Am citit acum citeva minute textul lui Valerian Sava despre reusitele, dar mai ales ratarile, anului 2007. Pe aici pe la noi, pe la romani, bineinteles. Si asa, dragii mosului, ca sa fiu putin oral, mi-am adus aminte de cit de bine m-am distrat la filmul (zic unii) Cristinei Ionescu, Dupa ea. Povestea ar fi fost destul de simpla daca regizoarea nu si-ar fi simtit in singe pulsiunile creator-artistice de la Tzara, Voiculescu si Eliade citire. Adica de la Tzara a inteles ca arta are succes daca e o "amestecatura", de la Voiculescu stie ca pasiunea e ca Lostrita (care, da, e un peste si nu o blonda =)) ), iar de la Eliade a prins niste misticisme care puteau fi asezonate usor cu o povetse telenovelistica romantioasa. In principal, e un tip (jucat de Dragos Bucur - actor care inca mai astept sa ma dea pe spate cu un rol mai rasarit) casatorit, care lucreaza intr-o agentie de publicitate si vede o gagica pe strada - de mai multe ori - si i se scoala apetitul in el. Uita si de nevasta si de copila si merge dupa gagica cu pricina.
Faze memorabile si de neinteles:
1. Dragos Bucur, intr-o scena extrem de tensionata, de maxima incordare psihica pentru personaj, trebuie sa spuna, pe intelesul prostilor din sala: "Cred ca imi pierd mintile...". Mai bine il aratau tinindu-se de cap si bagau un intertitlu...
2. Fetita, care pare supradotata si cu ceva la idei la mansarda, ii spune tatalui: "Tati nu fi ipocrit", la care mama are o criza de isterie, urla la ea ca de ce foloseste asa cuvinte si o trimite in camera.
3. Mama, care pe tot parcursul e bovinizata ca personaj, ii spune tatalui virtual adulterin "Spune-mi ca totul e in regula si sa mergem acasa sa mincam". Supriza maxima, Dragos Bucur chiar ii spune "Totul e in regula, hai sa mincam". Ceea ce demonstreaza inca o data ca dragostea trece prin stomac.
Astea-s doar o parte pe care nu am putut sa le uit pina acuma. In rest, coincidente peste coincidete, depresii, trairi abisale... of, of, of si vai, vai, vai. La sfirsit un fisssssss colosal si totusi nu e cel mai prost film romanesc de anul asta.
Sintem o cinematografie mica, ce-i drept, daca facem din toate rebuturile un eveniment, numai ca sa stim ca existam si ca regizorii romani care au impact in strainatate au o "patrie" din care au plecat. Ca exista film si dincolo de Mungiu, Porumboiu, Mitulescu, Caranfil, Nemescu - ca sa-i numesc numai pe cei mai tineri. Teama-mi e ca, vorba poetului, la asa filme, asemeni viitor.
marți, octombrie 30
luni, octombrie 29
Cine dracu mai e si Cehia asta?
Mi-a fost intotdeauna greu sa-mi dau seama ce defineste o cinematografie nationala si n-am putut-o disocia de suma tuturor trasaturilor pe care le ia din natia cu pricina si pe care le da mai departe in lume. Un fel de propapagator de clisee, dar pus pe ecran, deci la indemina oricui. Poti spune ca exista o cinematografie ruseasca, una vietnameza, una italiana, una franceza, una sud-africana si sa le mai si gasesti, pe deasupra, trasaturile distincte? Nu se poate reduce totul numai la nivelul temelor si atunci singura diferenta sta in "povestea despre sine", in actorii si decorurile care imbraca tema?
Chiar daca unii m-au bestelit, ca ce dracu sa cauti la "filmele studentilor cehi", despre care scriam zilele trecute, ca ce dracu poti sa zici despre Cehia si ce poti sa vezi daca sint numai filme studentesti, mi-am facut timp azi sa trec pe la Casa Municipala de Cultura din Cluj pentru o ora si jumatate de animatii cehe. Ce am inteles? la unele nu mare lucru prntru ca organizatorii s-au mai gasit subtitrarile. noroc ca animatia, mai ales cea scurta, poate trăi liniştită şi fără marionete vorbitoare sau voci din off.
