Apocalipsa după Horton

Horton e un elefant gri, care cară pe tot parcursul animaţiei care-i poartă numele o plantă-pămătuf roz pe care crede că se află o lume. Evident, nimeni nu-l crede. Pe planta-pămătuf însă chiar există o lume, o lume minisculă, cît un fir de praf, pe care un eveniment neprevăzut, precum cădearea unei picături de apă, a lansat-o "în spaţiu". Aşa a ajuns Horton, elefantul, Dumnezeu. Sau un fel de Dumnezeu, de ale cărui mişcări depinde existenţa lumii pe care traiesc micuţii "who".
Personaje ale cunoscutului - în State, mai puţin la noi - autor de cărţi pentru copii, Dr. Seuss, Horton şi toţi ceilalţi se mişcă într-o poveste pentru copii, exclusiv. Dacă la Ice Age, Shrek sau Madagascar adulţii mai puteau gusta mici şopîrle plasate în dialoguri special pentru ei, în Horton (Horton Hears a Who) acestea lipsesc cu desăvîrşire. A nu se înţelege că e ceva rău în asta.
Un mare succes de box office în Statele Unite, Horton e o poveste simplă despre familie, responsabilitate, onoare şi prietenie. E un film în care pînă şi "the bad guys" sunt domesticiţi şi ţinuţi în lesă şi-şi învaţă lecţiile pînă la final.

La cît de simplu este filmul, vi se va părea cu siguranţă că şi interpretarea mea cu elefantul-Dumnezeu e o exagerare. Însă e impresia pe care mi-a creat-o filmul, prin felul în care sunt realizate personajele principale, care seamănă izbitor ba cu The Grinch (personaj al aceluiaşi Dr. Seuss), ba cu un mixaj de personaje jucate de Jim Carrey în Bruce Almighty sau Truman Show. Sau poate a fost doar o impresie.

Trădaţi în familie - Rocco e i suoi fratelli

Ca cinefil, simţi nevoia, din cînd în cînd, să te întorci la clasici. Altfel, oricît de mult ai acoperi prin vizionări colective sau individuale producţia cinematografică contemporană, imensă din punct de vedere cantitativ, totul pare să plutească într-un ocean neclar, în care nu ştii nici unde e începutul, nici unde e sfîrşitul. Încerc să explic rudimentar nevoia mea de a mă întoarce la filmele anilor 30-40-50-60, filme care făcut istoria cinematografiei. În acelaşi timp, explicaţia mea e şi un apel către cititorii acestui blog de a se întoarce la clasici - fără a cădea în adoraţie - şi de a-şi cultiva răbdarea pentru a urmări un Tarkovski, Bergman, Fellini, Visconti, Renoir, Bunuel şi atîţia alţii.

Ieri, spre exemplu, am făcut un maraton cu filmul lui Luchino Visconti, Rocco e i suoi fratelli (Rocco and His Brothers), peliculă prin care regizorul italian iese din neorealism prin accentuarea dramei individuale a fiecăruia dintre cei cinci băieţi ai familiei Parondi, băieţi de la ţară, din sudul Italiei, strămutaţi în capitala nordului italian, Milano. Pe lîngă o lectură politică foarte vie în prezent (v. relaţia mai mult decît tensionată dintre nordul Italiei faţă de sud), filmul prilejuieşte şi întîlnirea - la începuturile carierelor lor - cu două staruri europene incontestabile: Alain Delon în rolul lui Rocco şi Claudia Cardinale în cel al Ginettei (cumnata lui Rocco). Dincolo de convenţiile cinamtografice ale vremii, nu e de trecut cu vederea nici rolul Annei Girardot, prostituată şi măr al discordiei, care rupe familia Parondi.

Rocco e i suoi fratelli este un punct esenţial în înţelegerea evoluţiei lui Visconti spre filmele făcute în ultima parte a vieţii, mai ales spre tulburătoarea Moarte la Veneţia. Poţi remarca rigoarea mizasncenei, atenţia pentru detaliu, sondarea prihologică, dar şi un fel de "răceală", scrobeală pe care o poţi găsi în mai multe dintre filmele italianului.

