Soundtracking

Ieri vorbeam cu o batrina care-mi spunea cum, acum ceva ani, ii placea sa mearga cu toata familia cu autobuzul. Nu la plimbare in parcuri sau paduri, nici prin catedrale prafuite, ci cu autobuze si trolee. De ce? In autobuz se intimpla mereu ceva. Cineva se cearta, cineva plinge, cineva pute, cineva vorbeste tare la telefon, cineva se impiedica, asculta manele. Autobuzul e o lume in sine. O specie se inmulteste in autobuz, autistii asemeni mie, cu castile de la player in urechi, indiferenti la cine mai cade (e mai greu de ignorat, odata mi-a lesinat un usti in brate), la ce mai birfesc babele samd, samd.
Citeodata, asa, cu playeru in urechi, cu Editors, Interpol sau Ian Brown... sau poate chiar Pale Young Gentleman, sint actor pentru x minute, intr-un film de scurt metraj sau intr-un videoclip de succes. Lumea se misca in ritmul muzicii, gasesc acele elemente ale peisagiului mobil si imobil care se potrivesc, ocii mi se misca ritmic, asemenea unei camere de filmat, mai mult traveling, mai putin cut. Un fade out masiv (to black) daca sunt foarte obosit, cadre von trieriene daca sint in troleu si se zbintuie masiv (da doamne subiect nefericit, asuprit si trist in cadru).
In fond, ce e si soundtrackul filmelor, dincolo de un companion armonios sau contrapunctic la fire filmului in sine. De la pianistii care acompaniau filmele mute... to set the mood... la coloanele sonore profi, create de compozitori care mai de care, speciali pentru anumiti regizori, drumul a fost, cu sigurata lung. Nevoia insa, aceeasi. Aceeasi cu a noastra, a autistilor muzicali, care ne infudam castile in urechi si ne dam la deal si la vale in ritimul muzicii.
So, if you see me dancing, either i'm happy, or i'm crazy. Either way, i'm happy.

Ticalosii

"Nu-mi mai place democratia", spunea un personaj central din Ticalosii lui Serban Marinescu. Film lansat destul de discret in Romania lui 2007. Nici nu avea de ce sa faca valuri, nici nu cred ca ar fi trebuit sa treaca dincolo de ecranele televizoarelor. O noua "demascare" politica, o parabola a unei tari de rahat si a politicienilor ei asemeni mirositori. Un fel de "in direct din haznalele puterii". O conspirita sau o "demascare". Chiar ma intreb daca diferenta asta mai conteaza. Ce e cu pestii mari si cu pestii mici, cine va minca pe cine si, in fond, ce ne ... grija pe noi toti.
Revin la Ticalosii, un film care readuce pe ecrane marile nume ale scenei si ecranului romanesti, Masculine, cu preponderenta, caci politica romaneasca poarta numai pantaloni. La fel si presa, carevasazica. Din punct de vedere cinematografic, nimic spectaculos. Nici la prestanta actoriceasca (atit de 90ista, atit de Sergiu Nicolaesciana, fi-i-ar comisarul vietii!). Nici nu stiu de ce l-am vazut. Nu vi-l recomand decit daca sinteti mari fani Nasul sau Luis Lazarus. Sau daca vreti cu orice pret sa vedeti filme romanesti. Greata de viata politica si mediatica pe care o sa o primiti va la fel de mare ca in viata reala.
Daca ar fi sa inaintam in film, spre sfirsit, greata e in floare. Nu de situatie descrisa ci de cit de prost poate fi manageriata o asemenea "parabola". De ce dracu faci un film in care aduni oameni ca Visan, Iordache, Albulescu, Malaele, Dinica sau Popescu, daca le dai niste jeguri de partituri si-i reduci la nivelul unui "eveniment", "scandal", manageriat de stimabilul Dan Diaconescu In Direct. Care e miza? Simplu. Niciuna. Daca ar exista unOTV al filmelor, la fel cum exista unul al presei, atunci Ticalosii lui Marinescu ar fi, cu siguranta, cel mai puternic candidat.

PS> Am facut un experiment. Daca nu te uiti la film si asculti numai replicile, e intocmai ca la teatrul radiofonci. Sa fie, totusi, acesta un film?

PS> Catre domnul Serban Marinescu: daca faci un gust in care dezvalui mocirla si prostul-gust, nu trebuie sa faci din obiectul artistic insusi unul de prost gust.