Portret al Cehiei, liber-desprins din suita de scurt-metraje de animatie:
1. cehii au probleme cu băutura. prima animatie pe care am vazut-o era despre doi "bade" care, acompaniati de două gagici in costume populare si cu gurite dulci si gonflabile, se bateau pentru o sticla de votka. in al doilea se bateau doi parinti alcoolici, urmatorul era despre un pirat care da de dracu din "dragoste" pentru rom etc etc.
2. cehii au o cultura patriarhala. caricatural, un singur scurt-metraj prezenta o femeie "always on top", dar se miza pe schimbarea rolurilor în familie, deci mama prelua şi toate defectele tatălui (alcoolica, afemeiata - adica abarbatata - violenta); in rest, barbati si numai barbati si cupluri de genul lolek si bolek (ăstia erau polonezi, da tot pe acolo)
3. cehii sint destul de tradiţionalişti şi ataşaţi de valorile populare (a se citi etno)
4. cehii sint mai aproape de est decît de vest (chiar daca sînt plasaţi în Centru)
5. cehii au umor, in proportie de 70 la suta
6. si cehii cred, la un moment dat, in barza, mos craciun/hristos
7. nu mai stiu, dar trebuie sa fie 10.
8. asta e 8
9. asta e 9
10. cehii cred in prietenie.
poate ceva-ceva se poate desprinde pentru a da o forma cit de cit cehiei. a cehiei si nu a cinematografiei ei, pentru ca, asa cum am mai spus-o, un concept ca "cinematografie nationala"
nu-mi este nici pe departe clar. Ma intreb, in perspectiva asta, cum arata cinematografia romanească, desi in cazul romaniei avem de-a face foarte usor cu un cinematograf-mim, un cinematograf-oglinda, care reda ceea ce vede, in tuse ingrosate.
E o chestie de identitate la mijloc, un joc de-a cine sintem si ce ne face interesanti in tot tabloul asta global. si pina la urma, pe noi, romanii, ne mai face ceva interesanti dincolo de comunism, baronei de la coltul strazii, copii orfani si spitale ale mortii?
Chiar daca unii m-au bestelit, ca ce dracu sa cauti la "filmele studentilor cehi", despre care scriam zilele trecute, ca ce dracu poti sa zici despre Cehia si ce poti sa vezi daca sint numai filme studentesti, mi-am facut timp azi sa trec pe la Casa Municipala de Cultura din Cluj pentru o ora si jumatate de animatii cehe. Ce am inteles? la unele nu mare lucru prntru ca organizatorii s-au mai gasit subtitrarile. noroc ca animatia, mai ales cea scurta, poate trăi liniştită şi fără marionete vorbitoare sau voci din off.
Portret al Cehiei, liber-desprins din suita de scurt-metraje de animatie:
1. cehii au probleme cu băutura. prima animatie pe care am vazut-o era despre doi "bade" care, acompaniati de două gagici in costume populare si cu gurite dulci si gonflabile, se bateau pentru o sticla de votka. in al doilea se bateau doi parinti alcoolici, urmatorul era despre un pirat care da de dracu din "dragoste" pentru rom etc etc.
2. cehii au o cultura patriarhala. caricatural, un singur scurt-metraj prezenta o femeie "always on top", dar se miza pe schimbarea rolurilor în familie, deci mama prelua şi toate defectele tatălui (alcoolica, afemeiata - adica abarbatata - violenta); in rest, barbati si numai barbati si cupluri de genul lolek si bolek (ăstia erau polonezi, da tot pe acolo)
3. cehii sint destul de tradiţionalişti şi ataşaţi de valorile populare (a se citi etno)
4. cehii sint mai aproape de est decît de vest (chiar daca sînt plasaţi în Centru)
5. cehii au umor, in proportie de 70 la suta
6. si cehii cred, la un moment dat, in barza, mos craciun/hristos
7. nu mai stiu, dar trebuie sa fie 10.