Organizat în mai multe episoade, fiecare accentuînd evoluţia lui Vincenzo, Simone, Rocco, Ciro şi Luca, filmul se întinde pe mai mult de 170 de minute. De aceea va trebui să vă înarmaţi cu răbdare, mai ales că, deşi fiecare episod are climax-ul lui, cea de-a doua parte a filmului e cea care poartă toată tensiunea. Însă e un exerciţiu pe care vi-l propun, mai ales pe un film pe care nu ar trebui să-l rataţi.

Atenţie, pericol de rîs - Supravieţuitorul

Aşa cum a vuit toată ţara, toată presa liberă, neliberă, tabloidă sau netabloidă, comisarul Moldovan s-a întors în ultimul film al septagnarului (în curînd octogenarului) Sergiu Nicolaescu. La trei ani după involuntar-parodia postrevoluţionară 15, Nicolaescu se întoarce cu un blockbuster produs de MediaProPictures (cu pelicule "tari" la activ - mai ales cele cu Garcea) şi finanţat substanţial de statul român, prin Centrul Naţional al Cinematografiei. Supravieţuitorul a scos din traista CNC, după jurizarea "cu plicurile închise" (parol monşer!), 1.800.000 lei, în timp ce 4, 3, 2-ul lui Mungiu nu a făcut decît 1.150.000 de lei (să sperăm că şi numărul premiilor va fi direct proporţional - asta da glumă!).

Semn că banii au folosit totuşi la ceva e faptul că Supravieţuitorul e evident mai bun decît 15 sau Orient Express, cele două filme cu care Nicolaescu s-a agăţat şi de al treilea mileniu. Imaginea e mai lucrată, păcat însă că au ratat sincronizarea cu sunetul (momentele în care una citeşti pe buze şi alta auzi sunt delicioase). Muzica aproape că merge, însă ceea ce te ţine în sală este jocul execrabil al actorilor (culmea, al actorilor profesionişti!) şi scenariul scris parca de o gaşcă de maimuţe în timpul unui atelier de creative writing.

Să începem cu actorii. Îl avem pe Petr Falc, care-l joacă pe comisarul Moldovan tînăr, dublat de vocea lui Sergiu Nicolaescu. E unul dintre actorii care mai mişcă ceva în front, alături de Jean Constantin (ţiganul Limbă). În rest, crimă şi pedeapsă. Sergiu Nicolaescu e comisarul Moldovan bătrîn, grizonat, cu barbă şi ochelari, cu un joc de parca ar fi intrat deja în rigor mortis, Vladimir Gaitan, în rolul lui Goldberg, recită o serie de replici ca un copil de grădiniţă. Ion Riţiu, în rolul lui Cristian Vasile pare mai convingător, iar Cristi Iacob îşi reface rolul din 15.

Non-actorii, mai exact vedetele glossy de prin Libertăţi, Can-Can-uri şi telenovele, alese pe sprînceană, parcă nici nu contează. Ileana Lazariuc şi Lucian Viziru îşi joacă rolul de telenovelă (dacă merge la Acasă, de ce să nu meargă şi la cinema?!), Loredana e mai crispată decît o păpuşă dezarticulată, iar Cristina Rus oferă cea mai amplă colecţie de zîmbete bovine din istoria cinematografului - nu numai românesc, din păcate.

E adevărat, shakespearian vorbind, că "lumea e o scenă şi toţi suntem actori". Dar cînd bătrînul Will se împreunează cu mentalitatea de de colhoz, pot naşte monştri, cum se vede şi în Supravieţuitorul. Evident, actorii profesionişti sau de ocazie se pot plînge că n-au avut ce juca. E şi asta drept, scenariul fiind, aşa cum spuneam mai sus, partea cea mai slabă a filmului. Dialogurile sunt mai mult decît plictisitoare, sunt de-a dreptul stupide, mai ales atunci cînd conţin şopîrle sexuale... că de, a ajuns şi Sergiu Nicolaescu la vîrsta maturităţii sexual-cinematografice. În sala de la Arta au stîrnit hohote de rîs mai ales replicile care dădeau într-un postmodernism involuntar. De exemplu, după un dialog focos, dar banal între George Mihăiţă (Haral) şi Vladimir Gaitan (Goldberg), unul dintre mafioţi spune vădit iritat: "Tu nu-ţi dai seama că avem un dialog complet idiot?". Sublim, nu? Şi cum o dată nu e de ajuns, şi Ileana Lazariuc (Zarada), după ce se dezbracă, îmbracă, hîrjoneşte cu Latino-Lover-ul Viziru (Cristian Vasile) îi aruncă foarte serioasă acestuia un "Hai gata, că am devenit deja siropoşi!". Hohote de rîs instantanee. Oricum, ai putea face un concurs de "cele mai amuzante replici ever" numai din prostiile pe care trebuie să le debiteze Loredana (Lori) sau Ileana Lazariuc.

