Dragii mei... ca asa am invatat ca se incepe o scrisoare... imi pare rau - din nou - ca am neglijat blogul subsemnatului, timp de aproape jumatate de luna. Cu voia lui Dumnezeu si a colegilor mei de serviciu, lucrurile se vor rezolva din 3 ianuarie.
Deocamdata va spun Sarbatori fericite, iar orice post de anul acesta va fi doar accidental. Desi nu cred ca va fi unul, pentru ca am de combatut puternic in Man.in.fest pe unul foarte destept. Trebuie forta si meditatie...
Va multumec ca m-ati vizitat, ca v-am placut sau nu. You kept me alive. Hug u all. Si ne vedem anul viitor, cu mai multe forte si mai multe proiecte... is pe teava.

subsemnatul, deocamdata, I.D. Kine

Odiseea

Am puţină răbdare pentru filmele despre război, oricît ar fi de bune. Nu mă incită deloc subiectul. Nu sînt sensibil la morţi sau la drame post-"apocaliptice" şi cred că cel mai tare mă enervează eroismul - mai rar război fără eroi - şi toată dezlănţuirea de arme, muniţii, figuranţi care sar cît mai spectaculos în aer, de cele mai multe ori numai pentru a încadra teme banale.
Nu e şi cazul lui Michael Cimino şi al epopeii americano-vietnameze şi retur, de mai multe ori, The Deer Hunter. E unul dintre cele mai complexe filme, nu atît despre război, cît despre mutaţiile, rănile pe care le lasă războiul nu atît în oameni, cît în umanitate. Pe aproape 3 ore, protagonistii filmului (tineri si frumosi, pe atunci, copii ai filmului, care vor deveni legende) schimba experienţele cotidiene cu cele belice, trec prin încercări înfiorătoare, se întorc în paturi de femei lăsate în aşteptare, trec prin infern (unul mai degrabă psihologic, decît material)... şi pentru ce? Pentru ce dau viaţa pe moarte, echilibrul pe nebunie, fericirea pe tragedia mocnită ce arde cotidianul? Pentru America. Pentru ca, la sfîrşit să intoneze, parodic, amar (?), acel God Bless America.

"No one gets left behind" e deviza lui Michael (Robert de Niro) care, asemeni lui Odiseu, se întoarce mereu după oamenii săi - prietenii săi Steven (John Savage, care, la numai un an după The Deer Hunter va juca într-o altă producţie critică la adresa războiului din Vietnam - Hair) şi Nick (Christopher Walken), perduţi în vălurile acestei Circe, care a fost războiul din Vietnam.
Alături de ei, superbissima (mai degrabă la bătrîneţe, deşi nici la tinereţe nu era de evitat) Meryl Streep. Toţi în roluri foarte bune, în spatele unor personaje complexe, lucru ce le-a adus nominalizări la Oscar, dar şi un premiu pentru Walken, în 1978.

The Deer Hunter e de văzut, e unul dintre cele mai complexe filme despre războiul din Vietnam, despre impactul pe care evenimente majore îl au la planul redus al unui grup uman restrîns. E odiseea americană, la al cărui final nu se află Penelope sclipitoare, nici lîna de aur a argonauţilor, ci numai multă mizerie şi suferinţă, în care sentimentele luminoase contrastează mai abitir.

Film cald, unde reci

Tocmai am ieşit de la documentarul lui Alexandru Solomon despre Radio Europa Liberă. "Cold Waves", mai exact. Impresionant de bine făcut, deşi romanţios şi dulceag pe început, îşi revine în a doua parte şi devine mult mai echidistant. Plusurile sînt însă mult mai multe, iar cei care nu l-au văzut pînă acum cred că ar trebui să-l vadă. Poate că-l găsiţi pe undeva, pe reţea (nu încurajez pitratarea acestui film, deşi cînt de acord cu ea, în principiu) sau poate se mai întoarce la ceva cinema.
"Cold Waves" spune poveste Radioului Europa Liberă trecînd prin momentele cele mai importante ale acestui bastion al democraţiei româneşti. Nuanţările sînt extrem de subtile şi inteligente, e interesant să le cauţi înţelesurile, iar maturitatea analizei din documentarul lui Solomon îl face să fie cel mai bun documentar pe care l-am văzut ever. Şi asta, mai ales că nu sînt un fan al filmului documentar.
Imaginile cu alimentarele goale, cu cozile imense le ştiam la nivel de poveste. Nu le-am văzut niciodată ca imagini cinematografice - la realite nue. De aceea, m-au socta putin, numai gindincu+ma la parintii mei care au trecut prin asa ceva - identificarea subiectivă functionează din plin. Pasajele cu securistii, cu vecinii lui Goma, cu Monica Lovinescu is extraordinare. Clujenii o pot revedea pe Ana Hompot şi pe Doina Cornea. Iar unii pasionati de gruparile mafioto+teroriste, il pot auzi pe Carlos Sacalu. Dar si pe Plesita.
Sint multe de vazut, de aceea va trimit sa vedeti filmul si felicit toata echipa care a lucrat la acest documentar esential.