8. asta e 8
9. asta e 9
10. cehii cred in prietenie.
poate ceva-ceva se poate desprinde pentru a da o forma cit de cit cehiei. a cehiei si nu a cinematografiei ei, pentru ca, asa cum am mai spus-o, un concept ca "cinematografie nationala"
nu-mi este nici pe departe clar. Ma intreb, in perspectiva asta, cum arata cinematografia romanească, desi in cazul romaniei avem de-a face foarte usor cu un cinematograf-mim, un cinematograf-oglinda, care reda ceea ce vede, in tuse ingrosate.
E o chestie de identitate la mijloc, un joc de-a cine sintem si ce ne face interesanti in tot tabloul asta global. si pina la urma, pe noi, romanii, ne mai face ceva interesanti dincolo de comunism, baronei de la coltul strazii, copii orfani si spitale ale mortii?
duminică, octombrie 28
Disconnected.
Din cauza baietilor de la Electrica, cei care ne ofera o pana de curent in fiecare seara si baga marastiul in bezna, si a switch urilor de la UPC care se dau peste cap la fiecare asemenea pana, blogul va lua o pauza, pina miine (sper) din pricina lipsei de kilobaitzi la fundul laptopului. Pentru simbata ar fi trebuit sa cititi despre Moarte la Venetia (Luchino Visconti) si azi despre Together al lui Moodysson. O sa le reportez pe alte zile.
Pentru cei care sint din Cluj, trebuie sa anunt ca miine, luni, incepe un festival de filme cehesti, la Casa Municipala de Cultura, din Piata Unirii, undeva dupa 0ra 18.00. Revin miine cu amanunte. cel putin pentru miine stiu ca e vorba de citeva ore de scurt metraje.
Pentru cei care sint din Cluj, trebuie sa anunt ca miine, luni, incepe un festival de filme cehesti, la Casa Municipala de Cultura, din Piata Unirii, undeva dupa 0ra 18.00. Revin miine cu amanunte. cel putin pentru miine stiu ca e vorba de citeva ore de scurt metraje.
vineri, octombrie 26
Until it sets
Sunshine, ultimul film al lui Danny Boyle mi se pare ratarea perfectă. Mai ales dacă e să-l pui în descendenţa cronologică a lui Trainspotting. Numai cronologic se pot lega cele două, pentru că între cele două nu mai există nici o altă legătură. La fel cum nu poţi să faci nici o legătură nici cu The Beach, nici cu A Life Less Ordinary sau 28 Days Later. Între Trainspotting (un film cu multe plusuri din partea mea... cu multe degete în sus) şi Sunshine stă un regizor care pare să zică: hai că le pot face pe toate. Cît de bine i-au ieşit... la asta închidem ochii.
Prin ce păcătuieşte Sunshine si de ce mi se pare ratarea perfectă? Pentru că mi-a fost ciudă, foarte ciudă, ca la toate lucrurile care încep bine şi se termină ca dracu(l).
Sunshine e un SF - ce altceva? - care pune eterna problemă a extincţiei soarelui, a imploziei şi dispariţiei acestuia. Un grup de cercetători şi tot felu(l) de specialisti se duc, cu o bomba in virf de racheta, sa-l reaprinda. Inevitabil, mai fusese un alt grup care facuse acelasi drum si, surpinzător!!!!!!! nu s-a mai intors. de ce oare, de ce oare? Asta e o intrebare... mare.
La inceput firul narativ se leaga placut, mizînd pe inevitabilele erori umane. Căci, firesc, ce e mai înspăimîntător cînd eşti prins în spaţiu, decît să greşeşti. Plusurile filmului ţin de ce jocurile cu lumina şi culoarea, unele dintre ele fiind extrem de reuşite. Aşa că prima jumătate a filmului rezistă atît vizual, cît şi ca story. Obsesii, greşeli, îngrijorări... umane.
