărbat deprimat, împărţit între familie şi două ispite feminine.
UC MAYMUN - Nuri Blige CEYLAN: De patru ori în concurs şi cu un premiu la activ (2003), regizorul turc înscrie în concurs un film despre o familie care încearcă să nu audă, să nu vorbească despre sau să nu vadă problemele care i-ar putea dezbina pe membrii ei. De aici şi titlul filmului, "Trei maimuţe".
UN CONTE DE NOEL - Arnaud DESPLECHIN: Regizorul francez a devenit un obişnuit al competiţiei autohtone, iar în acest an îşi încearcă norocul cu o complicată dramă de familie, numai bună de stors lacrimi, se pare.
WALTZ WITH BASHIR - Ari FOLMAN: Israelianul Ari Folman intră pentru prima dată în competiţia franceză cu un documentar animat despre amintirile refulate ale regizorului despre conflictul dintre Israel şi Liban.

Cannes-isme 2

Festivalul de la Cannes a debutat într-o notă mai degrabă gravă, dacă ar fi să-i cităm pe jurnaliştii de la Le Monde. Aceştia comentează faptul că la conferinţa de presă a juriului, prezidat de actorul şi regizorul america Sean Penn, atmosfera a fost una puternic încărcată politic. Susţinător al lui Obama, Penn nu s-a abţinut de la a-l critica pe G.W. Bush, invocîndu-i "prostia" de mai multe ori.
Penn a lăsat să se înţeleagă şi faptul că filmul care va cîştiga Palme d'Or-ul anul acesta va trebui să fie (la fel ca în anii trecuţi, de altfel) puternic implicat social şi politic. "Trebuie ca realizatorul sau realizatoarea să demonstreze că sînt foarte conştienţi de lumea care îl înconjoară".
Potrivit reprezentanţilor siteului, următorii actori s-au aflat ieri la Cannes:
Santiago Amigorena, Gillian Anderson, Claudine Auger, Edouard Baer, Jack Black, Rachida Brakni, Amira Casar, Faye Dunaway, Gad Elmaleh, Ronit Elkabetz, Ayako Fujitani, Gael García Bernal, Danny Glover, Suheir Hammad, Philippe Harel, Eva Longoria, Guy Marchand, Elli Medeiros, Julianne Moore, Ornella Mutti, Aishwarya Rai, Mark Ruffalo, Pierre Santini, Rodrigo Santoro, Gaspard Ulliel, Lambert Wilson, Susannah York, Alice Braga, Yusuke Iseya, Elsa Zylberstein, Vahina Giocante and Cate Blanchett.

Foto: Prima ediţie a festivalului, 1946.

Cannes-isme 1

Festivalul de la Cannes va începe în seara aceasta şi se va încheia în 26 mai. Cea de-a 61 ediţie va fi deschisă de filmul braziliaului Fernando Meirelles, "Blindness", inspirat din unul dintre romanele scriitorului portughez Jose Saramago. Thriller-ul care o are ca protagonistă pe actriţa Julianne Moore e o altă distopie care prezintă o altă abordare a temei "the Last Man Standing". Factorul declanşator e un virus care provoacă orbirea tutror oamenilor.
În competiţia pentru Palme d'Or vor intra 22 de filme, care vor fi jurizate de nume importante ale cinematografiei mondiale. Preşedintele juriului de anul acesta va fi actorul şi regizorul Sean Penn, iar alături de el vor sta Natalie Portman, Alfonso Cuaron, Richard Bauchareb, Sergio Castellitto, Alexandra Maria Lara şi alţii.

TIFFisme 1

Nu mai e mult şi începe Festivalul Internaţional de Film Transilvania. Din 30 mai, pînă în 8 iunie Clujul va deveni iar capitala est europeană a filmului, de toate genurile şi pentru toate gusturile. Pentru cei care n-au aflat pînă acum, Festivalul va fi deschis de ultimul film al regizorului austriac Michael Haneke, Funny Games (U.S.), remake după filmul său de succes, Funny Games (1997). Un thriller psihologic, în premieră naţională, dar o alegere oarecum atipică pentru debutul festivalului, mai ales că nu am găsit informaţii despre prezenţa lui Haneke în carne şi oase la TIFF.
Pe Rusia va cădea anul acesta Focusul, iar filmului lui Radu Munteanu, Boogie, va ateriza direct de la Cannes, iar Tamara Buciuceanu va fi omagiată în plen.
Se anunţă o lună fierbinte, aşa că staţi pe aproape. O să vă ţin la curent cu ce se întămplă la Cannes şi ce se anunţă pentru TIFF.
Să le vedem cu bine.