Si se facea ca Seinfeld era o albina

Deci, am vazut acum citeva seri Bee Movie, cu Jerry Seinfeld, mare comeback dupa ce a facut istorie cu cele 9 sezoane de Seinfeld. Vorba vine. Bee movie ii asa de sec, ca, numai la o poanta de final am reusit si noi sa ridem mai bine. In rest, un fel de zimbete si incercare de a-ti da seama ce are Bee movie in comun cu Seinfeld. La un moment dat, mi se parea ca parintii albinei din respectiva animatie semanau izbitor cu The Seinfelds. Nu era doar o parere. Asa era. Am incercat sa vad care-i George, care-i Elaine, care-i Kramer, dar nu l-am identificat decit pe Newman intr-un functionaras de la fabrica de miere.

Poate a fost o grila gresita, dar e riscul la care s-a expus Jerry lansind o animatie in care sa se implice - si la nivel de advertising - atit de puternic. Daca admitem ca Jerry a facut istorie cu serialul, putem sa spunem, cu buna credinta, ca la Bee Movie nu i-a iesit.
Jerry e o albina, care-si da seama ca oamenii le fura munca si-i da in judecata - sa trecem peste impulsurile insectifilo-erotice ale anumitor personaje "incredibile" din film. E un fel de drama animata, putin peste Ratatouille la sectorul umor, putin sub acelasi sobolan gastronomic la nivelul animatiei. O sa fie cu siguranta pe lista oscarizabililor, insa, eu unul, daca ar fi sa judec doar dupa calitate, nu i l-as da.
In parte, Bee Movie e ca eseurile alea idoate pe care le faceam cu viata unei albine, cum e sa fii pisica, cum e sa fii puiul de la KFC - asta-i alta poveste. Un eseu argumentativ de clasa a 5-a, pigmentat de glumitele unui jerry seinfeld care se zbate sa iasa din retorica lui "care-i faza cu...".Pentru copii ii bunicel, pentru adulti ii bla bla, daca n au chef de povesti, pentru cei carora le plac povestile (aviz Cru), postu asta trebuie sarit.

*Bee Movie, R: Steve Hickner, Simon J. Smith, S: Jerry Seinfeld, Spike Feresten, A: Jerry Seinfeld, Renee Zellweger, Matthew Broderick, SUA, 2007

Ce a mai mincat Hannibalu, canibalu

La un canibal nu iti permiti sa te intrebi CE a mai mincat, ca de aia e canibal, sa manince Homo mai mult sau mai puţin sapiens. Atunci trebuie sa intrebi PE CINE a mai mincat canibalul, in cazul nostru Hannibalul. In Hannibal Rising, tinarul Hannibal maninca mult si bine, mai ales obrajori. Eu unul am pierdut sirul Hannibalismelor la Hannibal. Deci nu am vazut Red Dragon. Mea culpa. Dar pe asta, cu copilaria acestui super-erou aproape pe invers, l-am vazut. Despre asta e Hannibal Rising. Mai exact, micul Hannibal traieste in Lituania celui de-al doilea razboi mondial, are castel, are familie, are o sora, pe Mischa, cu M (o sa vedeti de ce), vin nemtii, vin rusii, avionul nemtesc se loveste de tancul rusesc, booom, nu mai e familia, urmeaza trauma. M. spunea ca esenta psihanalizei ii in intrebarea Tell me about your childhood and your mother. Acolo bate si Hannibalu asta, al patrulea in serie. O sa vedeti, nu va spun mai multe, si va trimit la el, cu observatiile de rigoare.

Daca va asteptati sa fie prost, ca un al nşpelea sequel, nu e chiar asa. Daca va asteptati sa fie bun, nici chiar asa nu-i, ii chiar super prost pe alocuri, da are mult singe si se pare ca prinde la gagici (la cinema Arta, erau numai cupluri si ea se vira adinc in el. e demonstrat ca horrorul e bun afrodisiac. fata e speriata, brandu e mai tare). Are femei frumoase - de data asta la femme de Hannibal nu mai e Jodie Foster sau Julianne Moore, ci Li Gong, care a mai fost o delicatesa asiatica in Memoirs of a Geisha, The Curse of the Golden Flower sau 2046. Ce nu are. Nu ne explica cum dracu a ajuns Hannibalu asa de rafinat, da numai niste ipoteze slabute. Mizeaza nu pe tortura, ci pe omucidere lipsita de imaginatie. Ii, pina la urma, facut ca un film pentru prosti, desi mie, care m-am dus la film cu ideea ca o sa fie un film super-stupid (din cauza ca vazusem nr4 din Saw si ii infiorator de prost) mi-a priit ca horror fara pretentii. V-as spune sa-l vedeti, ca sa completati seria. Dar sa va ginditi ca e mult sun nivelul celorlalte trei. Si Hannibal, fara Hopkins, ii frectie la un picior de lemn.