De la un moment dat, totul se rupe, şi regizorul, scenaristul, actorii (ei mai putin) o iau cu toţii pe ulei. Dintr-odată, filmul începe să copieze fidel story-line-ul din Event Horizon, "monstrul-dezumanizat-de-obsesie" intrînd în scenă ca un mare fîsssssssss. Finalul? Nu o să vi-l dezvălui, pentru că sînt total împotriva acestei metehne a unor comentatori, dar vă spun numai că Boyle e fan Bruce Willis. O să înţelegeţi voi.
Prin ce păcătuieşte Sunshine si de ce mi se pare ratarea perfectă? Pentru că mi-a fost ciudă, foarte ciudă, ca la toate lucrurile care încep bine şi se termină ca dracu(l).
Sunshine e un SF - ce altceva? - care pune eterna problemă a extincţiei soarelui, a imploziei şi dispariţiei acestuia. Un grup de cercetători şi tot felu(l) de specialisti se duc, cu o bomba in virf de racheta, sa-l reaprinda. Inevitabil, mai fusese un alt grup care facuse acelasi drum si, surpinzător!!!!!!! nu s-a mai intors. de ce oare, de ce oare? Asta e o intrebare... mare.
La inceput firul narativ se leaga placut, mizînd pe inevitabilele erori umane. Căci, firesc, ce e mai înspăimîntător cînd eşti prins în spaţiu, decît să greşeşti. Plusurile filmului ţin de ce jocurile cu lumina şi culoarea, unele dintre ele fiind extrem de reuşite. Aşa că prima jumătate a filmului rezistă atît vizual, cît şi ca story. Obsesii, greşeli, îngrijorări... umane.
De la un moment dat, totul se rupe, şi regizorul, scenaristul, actorii (ei mai putin) o iau cu toţii pe ulei. Dintr-odată, filmul începe să copieze fidel story-line-ul din Event Horizon, "monstrul-dezumanizat-de-obsesie" intrînd în scenă ca un mare fîsssssssss. Finalul? Nu o să vi-l dezvălui, pentru că sînt total împotriva acestei metehne a unor comentatori, dar vă spun numai că Boyle e fan Bruce Willis. O să înţelegeţi voi.
joi, octombrie 25
Am obosit, domnule Bergman!
Plănuiam mai de demult să fac un studiu extins despre Ingmar Bergman. L-am amînat pe mai tîrziu, poate nu foarte tîrziu.
Săptămîna trecută am văzut primul film din ceea ce e cunoscut drept trilogia bergmaniană despre Dumnezeu. Adică Through a Glass Darkly - Winter Light - The Silence. Through a Glass Darkly e povestea unei femei - fiică, soţie, soră - abia întoarsă dintr-un sanatoriu, cu o boală psihică ce se tot agravează şi care, în delirurile sale, amestec de carnal şi sacru, îl vede pe Dumnezeu. De fapt, pe Dumnezeu îl aşteaptă o întreagă lume iluzorie, în care Karin (Harriet Andersson) se scufundă în timpul crizelor sale. Dumnezeul lui Bergman e Godot al lui Beckett... două figuri care aproape că se pot confunda. Dacă Godot nu vine, măcar personajul lui Bergman îl vede pe Dumnezeu. Citez din memorie... "Dumnezeu e un paianjen imens, cu faţa împietrită, care încearcă să mă pătrundă (penetrate - în engleză, deci putem liniştiţi lua şi trimiterea sexuală a cuvîntului)".
Karin din Through a Glass Darkly e doar una din măştile Femeii Bergmaniene. Şi nu supralicitez cu majusculele. Femeia lui Bergman e o fiinţă prinsă între două lumi, puternic interiorizată - rar apar figuri feminine luminoase în filmele sale si singurul care-mi vine acum în minte e cel al Miei, din A şaptea pecete... Da, şi a Sarei din Fragii sălbatici (ambele, jucate de Bibi Andersson) - care se zbate tăcută pe marginea abisului, ruptă în bucăţi de identităţile sale sociale şi psihice. E mama, e soţia, e sora. Toate femeile din filmele lui Bergman fiind un tribut adus femeilor din viaţa reală, datorită puternicelor similarităţi cu momente din biografia regizorului.