Viata mea si nostalgiile

Cine ar putea intelege mai bine Nostalgia (de data asta e chiar Nostalgia lui Tarkovski) decit cel care traieste aproape in fiecare zi in doua lumi ireconciliabile, doua lumi pe care nu le poate impaca niciodata si nici nu doreste acest lucru. Exista la noi vorba aia cu sufletu-n rai si cu... Nu, asa nu poti fi. Fiecare zi e, pe rind, rai, purgatoriu si iad. Si purgatoriul e cel mai trist. La fel cum o ambulanta care trece in viteza si cu sirenele urlind mi se pare mai trista decit moartea insasi. Acolo, la celalalt capat, e cineva care nu stie daca moare sau daca supravietuieste, acolo e incertudinea.
Nostalgia este viata noastra de zi cu zi. Cel putin a unora dintre noi. E batrina care isi poarta florile moarte din Someseni, ca sa le vinda la piata pe citiva lei paralei (paraditi si ei). E femeia trecuta de "intre doua virste" care-si ascunde vinataile sub ochelarii de soare sau fondul de ten care cade ca tencuiala. E batrinul fost "comunist convins" care tiriie o sacosa de rafie soiasa prin malluri luxoase si care trece printre ceasurile scumpe, parfumurile si mai scumpe si hainele cele mai scmpe, ca sa ajunga intr-o mizerie de supermarket de unde isi ia ouale cu 10 bani mai ieftine, zaharul poate cu 20, uleiul tot asa. Trec in fiecare zi pe linga oamenii astia. Sint purgatoriul meu de fiecare zi. Am sute de povesti la fel, povesti culese si brodate ulterior. le-as putea spune, dar M. m-ar intreba "si ce e cu asta". Si eu n-as sti ce sa-i spun. Doar ca asta vad eu in lume, iar daca ea e o oglinda, asa sint eu acum. Altfel, dar la fel de rupt ca altadata.
Nostalgia e tragedia "viniturilor", a oamenilor dintre lumi, a Corei-Persefona, traitoare si la lumina soarelui si indaratul dintilor Cerberului. Poti sa mori? Poti. Pentru un ideal? Pentru o lume mai buna? Nebun sa fii precum Domenico. Lumea profetilor a murit, iata-l pe nebun. Din vedeniile lui nu ramine decit un strigat, de durerea cea mai trupesca, mai fizica, de auto-ars pe rug.
E romantios tot ce am scris mai sus. Nu intru in Nostalgia, pentru a nu tulbura niste figuri iconice pe care le pastrez de acolo. Poate ca pentru cei care nu l-au vazut o sa fie o tema de discutie, poate ca altii deja l-au trecut la indexul romantelor sovietice. Insa Nostalgia este mai mult decit un alt film de Tarkovski, cu apa, ciinele, calul, omul insemnat, ingerii putrezinzi, mama, sotia, copilul, poezia, credinta. Nostalgia e oda noastra, a viniturilor, a celor care am lasat o lume in urma, in cautarea uneia mai bune. Si tot asa, si tot asa.

Eu si baietii mei dintr-a treia.. a patra, a cincea, a sasea

Dedicated to "the boys"...
Acum sa va vad. Am ajuns si la un serial care-mi place foarte mult, despre niste tipi cool, scunzi, care injura mult si vorbesc la telefon cu Jesus, in timp ce Satan si-o trage cu Saddam. Yeap. South Park, Colorado, locul unde sint ridiculizate si moralizate toate scandalurile, prejudecatile, prostiile, egocentrismele, miturile societatii americane. De curind, C. mi-a dat adresa site-ului care are toate episoadele din South Park, de la sezonul 1, la 11 (ultimul episod este The List, adica 11-14). E vorba de www.southparkzone.com.


In principiu, pentru cei care n-au vazut nici un episod (mi-e greu totusi sa cred ca exista acel cineva si, daca exista, trebuie sa dea fuguta la site sa vada un episod... poate chiar doua) e vorba de patru pusti, Eric, Kyle, Stan si Kenny (you, bastards!) care injura mult, fac multe prostioare, dar au si un cadru pe masura, in care sa se desfasoare. South Park, Colorado, este oraselul tuturor perversiunilor, tuturor minoritatilor, culorilor politice, evenimentelor extra-ordinare, -terestre, -conjugale.
Nu prea am cum sa va vorbesc mai aplicat despre cei patru, singura solutie fiind sa iau toate episoadele la rind. Tot imi vine sa spun, "stiti episodul ala cind..." Nu pot sa fac asta, asa ca fac o lista:
episodul preferat> Woodland Critter Christmas, sezonul 8
personajul principal preferat> Cartman, desi eu personal is mai mult un fel de Stan
personajul secundar preferat> Butters, la distanta f. mica de Mr(s) Garrison
animalul preferat> soricelul ala care se pierde in fundul lui Mr. Slave, Lemmiwinks


cea mai buna aparitie in travesti> mina lui Cartman in Taco flavored kisses... ai, ai muchacha :))
cea mai bine ridiculizata vedeta> Michael Jackson, urmat de Oprah
cel mai tare serial de animatie, evident, South Park.

PS> si chestia aia cu "The Simpsons already did it"... geniala.

Kine 500 si regrete

Dragii mei blogofili, cu parere de foarte bine tin sa va anunt ca azi, nu stiu exact la ce ora, My Daily Kinetherapy a ajuns la 500 de vizitatori. Nici nu visam, atunci cind am inceput, ca va puteti uita atitia pe blog, in mai putin de o luna. Va multumesc tuturor, cei care ati fost doar in trecere, care v-ati mai jucat cu linkurile si mai ales celor care au postat si comentarii. Va stiti voi, sinteti favoriti la vizionarea de 24 de ore.
Regretele. Evenimente din viata mea reala ma vor tine departe de blog in anuminte zile. Imi pare rau, mai ales de mine si de mansarda mea. Voi incerca sa nu se vada acest lucru. Sa fiu in fiecare zi cu un post nou pe blog. Mai greu va fi sa-mi tin promisiunea cu eseul de la Kine Plus. Nu incerc sa evit tema deocheata, ci doar o voi amina.
Va multumesc pentru intelegere si pentru vizite,
D.I. Kine