Poate că vreţi să ştiţi şi povestea, destul de alambicată, dar simplă. Comisarul Moldovan a făcut puşcărie, politică!!! bineînţeles, la închisoarea Făgăraş (cunoscătorii vor recunoaşte imediat închisoarea de la Sighet). Acolo a fost terorizat de un rus, starostele închisorii, care-şi obligă deţinuţii la ruletă rusească (faza cu ruleta rusească e aşa, un fel de brodaj cu secvenţe din Intacto şi The Deer Hunter, dar asta nu se pune). După ani şi ani, acelaşi comisar e "undeva în Europa" mai exact la Praga, deşi există şi imagini filmate la restaurantul Reduta (tot de pe undeva, de prin Europa, nu-i aşa?). La Casino-ul unde se ţine "ineditul" concurs de ruletă rusească regulile sunt făcute de Goldberg, veche cunoştinţă a Comisarului, condus din umbră de bătrînul fost director de închisoare. Cam jumătate din populaţia oraşului de "undeva în Europa" pare să fie românească, născută şi crescută pe străzile Bucureştiului. Dar asta nu contează, e doar ficţiune. Şi străinii din oraşul de "undeva în Europa" vorbesc tot o engleză cu accent de Dîmboviţa. Dar nici asta nu contează. Ce contează e că Sergiu Nicolaescu a declarat, la premieră, că "Nu cred că mai fac un "Comisar", m-am văzut şi acuma şi cred că e bine să-l opresc. Pot să fac alte subiecte cu Petr Falc şi actori tineri". Oricît m-ar bucura o veste ca asta, nu pot să-mi închipui ce înseamnă că nu va mai fi un Comisar Moldovan, după finalul Supravieţuitorului.

Povestea poarcei - Penelope

Nu mai ştiu cînd, nici unde, am auzit pe cineva spunînd despre o tînără domnişoară că e o "poarcă". Poarcă era perechea porcului, mai elegant numită decît cu deja perimatul "scroafă". Poate că, noi românii, avem un imaginar porcesc destul de bogat, dacă mă gîndesc numai la expresii precum "fratele porc", la "Povestea porcului", la tăierea porcului (simbol solar) de Crăciun, la felul în care bunica ne spunea, în loc de nepoţei, "nepurcei"... şi exemplele ar putea continua.
Dar nu cred că la asta s-au gîndit autorii ultimului film care o are ca protagonistă pe strania Christina Ricci, care şi la vîrsta de 28 de ani îşi păstrează aparenţa de pre-adolescentă maturizată forţat (aer care îl făcuse pe Burton să o aleagă într-un rol memorabil în Sleepy Hollow). Penelope, personajul lui Ricci, e o tînără care s-a născut cu un rît în loc de nas şi care îşi caută independenţa şi dragostea în lumea largă. Ca să le găsească, trebuie să-şi părăsească familia (în special mama prea protectivă), casa şi eternele "tîrguri de peţit" organizate de o firmă angajată special pentru a o mărita pe fata cu nas de porc.

Scenariul merge pe structura tipică a basmului, care se pare că prinde în ultimii ani la Hollywood, producătoarea Reese Witherspoon lucrînd cu scenarista Leslie Caveny, premiată cu Emmy pentru episoadele scrise pentru serialul de comedie Everybody Loves Raymond. Regia îi este încredinţată debutantului în lungmetraj Mark Palansky, care se achită de treabă surprinzător de bine, deşi nu excelează.