*Hannibal Rising, R: Peter Webber, S: Thomas Harris, A: Gaspard Ulliel, Li Gong, Dominc West, UK / Czech Republic / France / Italy / USA, 2007

Soundtracking

Ieri vorbeam cu o batrina care-mi spunea cum, acum ceva ani, ii placea sa mearga cu toata familia cu autobuzul. Nu la plimbare in parcuri sau paduri, nici prin catedrale prafuite, ci cu autobuze si trolee. De ce? In autobuz se intimpla mereu ceva. Cineva se cearta, cineva plinge, cineva pute, cineva vorbeste tare la telefon, cineva se impiedica, asculta manele. Autobuzul e o lume in sine. O specie se inmulteste in autobuz, autistii asemeni mie, cu castile de la player in urechi, indiferenti la cine mai cade (e mai greu de ignorat, odata mi-a lesinat un usti in brate), la ce mai birfesc babele samd, samd.
Citeodata, asa, cu playeru in urechi, cu Editors, Interpol sau Ian Brown... sau poate chiar Pale Young Gentleman, sint actor pentru x minute, intr-un film de scurt metraj sau intr-un videoclip de succes. Lumea se misca in ritmul muzicii, gasesc acele elemente ale peisagiului mobil si imobil care se potrivesc, ocii mi se misca ritmic, asemenea unei camere de filmat, mai mult traveling, mai putin cut. Un fade out masiv (to black) daca sunt foarte obosit, cadre von trieriene daca sint in troleu si se zbintuie masiv (da doamne subiect nefericit, asuprit si trist in cadru).
In fond, ce e si soundtrackul filmelor, dincolo de un companion armonios sau contrapunctic la fire filmului in sine. De la pianistii care acompaniau filmele mute... to set the mood... la coloanele sonore profi, create de compozitori care mai de care, speciali pentru anumiti regizori, drumul a fost, cu sigurata lung. Nevoia insa, aceeasi. Aceeasi cu a noastra, a autistilor muzicali, care ne infudam castile in urechi si ne dam la deal si la vale in ritimul muzicii.
So, if you see me dancing, either i'm happy, or i'm crazy. Either way, i'm happy.

Ticalosii

"Nu-mi mai place democratia", spunea un personaj central din Ticalosii lui Serban Marinescu. Film lansat destul de discret in Romania lui 2007. Nici nu avea de ce sa faca valuri, nici nu cred ca ar fi trebuit sa treaca dincolo de ecranele televizoarelor. O noua "demascare" politica, o parabola a unei tari de rahat si a politicienilor ei asemeni mirositori. Un fel de "in direct din haznalele puterii". O conspirita sau o "demascare". Chiar ma intreb daca diferenta asta mai conteaza. Ce e cu pestii mari si cu pestii mici, cine va minca pe cine si, in fond, ce ne ... grija pe noi toti.
Revin la Ticalosii, un film care readuce pe ecrane marile nume ale scenei si ecranului romanesti, Masculine, cu preponderenta, caci politica romaneasca poarta numai pantaloni. La fel si presa, carevasazica. Din punct de vedere cinematografic, nimic spectaculos. Nici la prestanta actoriceasca (atit de 90ista, atit de Sergiu Nicolaesciana, fi-i-ar comisarul vietii!). Nici nu stiu de ce l-am vazut. Nu vi-l recomand decit daca sinteti mari fani Nasul sau Luis Lazarus. Sau daca vreti cu orice pret sa vedeti filme romanesti. Greata de viata politica si mediatica pe care o sa o primiti va la fel de mare ca in viata reala.
Daca ar fi sa inaintam in film, spre sfirsit, greata e in floare. Nu de situatie descrisa ci de cit de prost poate fi manageriata o asemenea "parabola". De ce dracu faci un film in care aduni oameni ca Visan, Iordache, Albulescu, Malaele, Dinica sau Popescu, daca le dai niste jeguri de partituri si-i reduci la nivelul unui "eveniment", "scandal", manageriat de stimabilul Dan Diaconescu In Direct. Care e miza? Simplu. Niciuna. Daca ar exista unOTV al filmelor, la fel cum exista unul al presei, atunci Ticalosii lui Marinescu ar fi, cu siguranta, cel mai puternic candidat.