Big, Great, Wow!!! - Scafandrul şi fluturele

Sincer, nu mă aşteptam să-mi placă filmul lui Julien Schnabel Scafandrul şi fluturele. Om sînt şi am şi eu parti-pris-urile mele. Atunci era vorba de Oscar, de Mungiu, de 4, 3, 2 şamd. Acum, după ce l-am văzut, nu mai am nimic nici cu filmul, nici cu regizorul. Scafandrul şi fluturele e un film intens, ultra-finisat, imaginativ. Are toate ingredientele pe care le poţi căuta la o producţie "a la Cannes", de la calitatea imaginii (chiar o anumită tehnicitate), la prospeţimea scenariului şi, nu în ultimul rînd, la viziunea regizorală. Deşi e o adaptare şi bucăţile de literatură sînt lăsate intenţionat la vedere, Scafandrul şi fluturele nu dă nici un moment impresia de stătut pe care o au alte adaptări. Nebunia imaginii (derivată din arhicunoscuta expresie potrivt căreia camera de luat vederi e un ochi deschis asupra lumii) ridică filmul substanţial, pînă în apropiere noţiunii de capodoperă.
Dincolo de povestea reală, cea a lui Jean-Dominique Bauby, redactor-şef la Elle, familist convins şi afemeiat notoriu, care rămîne paralizat în urma unui accident vascular, se află o zbatere (chiar o dezbatere) continuă pe marginea limitelor corpului, a puterii imaginaţiei şi voinţei. Romanul lui Bauby, devenit materie primă pentru filmul "străin" al americanului Julien Schnabel, are "norocul" să fie pus pe ecran de un regizor care dozează melodrama, pune preţ pe ironie şi e deschis spre experiment.
Nu pot decît să-l recomand şi să spun că, pentru mine, filmul a fost "a thrill" şi că merită toate premiile pe care le-a primit.
Notă: Urmăriţi-l pe Max von Sydow în rolul bătrînului Bauby (tatăl). Un rol excepţional, la aproape 60 de ani de la debut.

Orgie vizuală - My Blueberry Nights

Cel mai recent lungmetraj al regizorului hongkonghez Wong Kar Wai e o vînătoare neobosită de imagini, unde povestea şi chiar jocul actoricesc sunt simple cenuşărese sacrificate pe altarul cadrelor spectaculoase, mizanscenei, luminilor şi filtrelor de culoare. WKW propune o orgie vizuală în toată regula, însă acest prim film al său ieşit din setting-ul cu care ne-a obişnuit – Hong Kong-ul, oraş-mixaj de oriental şi occidental – pierde enorm din intensitatea hiturilor anterioare. Nu mai e ritmul aproape perfect din In the Mood for Love, nici sondarea halucinantă a memoriei din 2046. Pe WKW nu-l mai recunoşti decît în felul în care manipulează culorile şi reflecţiile sau în deliciul jocului cu transparenţele.
Nu poate nimeni nega faptul că My Blueberry Nights e o desfătare a ochiului. Păcat însă că inteligenţa spectatorului e uitată de WKW. Pentru că poţi face dintr-un „thriller” un film anost cum a făcut Greenaway cu The Draughtsman’s Contract, sau un road trip de formare individuală splendid vizual ca My Blueberry Nights, dar dacă ignori spectatorul şi aşteptările lui (a nu se înţelege că un creator de film trebuie să dea pe bandă „ce se aşteaptă de la el”) nu faci decît un experiment vanitos. Părerea mea.

Am tendinţa de a vedea în fiecare film al fiecărui regizor un pas spre ceea ce ar putea fi, la final, opera magna, pînă la care creatorul şlefuieşte continuu, iar evoluţia sa e una crescătoare cronologic. E o imagine idilică, bineînţeles, şi poate că e chiar o grilă greşită, însă deocamdată mi-o asum.

În perspectiva asta, nu pot considera My Blueberry Nights un film slab, ci doar unul sub aşteptările pe care le-am avut de la o producţie marca WKW. Povestea e comună, ritmul e plictisitor, întîlnirile „de formare” ale tinerei Beth, Lizzie sau Elizabeth (Norah Jones) cu personajele care ar trebui să-i de-a lecţii de viaţă (cam cum făcea Harap-Alb cu furnicile, albinele sau Sfînta Miercuri) sînt forţate, cu sincope neconvingătoare.

Povestea e destul de simplă. Beth (interpretată de debutanta în actorie şi destul de ştearsa Norah Jones) e o fătucă plină de complexe, părăsită de iubit, care nu ştie să-şi rezolve problemele. Într-un bar îl întîlneşte pe Jeremy (Jude Law, într-un rol care îl prinde şi căruia îi oferă consistenţă), proprietarul localului, alături de care filozofează pe marginea cheilor uitate, plăcintelor nemîncate (un întreg arsenal de resturi). Ce urmeaza e destul de uşor de înţeles, cheia fiind oferită chiar de WKW care a definit filmul drept „cea mai lungă călătorie pentru a găsi dragostea”. Totul devine, aşa cum am mai scris, un road trip, o călătorie de formare, în care Beth se reflectă pe rînd în două femei-oglindă: soţia adulterină (o superbă Rachel Weisz) şi fiica jucătoare (Natalie Portman).