Nea Ne(i)lu, iluzionelul

Doar unul - altul - dintre filmele din 2006 despre magie şi magicieni este şi Iluzionistul (the Illusionist), creaţia lui Neil Burger, despre care, imdb-ul ne informează că a terminat faculta la Yale. Şi cam atît. Nici filmele lui nu sînt prea numeroase, de poţi să le numeri pe degetele de la o mînă - dacă ai fi extraterestru şi ai avea numai 2. Scenariul e adaptarea unei povestiri despre magicianul Eisenheim şi despre povestea lui de dragoste. Prin urmare, să vă aşteptaţi la un romance cu gust dulceag şi cu un plot bazat în totalitate pe puterea magiei. Chiar cu o distribuţie specială - Edward Norton, Paul Giamatti şi tentanta Jessica Biel (care a dat în copt după al Şaptelea cer) - filmul nu are nimic de cîştigat.


Mai spectaculos pe partea de magie decît The Prestige, dar incredibil de dezamăgitor ca realizare, Iluzionistul e un film în care nu am crezut după primele 10 minute. Şi pe care l-am văzut doar pentru comparaţie. Şi pentru Jessica Biel. Care e o ducesă. De ea se îndrăgosteşte fiul unui meşteşugar. Care prinsese ceva drac de magie. Dragoste. Is despartiti. Se reintilnesc. El magician, ea logodnica printului mostenitor al imperiului habsburgic. Mai mult nu spun.
Nici nu are rost să spun mai mult, dacă tot nu vi-l recomand. Nici măcar ca pass time într-o sîmbătă ploioasă.

*The Illusionist, R: Neil Burger, S: Neil Burger, A: Edward Norton, Paul Giamatti, Jessica Biel, 2006

Cherchez les femmes...

Reîntîlnirea cu Oliver Parker, regizorul comediei britanice I Really Hate My Job, a fost una de bun augur, în marea ei parte. Acum cîţiva ani, împreună cu M. mă distram copios cu ecranizarea excelentei piese a lui Oscar Wilde, The Importance of Being Earnest. Într-o vreme cînd comediile sînt cele care-şi ating, după părerea mea, cel mai greu publicul - pentru că, trebuie să recunoaştem că marea lor majoritate sînt cretine - comedia lui Parker face sălile să se înece în rîs. Cultivă un umor "cult", ca dintr-o revistă de femei cu pretenţii, un pic chic, un pic cosmo, un pic intelectualizat - dar nu prea mult, să nu sară umorul în meditaţie.
I really hate my job e un film la care vă garantez că o să vă destindeţi, că o să vă dea o oră şi jumătate de haz de necazul cotidian şi cu care, o mare parte vor empatiza. L-am văzut cu M. (alt M.) azi şi ni s-a părut haios, cu excepţiile de rigoare - în special finalul. Pe care ştiţi bină că n-o să vi-l dezvălui. Pe scurt, e vorba de cinci femei, de toate vîrstele, originile şi opţiunile sexuale, care sînt nevoite să facă faţă unei ture îngrozitor de pretenţioasă în restaurantul în care lucrează şi, în acelaşi timp, să-şi privească în ochi speranţele trădate sau pe care le-au trădat. Un fel de mers pe jăratec, cînd în jurul tău sînt numai ape răcoroase. Isteria, panica, frica, teama, atracţia sexuală, incertitudinea, crizele... da, crizele... un univers feminin (dar nu numai) care se află la cotitură.
Cele cinci actriţe au primit roluri care le prind foarte bine: naiva Suzie (Alexandra Maria Lara - actriţă germană de origine română), focoasa Rita (Oana Pellea - care nu se află la al doilea ei rol într-un film străin, aşa cum neverificat scria Alex Leo Şerban, ci la al 6-lea, dacă e să luam în calcul şi coproducţia Nostradamus. Românii au putut-o vedea atît în filmul maghiar White Palms, proiectat acum doi ani la TIFF, în horror-ul Haute Tension şi, unii, poate şi într-un film făcut în anii 80, în Germania de Est), intelectuala Alice (Shirley Henderson), autoritara Madonna (Anna Maxwell Martin) şi aroganta Abbie (Neve Campbell). Fiecare vine cu o poveste care creşte în spatele ei, un eşec, un drum închis. Mai puţin Suzie, naivă şi percutantă, un fel de spiriduş shakesperian.
Parker exploatează o adunătură de sentimente feminine - tipice! - ducîndu-le pe toate "al borde de un attaque de nervios" şi plusînd pe comicul de limbaj şi de situaţie. Ce iese? Nu Almodovar, bineînţeles, deşi, pe undeva, lucrurile par să semene la story, dar o comedie mult peste celelalte, uşor de văzut pentru o parte a publicului şi extrem de relaxant pentru ceilalţi. Şi cinci femei, numai una şi una, cărora, dacă le-aş întîlni, le-aş mulţumi pentru o după-masă de vineri cu zîmbetul pe buze. Sau poate vorbeşte doar empatia... sau paharul.
P.S.: Filmul e, săptămîna asta, la cinematograful Arta, din Cluj.

* I Really Hate My Job, R: Oliver Parker, S: Jennifer Higgie, A: Alexandra Maria Lara, Neve Campbell, Oana Pellea, Shirley Henderson, Anna Maxwell Martin, UK, 2007.