În fond, cine e Penelope şi pentru ce militează ea (toate personajele americane militează, mai ales în ultimii ani, pentru ceva!). Penelope e un personaj care îşi doreşte să calce pe urmele mult mai atractive ale celebrei Amelie Poulain, care trăieşte iniţial într-o lume plină de culoare, dar artificială, pe care o părăseşte pentru "the great outdoor", locul aventurii, libertăţii şi, evident, dragostei. Militează pentru egalitate în şanse şi respect pentru cei "diferiţi", încearcă să demonstreze că în spatele fiecărei apariţii la limita anormalului sau monstruozităţii se poate ascunde o inimă mare. Chiar dacă sună forţat, rezultatul nu e unul strident, ci temperat, amuzant pe alocuri şi plin de cadre seducătoare cromatic.

În rolul prinţului îl veţi putea revedea pe hiperactivul James McAvoy (5 lungmetraje de succes în 2006 şi 2007, 3 la care se lucrează în 2008). McAvoy se anunţă una dintre figurile masculine de succes ale Hollywood-ului, noul băiat rău al filmelor cu bugete imense. Şi Reese Witherspoon (deja cu un Oscar în buzunar) şi-a rezervat un rol original în filmul pe care l-a finanţat.

Pentru cei care preferă unul indie - Wristcutters: A Love Story

Wristcutters: A Love Story nu e un film bun. Nu e nici un film prost sau o irosire de resurse. E doar un amestec de idei, imagini, replici prost manageriate. Filmul arată ca un indie-road trip, care se dă de ceasul morţii să fie interesant. De ceasul morţii, la propriu, pentru că e vorba despre sinucigaşi şi despre o poveste de dragoste într-un afterlife ciudat, un limbo al sinucigaşilor. Dacă la început povestea poate părea interesantă, aglomerarea ulterioară de secvenţe la care s-ar fi putut renunţa foarte uşor nu arată decît că scenaristul şi regizorul Goran Dukic s-a încurcat - şi încurcat a rămas - în nuvela israelianului Etgar Keret, pe care a încercat să o ecranizeze.

Cele trei personaje principale, Zia (Patrick Fugit), Mikal (Shannyn Sossamon) şi Eugene (Shea Wingham) se mişcă în lumea de după rezervată sinucigaşilor, unde "totul e la fel, dar mai rău", unde nimeni nu poate zîmbi şi fiecare poartă semnul distinctiv al felului în care şi-a pus capăt zilelor. Pe drum, bifează întîlniri cu tot felul de personaje stranii, fauna mitologică a locului, care culminează cu găsirea taberei lui Kneller (Tom Waits).


Nu pot să zic că nu mi-a plăcut Wristcutters, pentru că am descoperit cel puţin două lucruri demne de menţionat: muzica celor de la Gogol Bordello (deşi pusă pe filmul ăsta dă o impresie de copie la indigo a lui Bregovic) şi figura mai mult decît interesantă, dincolo de frumuseţea de revistă a lui Shannyn Sossamon (foto). Gustul amar l-a lăsat totuşi un final înfiorător de slab şi sentimentul că, pornind de la o idee şi un material atît de incitatante, produsul ar fi trebuit să fie muuult mai bun.

Pentru cei care vă veţi uitat totuşi la Wristcutters, propun două teme de meditaţie şi poate le veţi posta şi pe blog:
1. Cum poţi ecraniza o piesă literară foarte stufoasă din punct de vedere narativ (cum pare să fie cea ecranizată de Dukic)?
2. Cum vi se pare că arată noul "american indie" (puteti să luaţi în considerare şi cum e indie-ul american în muzică) privind spre Little Miss Sunshine sau Juno (indie în aparenţă)?

„The Bucket List” sau Portretul artistului la bătrîneţe

The Bucket List (Ultimele dorinţe) e un soi de comedio-dramă-cu iz filozofic, un prilej de a pune pe ecran doi bătrîni domni ai celei de a şaptea arte. Jack Nicholson şi Morgan Freeman încearcă să vîndă un film puţin peste medie, pe care unii îl interpretează drept fiind unul despre moarte. The Bucket List e un film despre moarte în aceeaşi măsură în care puteam zice despre Harold şi Maude că e la fel. Tema morţii e numai motorul care pune în mişcare un întreg discurs depre viaţă, eternul carpe diem – mai ales cînd diem au rămas cam puţine.