De data aceasta, Karin se luptă cu Dumnezeu. Cine e Dumnezeu pentru Bergman? E conştiinţa individului că există ceva, că trebuie să existe ceva dincolo de moarte. Cred că aşa ar fi cel mai uşor de spus: Dumnezeul lui Bergman e frica de moarte, e spaima că dincolo de moarte nu mai există nimic, că e numai descompunere, că e numai carne putredă. Toate ironiile lui la adresa existenţei lui Dumnezeu, toate personajele pe care le abandonează spaimei, contrabalasate de cele salvate şi pline de speranţă (aici mă întorc la A şaptea pecete) nu sînt decît o împungere a lui Dumnezeu. Ca şi cînd ai zgîlţîi un om leşinat, l-ai pălmui, numai să-l vezi reacţionînd. Să ştii că e viu.
De aceea, ochii femeilor lui Bergman caută mai degrabă în sus, căutarea fiind de cele mai multe ori una interioară. Feţele sînt luminoase, marcate de anxietate sau de renunţare.
Nu am trecut în revistă aici argumentele biografice pentru ceea ce am afirmat. Nu am de gînd să o fac deocadată, ele fiind la dispoziţia oricui atît în interviuri, cît mai ales în cărţile scrise de Bergman, de la autobiografia Lanterna Magică, pînă la aşa-zisele ficţiuni, Imagini sau Copil de duminică.
De ce am obosit, domnule Bergman? De aşteptare.
Săptămîna trecută am văzut primul film din ceea ce e cunoscut drept trilogia bergmaniană despre Dumnezeu. Adică Through a Glass Darkly - Winter Light - The Silence. Through a Glass Darkly e povestea unei femei - fiică, soţie, soră - abia întoarsă dintr-un sanatoriu, cu o boală psihică ce se tot agravează şi care, în delirurile sale, amestec de carnal şi sacru, îl vede pe Dumnezeu. De fapt, pe Dumnezeu îl aşteaptă o întreagă lume iluzorie, în care Karin (Harriet Andersson) se scufundă în timpul crizelor sale. Dumnezeul lui Bergman e Godot al lui Beckett... două figuri care aproape că se pot confunda. Dacă Godot nu vine, măcar personajul lui Bergman îl vede pe Dumnezeu. Citez din memorie... "Dumnezeu e un paianjen imens, cu faţa împietrită, care încearcă să mă pătrundă (penetrate - în engleză, deci putem liniştiţi lua şi trimiterea sexuală a cuvîntului)".
Karin din Through a Glass Darkly e doar una din măştile Femeii Bergmaniene. Şi nu supralicitez cu majusculele. Femeia lui Bergman e o fiinţă prinsă între două lumi, puternic interiorizată - rar apar figuri feminine luminoase în filmele sale si singurul care-mi vine acum în minte e cel al Miei, din A şaptea pecete... Da, şi a Sarei din Fragii sălbatici (ambele, jucate de Bibi Andersson) - care se zbate tăcută pe marginea abisului, ruptă în bucăţi de identităţile sale sociale şi psihice. E mama, e soţia, e sora. Toate femeile din filmele lui Bergman fiind un tribut adus femeilor din viaţa reală, datorită puternicelor similarităţi cu momente din biografia regizorului.
De data aceasta, Karin se luptă cu Dumnezeu. Cine e Dumnezeu pentru Bergman? E conştiinţa individului că există ceva, că trebuie să existe ceva dincolo de moarte. Cred că aşa ar fi cel mai uşor de spus: Dumnezeul lui Bergman e frica de moarte, e spaima că dincolo de moarte nu mai există nimic, că e numai descompunere, că e numai carne putredă. Toate ironiile lui la adresa existenţei lui Dumnezeu, toate personajele pe care le abandonează spaimei, contrabalasate de cele salvate şi pline de speranţă (aici mă întorc la A şaptea pecete) nu sînt decît o împungere a lui Dumnezeu. Ca şi cînd ai zgîlţîi un om leşinat, l-ai pălmui, numai să-l vezi reacţionînd. Să ştii că e viu.