Atacuri murdare în doi

Nu ştiu dacă am crezut vreodată în magie şi magicieni mai mult de simplele ghiciri incredibile de dame de pică şi opt de treflă. Adică undeva mai jos de genunchiul broaştei. Nici nu am avut ocazia să văd magicienii "in action", iar dincolo de asta, am ştiut că este mereu un truc. Asta ar fi şi concluzia Prestige-ului fraţilor Nolan, dacă am lua-o aşa, tot de la genunchiu broaştei.
Prestige e un thriller de succes, lansat acum un an, pe care M. l-a ales pentru că voia ceva mai bun decît eternele horror-uri cu adolescenţi şi fără monştri pe care le mai vedem cînd avem chef, timp şi cînd nu-i Seinfeld. Un film despre magie, ca pretext, şi despre obsesie în subtext. E vorba despre cît de mult poţi ataca pentru a dobîndi Prestigiul, despre ce poţi sacrifica şi despre cine are ultimul as în mînecă - după ce au trecut toţi ceilalţi patru.
Prestige e povestea a doi magicieni care încearcă să se depăşească unul pe celălalt, să se autodepăşească în acelaşi fel, să spargă barierele lumii solide. Castingul este excelent cu un Christian Bale - noul icon al soft&bad boys (mai mult soft, după părerea mea) - şi multifaţetatul Hugh Jackman, de data asta un Wolverine care anticipează momente ale rolului pe care îl face în The Fountain (Aronofsky, 2006). Alături de ei, Michael Caine, Scarlett Johansson şi, special guest, David Bowie.


Revenind la ideea filmului - tentat să o pun cu I mare, dar nu vreau să vă sperii - dincolo de atacurile murdare (eternul schimb de replici între cel care merge pe the safe side of the street (Angier) şi pe cel care inovează (Borden) despre ce presupune "a-ţi murdări mîinile") focusul cade pe limitele psihice şi fizice ale individului. Fragilizare şi revenire. Atac prin surprindere, anticiparea atacului, contracararea lui înainte ca acesta să se fi născut. Nu există personaje curate (în afară de personajele lui Caine - un fel de Gandalf al magicienilor secolului XIX - şi ale cîtorva victime necesare în curgerea poveştii). Toate au mîinile murdare. Selecţia celui mai bun pare să se facă aleator, deşi mecanismul scos la iveală de sub maşinăriile complicate de creat iluzii este foarte bine pus la punct. Şi deja poate am spus prea mult.


E un film pe care nu cred că trebuie să-l rataţi, mai ales că va completa imaginea unui alt cuplu de scenarişti-regizori-producători, fraţi, nu de cruce, ci naturali. Christopher şi Jonathan Nolan (care au lucrat împreună mai ales pentru scenariile de la Memento şi de la viitorul film din seria Batman - The Dark Knight, care se va lansa în 2008) devin cu un film ca The Prestige un cuplu promiţător, nu de calibrul celebrilor fraţi Coen, dar, în orice caz, peste fostele speranţe care s-au cam veştejit odată cu trecerea Matrix-ului, fraţii Wachowski. Şi iarăşi revenim la tema dublului, excelent folosită în The Prestige. Pe care vi-l recomand. Şi am pus punct. Punct. Să nu rataţi citirea reciprocă a jurnalelor, ca formă inteligentă de dezvoltare a scenariului.

*The Prestige, R: Christopher Nolan, S: Jonathan Nolan&Christopher Nolan, A: Hugh Jackman, Christian Bale, Michael Caine, Scarlett Johansson, SUA, UK, 2006.

Oficial ne merge porno

Dragilor, votul s-a incheiat, iar rezultatele sint cele pe care cred ca le-ati intuit inca din prima zi de in care v-ati prezentat la urne. Deci, mai exact, 55% dintre voi vor sa stie cum stam cu expunerea corpului si cu limitele artistice ale pornografie in lungmetrajul de fictiune. Asta o sa si fie tema eseului - suna scortos, dar nu va fi, desi va fi mai mult decit un simplu post - din luna noiembrie, publicat, mai exact, in 30 ale lunii. Va promit ca veti afla ce citi si ce vedea (nu vom putea evita pozele si ma gindesc lacum voi putea limita accesul bebelusilor pe blog). Cit despre celelalte teme, poate ca vor ramine teme de dezbatere, cind voi lansa si acest lucru pe blog. Ramine cum am stabilit, oficial ne merge porno.

Restul e tăcere

Nu vreau să aduc aici argumente pro-musical. Cine îl gustă, să-l guste în continuare, cine nu, să stea departe de el. Numai eu ştiu cîţiva care se feresc de gen, ca dracu de tămîie. Pentru mine, musicalul, ca şi animaţia, e genul cinematografic cu cea mai mare posibilitate de mişcare în ritmul imaginaţiei, fără a pretinde - din punctul de vedere al realizării, nici o legătură cu realitatea, marşînd chiar pe ignorarea acesteia. Dar ce mijloc mai bun pentru propagandă decît cele două, ambele uşor de asimilat şi luate în "neserios" de varii.