PS> Am facut un experiment. Daca nu te uiti la film si asculti numai replicile, e intocmai ca la teatrul radiofonci. Sa fie, totusi, acesta un film?

PS> Catre domnul Serban Marinescu: daca faci un gust in care dezvalui mocirla si prostul-gust, nu trebuie sa faci din obiectul artistic insusi unul de prost gust.

Viata mea si nostalgiile

Cine ar putea intelege mai bine Nostalgia (de data asta e chiar Nostalgia lui Tarkovski) decit cel care traieste aproape in fiecare zi in doua lumi ireconciliabile, doua lumi pe care nu le poate impaca niciodata si nici nu doreste acest lucru. Exista la noi vorba aia cu sufletu-n rai si cu... Nu, asa nu poti fi. Fiecare zi e, pe rind, rai, purgatoriu si iad. Si purgatoriul e cel mai trist. La fel cum o ambulanta care trece in viteza si cu sirenele urlind mi se pare mai trista decit moartea insasi. Acolo, la celalalt capat, e cineva care nu stie daca moare sau daca supravietuieste, acolo e incertudinea.
Nostalgia este viata noastra de zi cu zi. Cel putin a unora dintre noi. E batrina care isi poarta florile moarte din Someseni, ca sa le vinda la piata pe citiva lei paralei (paraditi si ei). E femeia trecuta de "intre doua virste" care-si ascunde vinataile sub ochelarii de soare sau fondul de ten care cade ca tencuiala. E batrinul fost "comunist convins" care tiriie o sacosa de rafie soiasa prin malluri luxoase si care trece printre ceasurile scumpe, parfumurile si mai scumpe si hainele cele mai scmpe, ca sa ajunga intr-o mizerie de supermarket de unde isi ia ouale cu 10 bani mai ieftine, zaharul poate cu 20, uleiul tot asa. Trec in fiecare zi pe linga oamenii astia. Sint purgatoriul meu de fiecare zi. Am sute de povesti la fel, povesti culese si brodate ulterior. le-as putea spune, dar M. m-ar intreba "si ce e cu asta". Si eu n-as sti ce sa-i spun. Doar ca asta vad eu in lume, iar daca ea e o oglinda, asa sint eu acum. Altfel, dar la fel de rupt ca altadata.
Nostalgia e tragedia "viniturilor", a oamenilor dintre lumi, a Corei-Persefona, traitoare si la lumina soarelui si indaratul dintilor Cerberului. Poti sa mori? Poti. Pentru un ideal? Pentru o lume mai buna? Nebun sa fii precum Domenico. Lumea profetilor a murit, iata-l pe nebun. Din vedeniile lui nu ramine decit un strigat, de durerea cea mai trupesca, mai fizica, de auto-ars pe rug.
E romantios tot ce am scris mai sus. Nu intru in Nostalgia, pentru a nu tulbura niste figuri iconice pe care le pastrez de acolo. Poate ca pentru cei care nu l-au vazut o sa fie o tema de discutie, poate ca altii deja l-au trecut la indexul romantelor sovietice. Insa Nostalgia este mai mult decit un alt film de Tarkovski, cu apa, ciinele, calul, omul insemnat, ingerii putrezinzi, mama, sotia, copilul, poezia, credinta. Nostalgia e oda noastra, a viniturilor, a celor care am lasat o lume in urma, in cautarea uneia mai bune. Si tot asa, si tot asa.

Eu si baietii mei dintr-a treia.. a patra, a cincea, a sasea

Dedicated to "the boys"...
Acum sa va vad. Am ajuns si la un serial care-mi place foarte mult, despre niste tipi cool, scunzi, care injura mult si vorbesc la telefon cu Jesus, in timp ce Satan si-o trage cu Saddam. Yeap. South Park, Colorado, locul unde sint ridiculizate si moralizate toate scandalurile, prejudecatile, prostiile, egocentrismele, miturile societatii americane. De curind, C. mi-a dat adresa site-ului care are toate episoadele din South Park, de la sezonul 1, la 11 (ultimul episod este The List, adica 11-14). E vorba de www.southparkzone.com.