De aceea, ochii femeilor lui Bergman caută mai degrabă în sus, căutarea fiind de cele mai multe ori una interioară. Feţele sînt luminoase, marcate de anxietate sau de renunţare.
Nu am trecut în revistă aici argumentele biografice pentru ceea ce am afirmat. Nu am de gînd să o fac deocadată, ele fiind la dispoziţia oricui atît în interviuri, cît mai ales în cărţile scrise de Bergman, de la autobiografia Lanterna Magică, pînă la aşa-zisele ficţiuni, Imagini sau Copil de duminică.
De ce am obosit, domnule Bergman? De aşteptare.
miercuri, octombrie 24
I had a dream
O zi foarte proastă, extrem de proastă, cea mai proastă. Panaceu. Time for a dream. Arizona Dream.
Dacă începem cu începutul va trebui să recunosc că Arizona Dream este, după părerea ea, cel mai bun film al lui Kusturica. Nu numai din afara curentului balcanofil, ci dintotdeauna. Are toate ingredientele specifice lui şi nimic din ce aduce în filmele care urmează nu pare să fie proaspăt, după Arizona Dream.
Tensiune de la început pînă la sfîrşit, un climax perfect (sinuciderea lui Grace), vise perfecte, triunghiuri amoroase la fel. Niciodată nu mă voi putea uita la Arizona Dream cu luciditate, cu ochiul "analitic"...
... Şi atunci Emir i-a spus analistului, eat shit and die. This is a dream. Şi atît.
Nu vreau să se înţeleagă de aici că nu-mi place nimic din ce a făcut Kusturica după Arizona Dream. Pentru că ar fi nedrept din partea mea. Dar nu cred că există scene mai bune de "visat cu" decît cele cu şirurile de cadillacuri roz, decît cîinele totemic, decît armata de broaşte ţestoase, decît urcatul la cer (suportat narativ de "pe o scară de maşini"), decît sinuciderea cu un ritual atît de est-european cum este cea a lui Grace, decît penbilul jocului de-a North by Northwest, ruleta rusească... şi sînt atît de multe. Şi nu există moment mai plăcut - pentru mine, în nicunul din filmele pe care le-am văzut - decît atunci cînd, noaptea, Elaine (Faye Dunaway) îi povesteşte lui Alex (un Johnny Depp care încă nu deborda de macho-isme) despre cum ştia că putea zbura, cînd era mică, cum îi era frică să nu afle ceilalţi, ca să nu cadă, cum cameră o învăluie, se roteşte în jurul ei, o cuprinde... cum, de pe scaunul ei, pare că zboară.
Dincolo de replicile demenţiale, e nebunia imaginilor, e un regizor care nu-şi cunoaşte limitele, care pare că lucrează instinctiv, plusează şi tot plusează, pulsează. Te face să uiţi cam de tot ce e dincolo de uşile cinematografului, pentru că geografia lui, în ciuda locurilor şi spaţiilor recogniscibile, nu are nimic terestru în ea.
Vă las să-l vedeţi, dacă nu l-aţi văzut, sau să-l revedeţi dacă v-a plăcut. Sînt chiar curios ce momente preferate au cei care au văzut filmul.
P.S. Scuze, dar pe Arizona Dream, aşa cum am mai spus, nu pot să dau decît o colecţie de sentimentalisme... dar nu ieftine.
Dacă începem cu începutul va trebui să recunosc că Arizona Dream este, după părerea ea, cel mai bun film al lui Kusturica. Nu numai din afara curentului balcanofil, ci dintotdeauna. Are toate ingredientele specifice lui şi nimic din ce aduce în filmele care urmează nu pare să fie proaspăt, după Arizona Dream.
Tensiune de la început pînă la sfîrşit, un climax perfect (sinuciderea lui Grace), vise perfecte, triunghiuri amoroase la fel. Niciodată nu mă voi putea uita la Arizona Dream cu luciditate, cu ochiul "analitic"...