Îmi aduc aminte că, pe Hair (cel mai complex musical ever, după umila mea părere), M., C., A. şi cu mine am făcut încă de la început lectură de identificare. Eram dincolo de produsul artistic, eram revoltaţi, stupefiaţi, dezamăgiţi. Cu Hair am deprins un fel de simţ al libertăţii - da, e cuvîntul de ordine în film - de luptă împotriva a ceea ce credeam că e împotriva firescului şi naturalului. Între noi fie vorba, era şi perioada în care mîncam pe pîine şi ne înfioram privind documentarul lui Stere Gulea despre Piaţa Universităţii. Sînt convins că fiecare dintre noi am intuit, la un moment dat, că am putea fi un personaj din Hair, că nu am avea limite, că lumea e făcută să militezi pentru dreptate, pentru libertate... în primul rînd personală. Pentru conjugarea fericită a celor două momente cinematografice - completate, cel puţin la mine, de Jesus Christ Superstar - cred că şi acum ar trebui să le mulţumim celor două profesoare speciale pe care le-am avut în acei ani.
Despre ce e de fapt Hair-ul lui Milos Forman. Într-un cuvînt e despre liberate (religioasă, sexuală, socială, artistică), îmbrăcată în ceea ce a fost principalul scop, manifestul împotriva războiului din Vietnam. A fabricii de ucis tinerii americani şi populaţia Vietnamului. Tema e frecventă în anii 60-70, Hollywood-ul găzduind destul de mulţi pacifişti. E povestea tînărului cowboy Claude Hooper Bukowski care-şi părăseşte Oklahoma bucolică doar ca să participe la războiul din Vietnam. Ajunge, bineînţeles, în rău-famatul Central Park, ocupat de hipioţi coloraţi şi dănţuitori - că doar e musical - care trăiesc în aşteptarea Erei Vărsătorului. Adică cum? Sodomy, fellatio, masturbation (can be fun), LSD, hare krishna, electric blues, dead in space, 16-year-old virgin şi tot tacîmul. Tot ce se întîmplă e nebunia manifestă a unei generaţii care calcă în picioare toate graniţele (cu preţul, egoist asumat cîteodată, de a-şi părăsia familiile - v. Woof). Nu există nici ţări, nici religii, nici rase, nici inhibiţii sexuale. Fiecare îşi poartă cu sine numai corpul şi mintea - le exhibă.


Ai putea scrie tomuri intregi numai făcînd portretul unei generaţii (musicalul original e lansat pe scenă cu 11 ani mai devreme decît filmul, în 1968) pornind de la Hair şi demontînd bucăţică cu bucăţică versuri, muzică şi coregrafie. Cel mai impresionant, în tot acest sens, este felul în care Forman se ocupă de halucinaţiile lui Claude, ca efect al sfintei împărtăşanii cu LSD, cum totul se rupe, totul alunecă într-o pastă psihedelică plăcută ochiului şi minţii, un drog cinematografic în sine. Nu rămîne decît să vă împărtăşţi cu el. Pentru că, aşa cum shakespeare-ian, hamletian se încheie Hair-ul, restul e tăcere.


Hair, R. Milos Forman, S: Gerome Ragni, James Rado, A. John Savage, Treat Williams, Beverly D'Angelo, Coregrafia: Twyla Tharp, SUA, 1979

Veniti la film

Pentru toţi cei care sînt din Cluj sau care au drum prin Cluj săptămîna viitoare, trebuie să lansez următoarele invitaţii la film, pentru că, slavă Domnului... este din plin. Deci:
Luni, 12 noiembrie, ora 17.00, Clădirea Universităţii Babes-Bolyai, sala 10, et. 1, proiecţia filmului german Viata celorlalti.
Marţi, 13 noiembrie, ora 17.00, Festivalul Filmului Mut, Casa Tranzit, strada G. Bariţiu (ora 19.00 Tabu de Murnau - 1931)
Miercuri, 14 noiembrie, ora 17.00 un film de Janovics Jeno (1917), ora 19.00 la Passion de Jeanne D Arc (1928), Casa Tranzit, strada G. Bariţiu.
Miercuri, 14 noiembrie, continua proiectia filmelor din programul Cinema Politic, la Casa de Cultură a Studenţilor.
Joi, 15 noiembrie, ora 17.00, filme româneşti mute, ora 19.00 - Der Sonderling, Walter Jerven (1929), Casa Tranzit, strada G. Bariţiu
Vineri, 16 noiembrie, ora 19.00, Three Ages, Buster Keaton, Casa Tranzit, strada G. Bariţiu
Pentru mai multe informaţii intraţi şi pe http://www.tranzithouse.ro/actual.php

Visul bate viata

El este Ivan. Sau, mai degrabă, el ar vrea să fie Ivan. E Ivan cel din vis, unde e fericit, unde se titlul filmului e plin de sens. Copilăria lui Ivan este primul film de anvergură al lui Andrei Tarkovsky, cel cu care s-a impus la marile festivaluri internaţionale şi cu care a atras atenţia marilor regizori, critici şi scriitori ai momentului. Ivan e copilul cu două copilării. Una marcată de răzbunare şi una plină de dragoste şi de joc. În realitate, e copilul-spion, mereu în faţa luptei (imagine care a dus şi la interzicerea filmului de către Hruşciov), tăios şi dornic de răzbunare, dar la fel de capricios ca un... copil. În vis, Ivan e un copil banal. E blond, se joacă pe plajă, se "indragosteşte", merge în camioane pline cu mere.
Contrastul nu rămîne numai la nivelul poveştii, ci pătrunde adînc în imaginile pe care le creează Tarkovsky. Înunericul războiului, mocirla, apocalipsa cotidiană, nebunia contrastează orbitor cu visele eclatante pe care le are Ivan.