In principiu, pentru cei care n-au vazut nici un episod (mi-e greu totusi sa cred ca exista acel cineva si, daca exista, trebuie sa dea fuguta la site sa vada un episod... poate chiar doua) e vorba de patru pusti, Eric, Kyle, Stan si Kenny (you, bastards!) care injura mult, fac multe prostioare, dar au si un cadru pe masura, in care sa se desfasoare. South Park, Colorado, este oraselul tuturor perversiunilor, tuturor minoritatilor, culorilor politice, evenimentelor extra-ordinare, -terestre, -conjugale.
Nu prea am cum sa va vorbesc mai aplicat despre cei patru, singura solutie fiind sa iau toate episoadele la rind. Tot imi vine sa spun, "stiti episodul ala cind..." Nu pot sa fac asta, asa ca fac o lista:
episodul preferat> Woodland Critter Christmas, sezonul 8
personajul principal preferat> Cartman, desi eu personal is mai mult un fel de Stan
personajul secundar preferat> Butters, la distanta f. mica de Mr(s) Garrison
animalul preferat> soricelul ala care se pierde in fundul lui Mr. Slave, Lemmiwinks


cea mai buna aparitie in travesti> mina lui Cartman in Taco flavored kisses... ai, ai muchacha :))
cea mai bine ridiculizata vedeta> Michael Jackson, urmat de Oprah
cel mai tare serial de animatie, evident, South Park.

PS> si chestia aia cu "The Simpsons already did it"... geniala.

Kine 500 si regrete

Dragii mei blogofili, cu parere de foarte bine tin sa va anunt ca azi, nu stiu exact la ce ora, My Daily Kinetherapy a ajuns la 500 de vizitatori. Nici nu visam, atunci cind am inceput, ca va puteti uita atitia pe blog, in mai putin de o luna. Va multumesc tuturor, cei care ati fost doar in trecere, care v-ati mai jucat cu linkurile si mai ales celor care au postat si comentarii. Va stiti voi, sinteti favoriti la vizionarea de 24 de ore.
Regretele. Evenimente din viata mea reala ma vor tine departe de blog in anuminte zile. Imi pare rau, mai ales de mine si de mansarda mea. Voi incerca sa nu se vada acest lucru. Sa fiu in fiecare zi cu un post nou pe blog. Mai greu va fi sa-mi tin promisiunea cu eseul de la Kine Plus. Nu incerc sa evit tema deocheata, ci doar o voi amina.
Va multumesc pentru intelegere si pentru vizite,
D.I. Kine

Nea Ne(i)lu, iluzionelul

Doar unul - altul - dintre filmele din 2006 despre magie şi magicieni este şi Iluzionistul (the Illusionist), creaţia lui Neil Burger, despre care, imdb-ul ne informează că a terminat faculta la Yale. Şi cam atît. Nici filmele lui nu sînt prea numeroase, de poţi să le numeri pe degetele de la o mînă - dacă ai fi extraterestru şi ai avea numai 2. Scenariul e adaptarea unei povestiri despre magicianul Eisenheim şi despre povestea lui de dragoste. Prin urmare, să vă aşteptaţi la un romance cu gust dulceag şi cu un plot bazat în totalitate pe puterea magiei. Chiar cu o distribuţie specială - Edward Norton, Paul Giamatti şi tentanta Jessica Biel (care a dat în copt după al Şaptelea cer) - filmul nu are nimic de cîştigat.


Mai spectaculos pe partea de magie decît The Prestige, dar incredibil de dezamăgitor ca realizare, Iluzionistul e un film în care nu am crezut după primele 10 minute. Şi pe care l-am văzut doar pentru comparaţie. Şi pentru Jessica Biel. Care e o ducesă. De ea se îndrăgosteşte fiul unui meşteşugar. Care prinsese ceva drac de magie. Dragoste. Is despartiti. Se reintilnesc. El magician, ea logodnica printului mostenitor al imperiului habsburgic. Mai mult nu spun.
Nici nu are rost să spun mai mult, dacă tot nu vi-l recomand. Nici măcar ca pass time într-o sîmbătă ploioasă.

*The Illusionist, R: Neil Burger, S: Neil Burger, A: Edward Norton, Paul Giamatti, Jessica Biel, 2006

Cherchez les femmes...

