Să rîzi la trecut

Nu l-am mai vizitat pe Chaplin de cînd eram copil şi ai mei se tot uitau - graţie televiziunii din primii ani postcomunişti - la filmele lui Chaplin şi, mai ales, ale cuplului Laurel şi Hardy. Am mai revăzut secvenţe, dar nu am petrecut împreună mai mult de o oră.

Zilele trecute am văzut Goana după aur (The Gold Rush) film care a lăsat în istoria cinematografiei o serie de secvenţe-cheie (dacă ar fi să ne gîndim numai la mîncatul tacticos al pantofului), altele fiind ultrapastişate în secolul de cinema care a trecut.

Ce e surprinzător e faptul că Chaplin, prin comicul lui de situaţie, mai poate fi proaspăt. Că un singur om, prin intermediu gesturilor, mimicii şi cu ajutorul întregului corp, mai poate face pe cineva să rîdă - în absenţa dialogurilor amuzante, trimiterilor sexuale, scatofile etc. care fac regulile în comedia actuală. Secvenţa mea preferată rămîne cea a dansului, cînd Chaplin, în timp ce dansează cu Georgia, îşi leagă pantalonii cu funia cîinelui... De văzut.

NOTĂ: "Goana după aur exprimă viziunea lui Chaplin asupra lumii - că cei fără putere sînt buni prin definiţie, iar orice autoritate există pentru a fi subminată" (Key Film Texts)

Cruciş la crucişător

"Intolerance" întîrzie. Tot nu l-am găsit. Aşa că am trecut mai încolo, la crucişător, mai exact la "Crucişătorul Potemkin" a doua parte a trilogiei revoluţionare a lui Sergei Eisenstein. Nu vreau să fiu ipocrit şi să trîmbiţez cît de mult mi-a placut filmul, pentru că nu m-a prins. Mai ales că-l mai văzusem şi am avut aceeaşi impresie: de film foarte bine făcut, foarte tehnic, poate cu impact propagandistic în anii 20, dar destul de neinteresant la aproape un secol distanţă. Un foarte bun obiect de studiu, dar care nu oferă cine ştie ce plăceri cinefile.

Impresionant e ritmul filmului, felul în care, prin montaj, Eisenstein trece de limitările unei camere încă prea fixe, senzaţia de mişcare şi frămîntare continuă datorată exclusiv montajului. În rest, filmul nu poţi să spui că se remarcă prin altceva. Poate prin mesajul "revoluţionar", însă privit din secolul XXI toate astea nu sînt decît o lecţie de istorie a propagandei şi a filmului.

Horror, I tell you!

Am început de la începutul săptămînii (cît mă lasă şi pe mine timpul) să mă uit la o serie de filme "cu sistem". Sistemul sînt recomandările unui grup de autori americani, care au scos acum ceva ani o carte pe care au numit-o "Key Film Texts" şi în care au încercat dacă nu să stabilească un "canon", măcar să prezinte o serie de 50 de "must see"-uri.
Cum Intolerance al lui Griffith e la fel de greu de găsit ca acul în carul cu fîn, am început cu mult mai popularul horror al anilor 20, "Nosferatu: A Symphony of Horror" (Murnau, 1922, Germania). Trebuie să-l ştiţi, măcar din postere şi secvenţe, un fel de "tata lor" al genului şi mai ales al filmelor cu vampiri (nu bampiri!).
Ce e cert e că, pentru horror-istul de azi, filmul nu mai e deloc unul înfricoşător. Însă filmul conţine o serie de cadre şi de perspective excelente, numai bune de copiat, dacă ar mai rămîne loc de ele în hack and slash-urile anilor 2000.
Pentru că nu e înfricoşător, Nosferatu rămîne un fel de love-story, o tragedie centrată pe sacrificiu şi, nu în ultimul rînd - şi asta e cel mai evident - un document cinematografic. Nu vă spun mai mult, ar fi inutil pentru cei care l-au văzut şi unfair pentru cei care nu. So, go see Nosferatu... bu-hu-hu.