Fericite, visele au totuşi un "vierme" în ele. Războiul şi moartea se insinuează în visele lui Ivan. Caii rod din merele căzute, zgomotul de mitralieră întrerupe cîntecul cucului, pe plajă se ridică un copac uscat (acelaşi poate pe care, în ultimul film al lui Tarkovsky - Sacrificiul - tatăl şi fiul încearcă să-l readucă la viaţă). Din visele lui Ivan muşcă viermele realităţii, aşa cum copilăria sa este devorată de război, de ură şi de răzbunare.
În Copilăria lui Ivan, Andrei Tarkovsky îşi începe atît suita marilor personaje şi teme (pe care le va amplifica în Călăuza, Nostalgia, Andrei Rubliov, Oglinda sau Sacrificiul), arată că fimul poate deveni premisa meditaţiei şi începe să "sculpteze în timp".

*Copilăria lui Ivan (Ivan's Childhood), R: Andrei Tarkovsky, S: Vladimir Bogomolov, A: Nikolai Burlyayev (Ivan), Valentin Zubkov, Yevgeni Zharikov, Rusia, 1962

Secretul unui white collar zombie

Mărturisirile pe care vi le voi face în continuarea poate vă vor şoca. Sînt de culise, din culisele cele mai îtunecate ale vieţii mele de cinefil... Mă uit la Desperate Housewives... si imi cam plac. Bine, mai mult mi-au placut primele sezoane decît astea mai noi, deşi ultimul e chiar destul de bun. Mecanismele le sînt foarte bune. Un umor tuciuriu - nu e chiar negru - cinci tipe cu care ajungi să empatizezi, situaţii limită, brodate pe un mare fond de soap - sau ca sa-i zicem mai pe sleau: telenovela, americanească de data asta.
Ce tu Bergman, Tarkovski, Fellini, Aronofsky, Coppola - tată şi fiică - şamd, cînd poţi să ai 40 de minute de minitragedii familiale, mistere uşurele, care nu ţin mai mult de 2 episoade, toate împachetate după modelul unui sandviş 100% american în morala- povestea -invatatura de la inceput si de la final. "Tema de casă" pe care noi, cei care din cind in cind simtim nevoia să ne jucăm de-a gospodina cu pretentii, trebuie să o luăm în serios şi să medităm. Ce sînt prietenii, ce sînt încercările, care e rolul tatălui, care ne sînt responsabilităţile faţă de copii, ce înseamnă boala, ce sînt deviaţiile sexuale, ce e homosexualitatea, ce înseamnă să pierzi un copil, ce înseamnă să ucizi, ce e o nevastă adulterină, ce e un soţ infidel... multiplicaţi asta cu aproape 80 de episoade si veţi avea un ghid moral al societatii americane actuale. Un fel de "Invataturile lui Lynette, Bree, Susan, Gabrielle, Edie şi Marie Alice, către noi, gospodinele".
Şi încă o dată mă gîndesc cît ne este permis să ne "prostim", cit de mult trebuie să ne atingă la sentimente asemenea filme despre care toţi convenim că sînt oarecum de duzină. Sînt serialele zilelor noastre, junk-food-ul sentimental de fiecare zi. Cert e că, atunci cînd vii obosit, cu neuronii făcuţi praf şi cu dureri de cap infernale, opţiunea pentru asemenea seriale (pentru că nu am evitat nici faza Friends, nici faza Lost) e una mult mai uşoară. Ele sînt deliciile unui white collar zombie.

Kine Plus

Am primit sfaturi de la prieteni dragi să ridic puţin nivelul blogului. Alţii, în schim, mi-au spus că-i prea scorţos. Mă declar prins la mijloc pentru că fiecare, în felul lui, are dreptate. Drept urmare, deocamdată voi încerca să mă prind în joc şi să propun o temă de eseuri lunare. Eu îmi asum să fac unul dintre ele, dar pe celelalte le aştept de la cei interesaţi. Nu dau limite, doar stilul trebuie să fie eseistic. La începutul fiecărei luni voi anunţa o serie de teme, pe care sper să le votaţi, iar tema cîştigătoare va fin Kine plus-ul săptămînii. În cazul în care unii sau alţii vor fi interesaţi, vom încerca să le şi publicăm pe un print. Dacă ne iese figura. Aşa că de acum, intraţi şi pe linkurile din secţiunea Kine Plus.