Reîntîlnirea cu Oliver Parker, regizorul comediei britanice I Really Hate My Job, a fost una de bun augur, în marea ei parte. Acum cîţiva ani, împreună cu M. mă distram copios cu ecranizarea excelentei piese a lui Oscar Wilde, The Importance of Being Earnest. Într-o vreme cînd comediile sînt cele care-şi ating, după părerea mea, cel mai greu publicul - pentru că, trebuie să recunoaştem că marea lor majoritate sînt cretine - comedia lui Parker face sălile să se înece în rîs. Cultivă un umor "cult", ca dintr-o revistă de femei cu pretenţii, un pic chic, un pic cosmo, un pic intelectualizat - dar nu prea mult, să nu sară umorul în meditaţie.
I really hate my job e un film la care vă garantez că o să vă destindeţi, că o să vă dea o oră şi jumătate de haz de necazul cotidian şi cu care, o mare parte vor empatiza. L-am văzut cu M. (alt M.) azi şi ni s-a părut haios, cu excepţiile de rigoare - în special finalul. Pe care ştiţi bină că n-o să vi-l dezvălui. Pe scurt, e vorba de cinci femei, de toate vîrstele, originile şi opţiunile sexuale, care sînt nevoite să facă faţă unei ture îngrozitor de pretenţioasă în restaurantul în care lucrează şi, în acelaşi timp, să-şi privească în ochi speranţele trădate sau pe care le-au trădat. Un fel de mers pe jăratec, cînd în jurul tău sînt numai ape răcoroase. Isteria, panica, frica, teama, atracţia sexuală, incertitudinea, crizele... da, crizele... un univers feminin (dar nu numai) care se află la cotitură.
Cele cinci actriţe au primit roluri care le prind foarte bine: naiva Suzie (Alexandra Maria Lara - actriţă germană de origine română), focoasa Rita (Oana Pellea - care nu se află la al doilea ei rol într-un film străin, aşa cum neverificat scria Alex Leo Şerban, ci la al 6-lea, dacă e să luam în calcul şi coproducţia Nostradamus. Românii au putut-o vedea atît în filmul maghiar White Palms, proiectat acum doi ani la TIFF, în horror-ul Haute Tension şi, unii, poate şi într-un film făcut în anii 80, în Germania de Est), intelectuala Alice (Shirley Henderson), autoritara Madonna (Anna Maxwell Martin) şi aroganta Abbie (Neve Campbell). Fiecare vine cu o poveste care creşte în spatele ei, un eşec, un drum închis. Mai puţin Suzie, naivă şi percutantă, un fel de spiriduş shakesperian.
Parker exploatează o adunătură de sentimente feminine - tipice! - ducîndu-le pe toate "al borde de un attaque de nervios" şi plusînd pe comicul de limbaj şi de situaţie. Ce iese? Nu Almodovar, bineînţeles, deşi, pe undeva, lucrurile par să semene la story, dar o comedie mult peste celelalte, uşor de văzut pentru o parte a publicului şi extrem de relaxant pentru ceilalţi. Şi cinci femei, numai una şi una, cărora, dacă le-aş întîlni, le-aş mulţumi pentru o după-masă de vineri cu zîmbetul pe buze. Sau poate vorbeşte doar empatia... sau paharul.
P.S.: Filmul e, săptămîna asta, la cinematograful Arta, din Cluj.

* I Really Hate My Job, R: Oliver Parker, S: Jennifer Higgie, A: Alexandra Maria Lara, Neve Campbell, Oana Pellea, Shirley Henderson, Anna Maxwell Martin, UK, 2007.

Atacuri murdare în doi

Nu ştiu dacă am crezut vreodată în magie şi magicieni mai mult de simplele ghiciri incredibile de dame de pică şi opt de treflă. Adică undeva mai jos de genunchiul broaştei. Nici nu am avut ocazia să văd magicienii "in action", iar dincolo de asta, am ştiut că este mereu un truc. Asta ar fi şi concluzia Prestige-ului fraţilor Nolan, dacă am lua-o aşa, tot de la genunchiu broaştei.
Prestige e un thriller de succes, lansat acum un an, pe care M. l-a ales pentru că voia ceva mai bun decît eternele horror-uri cu adolescenţi şi fără monştri pe care le mai vedem cînd avem chef, timp şi cînd nu-i Seinfeld. Un film despre magie, ca pretext, şi despre obsesie în subtext. E vorba despre cît de mult poţi ataca pentru a dobîndi Prestigiul, despre ce poţi sacrifica şi despre cine are ultimul as în mînecă - după ce au trecut toţi ceilalţi patru.
Prestige e povestea a doi magicieni care încearcă să se depăşească unul pe celălalt, să se autodepăşească în acelaşi fel, să spargă barierele lumii solide. Castingul este excelent cu un Christian Bale - noul icon al soft&bad boys (mai mult soft, după părerea mea) - şi multifaţetatul Hugh Jackman, de data asta un Wolverine care anticipează momente ale rolului pe care îl face în The Fountain (Aronofsky, 2006). Alături de ei, Michael Caine, Scarlett Johansson şi, special guest, David Bowie.


Revenind la ideea filmului - tentat să o pun cu I mare, dar nu vreau să vă sperii - dincolo de atacurile murdare (eternul schimb de replici între cel care merge pe the safe side of the street (Angier) şi pe cel care inovează (Borden) despre ce presupune "a-ţi murdări mîinile") focusul cade pe limitele psihice şi fizice ale individului. Fragilizare şi revenire. Atac prin surprindere, anticiparea atacului, contracararea lui înainte ca acesta să se fi născut. Nu există personaje curate (în afară de personajele lui Caine - un fel de Gandalf al magicienilor secolului XIX - şi ale cîtorva victime necesare în curgerea poveştii). Toate au mîinile murdare. Selecţia celui mai bun pare să se facă aleator, deşi mecanismul scos la iveală de sub maşinăriile complicate de creat iluzii este foarte bine pus la punct. Şi deja poate am spus prea mult.