Nu îmi dau seama unde s-a petrecut ruptura dintre filmele anterioare ale lui WKW şi My Blueberry Nights. Cel mai uşor ar fi să pui totul pe seama aventurii într-un spaţiu nou, complet diferit de cel cu care ne-a obişnuit regizorul. Însă, pentru un cineast experimentat ca WKW, nu cred că acesta e răspunsul. E poate doar eşecul asiaticilor care au încercat să negocieze cele două lumi, de dincolo şi de dincoace de Marea Roşie, încercînd să ridice produse hollywoodiene par excelance prin ritm, culoare şi preţiozitate miniaturală. Ca şi cum ai împodobi de caligrame cutia unui meniu McDonald’s.

Apocalipsa după Horton

Horton e un elefant gri, care cară pe tot parcursul animaţiei care-i poartă numele o plantă-pămătuf roz pe care crede că se află o lume. Evident, nimeni nu-l crede. Pe planta-pămătuf însă chiar există o lume, o lume minisculă, cît un fir de praf, pe care un eveniment neprevăzut, precum cădearea unei picături de apă, a lansat-o "în spaţiu". Aşa a ajuns Horton, elefantul, Dumnezeu. Sau un fel de Dumnezeu, de ale cărui mişcări depinde existenţa lumii pe care traiesc micuţii "who".
Personaje ale cunoscutului - în State, mai puţin la noi - autor de cărţi pentru copii, Dr. Seuss, Horton şi toţi ceilalţi se mişcă într-o poveste pentru copii, exclusiv. Dacă la Ice Age, Shrek sau Madagascar adulţii mai puteau gusta mici şopîrle plasate în dialoguri special pentru ei, în Horton (Horton Hears a Who) acestea lipsesc cu desăvîrşire. A nu se înţelege că e ceva rău în asta.
Un mare succes de box office în Statele Unite, Horton e o poveste simplă despre familie, responsabilitate, onoare şi prietenie. E un film în care pînă şi "the bad guys" sunt domesticiţi şi ţinuţi în lesă şi-şi învaţă lecţiile pînă la final.

La cît de simplu este filmul, vi se va părea cu siguranţă că şi interpretarea mea cu elefantul-Dumnezeu e o exagerare. Însă e impresia pe care mi-a creat-o filmul, prin felul în care sunt realizate personajele principale, care seamănă izbitor ba cu The Grinch (personaj al aceluiaşi Dr. Seuss), ba cu un mixaj de personaje jucate de Jim Carrey în Bruce Almighty sau Truman Show. Sau poate a fost doar o impresie.

Trădaţi în familie - Rocco e i suoi fratelli

Ca cinefil, simţi nevoia, din cînd în cînd, să te întorci la clasici. Altfel, oricît de mult ai acoperi prin vizionări colective sau individuale producţia cinematografică contemporană, imensă din punct de vedere cantitativ, totul pare să plutească într-un ocean neclar, în care nu ştii nici unde e începutul, nici unde e sfîrşitul. Încerc să explic rudimentar nevoia mea de a mă întoarce la filmele anilor 30-40-50-60, filme care făcut istoria cinematografiei. În acelaşi timp, explicaţia mea e şi un apel către cititorii acestui blog de a se întoarce la clasici - fără a cădea în adoraţie - şi de a-şi cultiva răbdarea pentru a urmări un Tarkovski, Bergman, Fellini, Visconti, Renoir, Bunuel şi atîţia alţii.

Ieri, spre exemplu, am făcut un maraton cu filmul lui Luchino Visconti, Rocco e i suoi fratelli (Rocco and His Brothers), peliculă prin care regizorul italian iese din neorealism prin accentuarea dramei individuale a fiecăruia dintre cei cinci băieţi ai familiei Parondi, băieţi de la ţară, din sudul Italiei, strămutaţi în capitala nordului italian, Milano. Pe lîngă o lectură politică foarte vie în prezent (v. relaţia mai mult decît tensionată dintre nordul Italiei faţă de sud), filmul prilejuieşte şi întîlnirea - la începuturile carierelor lor - cu două staruri europene incontestabile: Alain Delon în rolul lui Rocco şi Claudia Cardinale în cel al Ginettei (cumnata lui Rocco). Dincolo de convenţiile cinamtografice ale vremii, nu e de trecut cu vederea nici rolul Annei Girardot, prostituată şi măr al discordiei, care rupe familia Parondi.

Rocco e i suoi fratelli este un punct esenţial în înţelegerea evoluţiei lui Visconti spre filmele făcute în ultima parte a vieţii, mai ales spre tulburătoarea Moarte la Veneţia. Poţi remarca rigoarea mizasncenei, atenţia pentru detaliu, sondarea prihologică, dar şi un fel de "răceală", scrobeală pe care o poţi găsi în mai multe dintre filmele italianului.

Organizat în mai multe episoade, fiecare accentuînd evoluţia lui Vincenzo, Simone, Rocco, Ciro şi Luca, filmul se întinde pe mai mult de 170 de minute. De aceea va trebui să vă înarmaţi cu răbdare, mai ales că, deşi fiecare episod are climax-ul lui, cea de-a doua parte a filmului e cea care poartă toată tensiunea. Însă e un exerciţiu pe care vi-l propun, mai ales pe un film pe care nu ar trebui să-l rataţi.