Nostalgia

Nu. Nu e vorba nici de Tarkovski, nici de Cărtărescu. Sînt doar nostalgii, nu ale mele personale, ci şi ale creatorilor de film din România. Sînt melodiile comunismului românesc, atît de dulci şi schizoide, nostalgii care aduc aminte de speranţe şi ratare.
Occident: Noi în anul 2000... Dap. EU în anul 2000 tocmai făceam 18 ani. Major. Major breakdown. Cînd nu vom mai fi copii... fals. Still a child. Vom face ce-am văzut cîndva. Dap... vom fura, vom minţi, vom cenzura, îi vom săpa pe ceilalţi, vom munci tot mai puţin, vom poza în "eroi". Noi în anul 2000, cîntec frumos, ratare sublimă, extraordinar de bine a prins pe coloana sonoră de la Occident. Îmi aduc aminte cum m-am luminat cînd l-am auzit. Nu era nimic ironic, era poate doar trist, dar era deja "din alt film".
Moartea domnului Lăzărescu: Cum e oare... Asta da potriveală. Asta da moştenire "de Aur". La fel ca în Occident, şi rîndunicile ciripeau despre cum e dragostea: asta e moştenirea, asta e România schizofrenică, despre ea vorbim (sau cintam). Nu despre optimism, ci tot despre moştenitorii unui monstru mincinos şi violent. E melodia pe care, probabil, părinţii noştri dansau, "dance the lack away". Dictatura cu ochi albaştri ştia să cînte frumos, ca un fermecător de cobre, nu cobre de prima mînă, ci cobre cu dinţii scoşi, care nu mai ştiau de mult cum era "altădată".
De atunci, top of the tops: Liceenii: Ani de liceu. Unde dracu era ursuletul. De ce era în pod? Eu de ce n-am avut ursuleţ. Ciudat, dar nu-mi aduc aminte să fi avut multe jucării înainte de 90. După aceea au apărut casetofonul, televizorul color. Îmi aduc aminte că, la el, la televizorul Samsung, care a crăpat la primul tăznet, am văzut prima dată Ferma animalelor. Nu mai ştiu care era ocazia. Poate că făceam un an de libertate neocomunistă. Eram mai mulţi în cameră - poate era un Revelion - erau părinţii mei, cred că şi naşii (atenţie, amintire nesigură) şi ne uitam la Ferma animalelor. Poate că cineva ar fi trebuit să spună "Porcii!". Cobrele, libere acum, nu mai aveau dinţi, nu mai aveau chef să muşte, nu ştiau să o mai facă. Ce a rămas se vede în filmele noii generaţii de cineaşti români.
De ce nostalgii? Tocmai am dat peste un CD cu melodiile astea din vremea "aia" şi pe care, inspirat, cineva l-a denumit "Cîntecele noastre toate". Nu ale noastre, ale generaţiei Pionierii 2000, ci ale părinţilor noştri. Dar, aşa cum moştenirea lor e şi a noastră, toate cîntecele astea nu sînt de fapt şi ale noastre? Aş vrea să vă dau versuri, dar aş lungi poate prea mult povestea. Cred totuşi că ar ieşi un post-poem-muzicalo-comunist cu final optimist (ca in 1990). Deci, maestro, muzica:

Tot ce-a fost în viaţa mea odată, voi lăsa uitării
Iubite, bună seara, te-aştept ca din cer
Gura ta-i un poem de nebune dorinţi
Timp, încotro mergi, spre ce meleaguri noi, grăbit alergi?
Femei sunt multe-n lumea asta mare
Noaptea se lasă în mahala
Şi zboară ca nişte zmei
Ca să mi te fac nevastă, am dus viaţă de năpastă
Lasă-mi toamnă pomii verzi, uite, ochii mei ţi-i dau
Copacul demn se-nalţă în grădina mea, ameţit de soare, de lumina grea
Zeci de blocuri rîd în soare argintii
Ştiu cu frunzele vorbi şi cu stelele tîrzii
Şi dacă ne place stăm chiar pînă-n zori de zi
O ultimă ţigară, uitată într-un colţ pe etajeră
Ei îi vorbiţi în locul meu şi spuneţi ce-aş vrea să spun eu
De-ai fi tu salcie la mal, m-aş face rîu la umbra ta
Vine sau nu vine, daţi-mi un răspuns
Poartă tu iubirea noastră, prinsă-n gingăşia ta
Eram copil, în primii ani de şcoală
Iertaţi-mă, dar n-aţi văzut vumva o fată?
Mi-a şoptit o viorea, c-o să-mi dai inima ta, Truli, truli, dragă
E-o lume minunată, în care veţi găsi
Cînd iese badea la cosit, iese şi mîndra la prăşit
Eternitate, iubirea mea,
Să nu-ţi fie-n viaţă bine, că nu m-ai iubit pe mine
despre toate ştiu azi ceva, dar nimic despre taina ta
Timpul te-nvaţă atîtea lucruri noi Aş da orice să-ntorc timpul înapoi
Mă întreb chiar şi-acum unde eşti
Am vrea să fim, adeseori, prea fericiţi, nemuritori
S-avem noi mîine, Aur şi pîine
Prefă-te că mă mai iubeşti
Cînd soarele răsare, în prag de dimineaţă

PS: În grădina lui Ion, toate păsările dorm
Şi în fiecare dimineaţă, îmi stă tot cu felinaru-n braţe, este Ionel, bată-l norocul!

Şi nu, nu m-am apucat de poezie =))