Pe scurt, Nicholson joacă rolul unui director de spital care se trezeşte, peste noapte, că e bolnav de cancer. La fel de bolnav ca modestul Morgan Freeman, un mecanic auto care a lucrat fără întrerupere aproape jumătate de secol (un stahanovist capitalist în toată regula) şi care suferă de acelaşi cancer. Printr-un artificiu al scenariştilor – destul de prost gîndit – cei doi ajung în aceeaşi rezervă de spital, unde mizantropia lui Nicholson se va lovi neîntrerupt de bonomia lui Freeman. Apoi, tot printr-un şir de coincidenţe stridente şi artificii rupte parcă din alt film, directorul de spital găseşte o listă cu ultimele dorinţe (mult mai plastic numită în engleză „The Bucket List”), scrisă de mecanicul auto, pornind de la un exerciţiu pe care l-a făcut, cîndva, la ora de filozofie. Pentru că mecanicul nu a vrut să fie dintotdeauna mecanic, a vrut să fie istoric, a urmat cursuri după cursuri, a devenit un enciclopedist al secolului XXI. Dar soţia a născut, copiii trebuiau hrăniţi şi ştim toţi că istoria şi filosofia nu-ţi umplu stomacul. Acceptăm şi convenţia asta, doar e ficţiune şi ne concentrăm pe ceea ce urmează, adică pe un lung şir aventuri-clişeu pe care oricine le-ar pune pe o listă care să răspundă la întrebarea: „Ce ai vrea să faci dacă ai afla că o să mori peste cîteva săptămîni?” Jumătate din film îi urmărim pe cei doi bătrîni cum escaladează munţii, piramidele, Marele Zid Chinezesc, intră în curse infernale şi aproape că pătrund femei bestiale. Şi restul o să vedeţi şi voi.

Chiar dacă filmul se vrea unul cu o morală puternică, autorii ratează cu brio înecînd tot demersul într-o găleată de clişee răsuflate. Bucket list vrea să spună că viaţa trebuie trăită, că fiecare zi poate fi ultima, că împlinirea maximă e în familie, dar trebuie să ne gîndim şi la noi, că bla, bla, bla. Ce înţelegem la o lectură mai puţin naivă e că fericirea e pe bani, carpe diem e numai pentru cei care-şi pot cumpăra clipele de plăcere (dar nu şi de viaţă – frumos clişeu capitalist), că banii cumpără plăcerea, dar nu fericirea, că individul nu se împlineşte decît prin cei pe care îi iubeşte şi prin familie, aşa că nevoile lui trebuie să fie îngropate, pînă la urmă, la picioarele armoniei conjugale. Şi dacă nu vi s-au strepezit dinţii de atîtea clişee, mergeţi şi vedeţi filmul.

Nici actoriceşte filmul nu excelează, chiar dacă numele lui Nicholson şi Freeman sunt momeala producătorilor. Sunt rare cazurile în care Nicholson nu se joacă pe el şi acesta nu e unul dintre ele. Expansiv, ca de obicei, îşi distruge, cu bune intenţii, rolul care şi aşa e destul de subţire şi nu te lasă să uiţi nici o clipă că te uiţi la un film cu Jack Nicholson. Pînă şi Morgan Freeman dispare în avîntul colegului său de generaţie. Aşa că de la Bucket List nu poţi ieşi decît cu o concluzie: „Mamă ce au mai îmbătrînit actorii ăştia!”, dar şi ea e răsuflată, cei doi oferind performanţe extraordinare în anii de senectute şi aici mă gîndesc la excepţionalul About Schmidt pentru Nicholoson sau Million Dollar Baby, pentru Freeman.