E un film pe care nu cred că trebuie să-l rataţi, mai ales că va completa imaginea unui alt cuplu de scenarişti-regizori-producători, fraţi, nu de cruce, ci naturali. Christopher şi Jonathan Nolan (care au lucrat împreună mai ales pentru scenariile de la Memento şi de la viitorul film din seria Batman - The Dark Knight, care se va lansa în 2008) devin cu un film ca The Prestige un cuplu promiţător, nu de calibrul celebrilor fraţi Coen, dar, în orice caz, peste fostele speranţe care s-au cam veştejit odată cu trecerea Matrix-ului, fraţii Wachowski. Şi iarăşi revenim la tema dublului, excelent folosită în The Prestige. Pe care vi-l recomand. Şi am pus punct. Punct. Să nu rataţi citirea reciprocă a jurnalelor, ca formă inteligentă de dezvoltare a scenariului.

*The Prestige, R: Christopher Nolan, S: Jonathan Nolan&Christopher Nolan, A: Hugh Jackman, Christian Bale, Michael Caine, Scarlett Johansson, SUA, UK, 2006.

Oficial ne merge porno

Dragilor, votul s-a incheiat, iar rezultatele sint cele pe care cred ca le-ati intuit inca din prima zi de in care v-ati prezentat la urne. Deci, mai exact, 55% dintre voi vor sa stie cum stam cu expunerea corpului si cu limitele artistice ale pornografie in lungmetrajul de fictiune. Asta o sa si fie tema eseului - suna scortos, dar nu va fi, desi va fi mai mult decit un simplu post - din luna noiembrie, publicat, mai exact, in 30 ale lunii. Va promit ca veti afla ce citi si ce vedea (nu vom putea evita pozele si ma gindesc lacum voi putea limita accesul bebelusilor pe blog). Cit despre celelalte teme, poate ca vor ramine teme de dezbatere, cind voi lansa si acest lucru pe blog. Ramine cum am stabilit, oficial ne merge porno.

Restul e tăcere

Nu vreau să aduc aici argumente pro-musical. Cine îl gustă, să-l guste în continuare, cine nu, să stea departe de el. Numai eu ştiu cîţiva care se feresc de gen, ca dracu de tămîie. Pentru mine, musicalul, ca şi animaţia, e genul cinematografic cu cea mai mare posibilitate de mişcare în ritmul imaginaţiei, fără a pretinde - din punctul de vedere al realizării, nici o legătură cu realitatea, marşînd chiar pe ignorarea acesteia. Dar ce mijloc mai bun pentru propagandă decît cele două, ambele uşor de asimilat şi luate în "neserios" de varii.


Îmi aduc aminte că, pe Hair (cel mai complex musical ever, după umila mea părere), M., C., A. şi cu mine am făcut încă de la început lectură de identificare. Eram dincolo de produsul artistic, eram revoltaţi, stupefiaţi, dezamăgiţi. Cu Hair am deprins un fel de simţ al libertăţii - da, e cuvîntul de ordine în film - de luptă împotriva a ceea ce credeam că e împotriva firescului şi naturalului. Între noi fie vorba, era şi perioada în care mîncam pe pîine şi ne înfioram privind documentarul lui Stere Gulea despre Piaţa Universităţii. Sînt convins că fiecare dintre noi am intuit, la un moment dat, că am putea fi un personaj din Hair, că nu am avea limite, că lumea e făcută să militezi pentru dreptate, pentru libertate... în primul rînd personală. Pentru conjugarea fericită a celor două momente cinematografice - completate, cel puţin la mine, de Jesus Christ Superstar - cred că şi acum ar trebui să le mulţumim celor două profesoare speciale pe care le-am avut în acei ani.
Despre ce e de fapt Hair-ul lui Milos Forman. Într-un cuvînt e despre liberate (religioasă, sexuală, socială, artistică), îmbrăcată în ceea ce a fost principalul scop, manifestul împotriva războiului din Vietnam. A fabricii de ucis tinerii americani şi populaţia Vietnamului. Tema e frecventă în anii 60-70, Hollywood-ul găzduind destul de mulţi pacifişti. E povestea tînărului cowboy Claude Hooper Bukowski care-şi părăseşte Oklahoma bucolică doar ca să participe la războiul din Vietnam. Ajunge, bineînţeles, în rău-famatul Central Park, ocupat de hipioţi coloraţi şi dănţuitori - că doar e musical - care trăiesc în aşteptarea Erei Vărsătorului. Adică cum? Sodomy, fellatio, masturbation (can be fun), LSD, hare krishna, electric blues, dead in space, 16-year-old virgin şi tot tacîmul. Tot ce se întîmplă e nebunia manifestă a unei generaţii care calcă în picioare toate graniţele (cu preţul, egoist asumat cîteodată, de a-şi părăsia familiile - v. Woof). Nu există nici ţări, nici religii, nici rase, nici inhibiţii sexuale. Fiecare îşi poartă cu sine numai corpul şi mintea - le exhibă.