Roming cu un R sau ce nu ştiu cehii despre România

Cum poţi să spui despre un film că nu ţi-a plăcut per total, dacă totuşi îi găseşti un punct tare major - cum ar fi scenariul şi prestaţia cîtorva actori (2, max 3)? Nu toată lumea poate înţelege un răspuns de tipul: filmul e mediocru, dar... Aşa aş vrea să se înţeleagă şi aprecierile care urmează despre Roming, coproducţia ceho-română, cu plusuri la cehi şi minusuri la românii reprezentaţi de MediaProPictures.
Ce aduc cehii? Un scenariu foarte coerent, bine lucrat de un scenarist talentat (Marek Epstein), cîţiva actori buni - nu foarte mulţi - un regizor peste medie. Ce aduc românii? Pe Jean Constantin, care demonstrează că face excelent faţă provocării unei asemenea producţii, şi pe vocea aia enervată cu sonorităţi de Electrecord şi care-mi aminteşte mai mult de Vacanţa Mare, Axinte şi Garcea, decît de un lungmetraj de ficţiune, cu o poveste atît de bună în spate.
Filmul merge pe două poveşti, cea a lui Somali, cel mai mic rege al tiganilor şi pe a trioului Roman, Juro şi Stano, care pleacă într-un americănesc road-trip, în regăsirea voită sau forţată, a identităţii (tradiţii, cultură, poveşti) comunităţii rome.
Dar nu asta e cel mai important, ci pretextul găsit de bătrînul Roman, care îşi dă seama - şi aici vine partea pe care nu o ştiau cehii despre România - că, spre deosebire de celelalte popoare cu vechime şi tradiţie, romii nu au şi ei o epopee a lor, care să-i definească. Bineînţeles, Ţiganiada nu circulă în ceheşte şi poate că nici în rromanes. Dar pretextul rămîne unul valabil şi epopeea care iese din mîinile lui Roman e una extraordinară, care prelucrează miturile, credinţele şi legendele romilor. Cam cum scria Budai-Deleanu: "Să fie preceput ş-alte neamuri a Europei preţul voroavei şi dulceaţa graiurilor bine rânduită, adecă ritòrica şi poesia, cum au înţălesu-o elinii şi romanii, o! câţi eròi slăviţi să ar ivi dintre vàrvari, sau doară din cei ce să numea sălbateci, pe carii oameni luminaţi, lipsind, întru neamul lor şi pe vremile când au trăit, un Omèr ş-un Virghil, vecinică i-au acoperit nepomenire. Ş-unde era Ector, cel a Troii naltă sprijană, şi Ahil, tăria şi zidul grecilor, de nu să ar fi născut cântăreţul Omèr?"
Ca şi în Ţiganiada, Roming mizează pe comic, pe parodie. Miza e aceeaşi iar în vizor e luată o comunitate care, deşi e transnaţională, păstrează aprximativ aceeaşi moştenire. Umorul e unul simplu şi subtil, cu mai mari şanse dacă nu se băgau afurisiţii de români.
Nu vă sfătuiesc să scoateţi banui din buzunar să-l vedeţi, deşi s-ar putea să aflaţi mai multe despre cultura rromanes, să ascultaţi cîntece ţigăneşti, să vedeţi femei frumoase, naturale - nu ca în Şatra - şi să vă prindeţi ce aveau în comun ţiganca şi păsărica în mintea preşedintelui Băsescu.

Domnul J. merge in America

Tocmai am terminat de văzut - acum nici 30 de secunde - de văzut penultimul film al lui Alejandro Jodorowsky (nume greu de scris, deci J. de acum înainte), Santa Sangre. Vechiuţ, chiar vechi. 1989. După aceea a mai facut Rainbow Thief şi, dacă e să ne încredem în Imdb, o să mai facă unul, care se va numi King Shot. Domnul J. e un regizor cu atîtea fetişuri încît îl poţi identifica din milioane de regizori. E încarnarea grotescului, a carnavalurilor putrede, a nebuniei religioase (în majoritatea filmelor lui cu greu poţi separa sentimentul religios - de multe ori tratat parodic - de erezie).
Pentru cei care n-au văzut filmele domnului J, care, de la debutul lui din 1957 nu a facut decît 7 filme, trebuie să insist să fie, pe cît posibl, parcurse în ordine cronologică. Pentru că filmele lui par să putrezească ele însele pe măsură ce trece timpul. Primul lui lung-metraj, Fando y Lys este cu siguranţă cel mai integru, aseptic dintre toate. Urmează nebuniile cu El Topo şi The Holy Mountain, unul mai nebun decît celălalt, apoi e Tusk - pe care nu l-am văzut încă - şi apoi vine acest "contaminat" Santa Sangre.
De ce contaminat? Pentru că, deşi foloseşte aceleaşi reţete, aceleaşi figuri mitologice care îl definesc, creează un thriller (poate e singurul pe care îl poţi încadra într-un gen) cu un final pe cît se poate de american.
Puteţi spune că, totuşi, intenţia este iarăşi de a lua în rîs, de a trege pe sfoară (lucru la care se pricepe, v. Holy Mountain), dar totuşi există un dezechlibru major între prima parte a filmului (J.iană par excellence) şi cea de-a doua, unde o ia pe mize mici, pastişează la greu din Hitchcock (v. Psycho), fiorul religios, chiar şi cel ce se trăgea dintr-o mistică orientală, dispare dincolo de o poveste psihologică deja spusă.
Ce e interesant de urmărit sînt puţinele simboluri şi metafore pe care le mai aruncă în joc (faţă de El Topo, de exemplu), pentru a vedea în ce fel a putrezit imaginarul domnului J, cel care s-a jucat atît de mult cu personaje mutilate fizic şi psihic, suferinzi de boli incurabile, de răni pe care J. a încercat mereu să le exhibe.
Mizează într-adevăr din nou pe voyeurismul nostru bolnav, însă îl îndulceşte cu ceva feeling fast-food. Carne, sînge, dar şi mult ketchup şi muştar, să nu cadă greu la minţile obeze. Cu asta s-a ales domnul J. cînd a mizat pe America.