Horror revival - Orfelinatul

Recomandarea absolută de săptămîna aceasta e filmul de debut al spaniolului Juan Antonio Bayona, produs de mult mai cunoscutul şi premiatul Guillermo Del Toro (Pan's Labyrinth). El Orfanato (The Orphanage, Orfelinatul) e mai mult decît un horror, sau mai bine spus e mai mult decît ceea ce înseamnă horror în ultimii ani. Spre deosebire de genul înecat de ceva vreme în sînge, topoare, cuţite, monştri zoomorfi sau antropomorfi şi milioane de adolescenţi naivi care le cad pradă, El Orfanato se întoarce la una dintre cele mai mari spaime exploatate de horror-uri dintotdeauna: lumea de dincolo, gata oricînd să disturbe liniştea pămîntească a celor care încă mai trăiesc. O întoarcere la tema care a propulsat filme şi serii în topurile genului, dacă ar fi numai să ne gîndim la incredibilul The Shinning sau la seria Poltergeist, ca să nu mergem pînă la Psycho sau The Exorcist.
Filmul se deschide cu un joc în curtea unui orfelinat, la care participă micuţa Laura. Micuţa Laura care va deveni, peste ani, proprietara şi directoarea orfelinatului în care a crescut, care se va ocupa, în continuare, de copiii fără părinţi şi care va trebui să dea piept cu forţele care îi răpesc copilul adoptiv. Un personaj foarte bine conturat şi magistral jucat de actriţa spaniolă Belen Ruenda care, deşi ajunsă la vîrsta de 43 de ani (pe care nu-i arată), nu a prea cochetat cu marele ecran, singurele ei apariţii, dincolo de serialele de televiziune, fiind în Mar adentro, Savage Grace şi 8 citas (ultimele aproape necunoscute publicului românesc).
Moto-ul "O poveste de dragoste. O poveste de groază" defineşte perfect El Orfanato. Povestea de dragoste nu era greu de realizat, dragostea maternă fiind destul de uşor de pus în imagini. Însă, pentru un public suprasaturat cu scenarii "horror", provocarea venea din a pune povestea pe ecran astfel încît să declanşeze groaza în sălile de cinematograf. Pentru asta, scenaristul Sergio G. Sanchez şi regizorul au fost nevoiţi să facă un slalom extrem de dificil printre clişee. Dar care le reuşeşte. La un moment dat devine chiar evident că cei doi contorsionează povestea pentru a nu le da nici o şansă spectatorilor să anticipeze finalul. E o competiţie din care realizatorii lui El Orfanato ies cîştigători, printr-o soluţie mai puţin folosită în horror-urile de pînă acum. Dar pe care nu o să o dezvălui, pentru că trebuie să mergeţi să vedeţi filmul.

Generaţia pierdută

În vremuri de război, măsurile pe care le iei pot părea deseori stridente. De aceea nici un film ca Harold şi Maude nu poate evita ceea ce cu ochii de acum am putea cataloga drept "prea transparent". Nici nu-şi propune să fie subtil, totul e la vedere, firele "nevăzute" care mişcă totul fiind şi ele destul de uşor de perceput. Pentru că în vremuri de război, viaţa nu poate milita decît pentru viaţă şi, drept urmare, Harold şi Maude este un film militant. Nu o să insist pe imagine sau pe muzică (deseori legătura puternică dintre muzica lui Cat Stevens şi story se apropie de specificul unui anumit tip de film muzical), nu o să vorbesc nici de replici, pentru că vreau să vă las să descoperiţi totul singuri. Harold şi Maude e un must see, este unul dintre visele cele mai nebuneşti ale cinematografului, într-un ambalaj de normalitate.
Ceea ce trebuie să remarc este ilustrarea a ceea ce numeam din titlu "generaţia pierdută". Între tînărul Harold (Bud Cort) şi sexagenara Maude (Ruth Gordon), personajele care construiesc, mai mult decît o relaţie, o punte de legătură între generaţii, o punte pentru transferul de memorie, nu mai există nimic. La fel ca în The Wall (1982) (alt film născut ca reacţie la o tensiune armată masivă) şi în Harold şi Maude al lui Col Higgins (scenariu) şi al Hal Ashby (regie) generaţia de mijloc nu e reprezentată decît de un colonel autoritar (pe care în The Wall îl putem suprapune peste Profesor) şi o mamă-indiferentă-şi-castratoare apropiată de imaginea maternă din filmul gîndit de Roger Waters şi Alan Parker. În ambele nu trebuie trecută cu vederea absenţa figurii paterne, mai subtilă în Harold şi Maude, şi întreg mesajul anti-război ascuns în spatele filosofiei Maudiste (am înţeles că aşa a ajuns să fie numit acest carpe diem hollywoodian).
Cimitirele largi şi uniformizate, sinuciderile repetate, autoritatea ridiculizată. Toate sunt semne ale unui vid lăsat de război, un vid care e umplut sub aşternuturi de Harold şi Maude. Şi deja cred că am zis prea mult.