... Şi atunci Emir i-a spus analistului, eat shit and die. This is a dream. Şi atît.
Nu vreau să se înţeleagă de aici că nu-mi place nimic din ce a făcut Kusturica după Arizona Dream. Pentru că ar fi nedrept din partea mea. Dar nu cred că există scene mai bune de "visat cu" decît cele cu şirurile de cadillacuri roz, decît cîinele totemic, decît armata de broaşte ţestoase, decît urcatul la cer (suportat narativ de "pe o scară de maşini"), decît sinuciderea cu un ritual atît de est-european cum este cea a lui Grace, decît penbilul jocului de-a North by Northwest, ruleta rusească... şi sînt atît de multe. Şi nu există moment mai plăcut - pentru mine, în nicunul din filmele pe care le-am văzut - decît atunci cînd, noaptea, Elaine (Faye Dunaway) îi povesteşte lui Alex (un Johnny Depp care încă nu deborda de macho-isme) despre cum ştia că putea zbura, cînd era mică, cum îi era frică să nu afle ceilalţi, ca să nu cadă, cum cameră o învăluie, se roteşte în jurul ei, o cuprinde... cum, de pe scaunul ei, pare că zboară.
Dincolo de replicile demenţiale, e nebunia imaginilor, e un regizor care nu-şi cunoaşte limitele, care pare că lucrează instinctiv, plusează şi tot plusează, pulsează. Te face să uiţi cam de tot ce e dincolo de uşile cinematografului, pentru că geografia lui, în ciuda locurilor şi spaţiilor recogniscibile, nu are nimic terestru în ea.
Vă las să-l vedeţi, dacă nu l-aţi văzut, sau să-l revedeţi dacă v-a plăcut. Sînt chiar curios ce momente preferate au cei care au văzut filmul.
P.S. Scuze, dar pe Arizona Dream, aşa cum am mai spus, nu pot să dau decît o colecţie de sentimentalisme... dar nu ieftine.
marți, octombrie 23
Kinekoncept
Argument 1.
Am observat că de ceva vreme încoace cam toate lucrurile trec după un film. Bun sau rău, îmi canalizez energiile negative spre ecran, fie că e în întunericul cinemtografului, fie că e ecranul mic al laptopului. Filmul face bine. Pînă acum, nu am găsit unul care să facă rău. Oricît de bun sau de prost, de romanţios sau de violent.
Drept urmare, în fiecare zi am de gînd să mă invit la film. Să-mi pun retina pe imagini mişcătoare, care pînă la urmă poate că o să facă numai bine.
Argument 2.
De film se leagă mai toate promisiunile mele neîmplinite. Dacă acest blog va merge, atunci greşelile-mi vor fi puţin iertate. Dacă blogul va deveni unul interactiv, atunci, la un an de existenţă vom cîştiga ceva serios: promit să le fac rost de filmul preferat tuturor celor care postează şi vom organiza şi o mega-vizionare... poate chiar de 24 de ore. :)
Am observat că de ceva vreme încoace cam toate lucrurile trec după un film. Bun sau rău, îmi canalizez energiile negative spre ecran, fie că e în întunericul cinemtografului, fie că e ecranul mic al laptopului. Filmul face bine. Pînă acum, nu am găsit unul care să facă rău. Oricît de bun sau de prost, de romanţios sau de violent.
Drept urmare, în fiecare zi am de gînd să mă invit la film. Să-mi pun retina pe imagini mişcătoare, care pînă la urmă poate că o să facă numai bine.
Argument 2.
De film se leagă mai toate promisiunile mele neîmplinite. Dacă acest blog va merge, atunci greşelile-mi vor fi puţin iertate. Dacă blogul va deveni unul interactiv, atunci, la un an de existenţă vom cîştiga ceva serios: promit să le fac rost de filmul preferat tuturor celor care postează şi vom organiza şi o mega-vizionare... poate chiar de 24 de ore. :)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)