Ai putea scrie tomuri intregi numai făcînd portretul unei generaţii (musicalul original e lansat pe scenă cu 11 ani mai devreme decît filmul, în 1968) pornind de la Hair şi demontînd bucăţică cu bucăţică versuri, muzică şi coregrafie. Cel mai impresionant, în tot acest sens, este felul în care Forman se ocupă de halucinaţiile lui Claude, ca efect al sfintei împărtăşanii cu LSD, cum totul se rupe, totul alunecă într-o pastă psihedelică plăcută ochiului şi minţii, un drog cinematografic în sine. Nu rămîne decît să vă împărtăşţi cu el. Pentru că, aşa cum shakespeare-ian, hamletian se încheie Hair-ul, restul e tăcere.


Hair, R. Milos Forman, S: Gerome Ragni, James Rado, A. John Savage, Treat Williams, Beverly D'Angelo, Coregrafia: Twyla Tharp, SUA, 1979

Veniti la film

Pentru toţi cei care sînt din Cluj sau care au drum prin Cluj săptămîna viitoare, trebuie să lansez următoarele invitaţii la film, pentru că, slavă Domnului... este din plin. Deci:
Luni, 12 noiembrie, ora 17.00, Clădirea Universităţii Babes-Bolyai, sala 10, et. 1, proiecţia filmului german Viata celorlalti.
Marţi, 13 noiembrie, ora 17.00, Festivalul Filmului Mut, Casa Tranzit, strada G. Bariţiu (ora 19.00 Tabu de Murnau - 1931)
Miercuri, 14 noiembrie, ora 17.00 un film de Janovics Jeno (1917), ora 19.00 la Passion de Jeanne D Arc (1928), Casa Tranzit, strada G. Bariţiu.
Miercuri, 14 noiembrie, continua proiectia filmelor din programul Cinema Politic, la Casa de Cultură a Studenţilor.
Joi, 15 noiembrie, ora 17.00, filme româneşti mute, ora 19.00 - Der Sonderling, Walter Jerven (1929), Casa Tranzit, strada G. Bariţiu
Vineri, 16 noiembrie, ora 19.00, Three Ages, Buster Keaton, Casa Tranzit, strada G. Bariţiu
Pentru mai multe informaţii intraţi şi pe http://www.tranzithouse.ro/actual.php

Visul bate viata

El este Ivan. Sau, mai degrabă, el ar vrea să fie Ivan. E Ivan cel din vis, unde e fericit, unde se titlul filmului e plin de sens. Copilăria lui Ivan este primul film de anvergură al lui Andrei Tarkovsky, cel cu care s-a impus la marile festivaluri internaţionale şi cu care a atras atenţia marilor regizori, critici şi scriitori ai momentului. Ivan e copilul cu două copilării. Una marcată de răzbunare şi una plină de dragoste şi de joc. În realitate, e copilul-spion, mereu în faţa luptei (imagine care a dus şi la interzicerea filmului de către Hruşciov), tăios şi dornic de răzbunare, dar la fel de capricios ca un... copil. În vis, Ivan e un copil banal. E blond, se joacă pe plajă, se "indragosteşte", merge în camioane pline cu mere.
Contrastul nu rămîne numai la nivelul poveştii, ci pătrunde adînc în imaginile pe care le creează Tarkovsky. Înunericul războiului, mocirla, apocalipsa cotidiană, nebunia contrastează orbitor cu visele eclatante pe care le are Ivan.

Fericite, visele au totuşi un "vierme" în ele. Războiul şi moartea se insinuează în visele lui Ivan. Caii rod din merele căzute, zgomotul de mitralieră întrerupe cîntecul cucului, pe plajă se ridică un copac uscat (acelaşi poate pe care, în ultimul film al lui Tarkovsky - Sacrificiul - tatăl şi fiul încearcă să-l readucă la viaţă). Din visele lui Ivan muşcă viermele realităţii, aşa cum copilăria sa este devorată de război, de ură şi de răzbunare.
În Copilăria lui Ivan, Andrei Tarkovsky îşi începe atît suita marilor personaje şi teme (pe care le va amplifica în Călăuza, Nostalgia, Andrei Rubliov, Oglinda sau Sacrificiul), arată că fimul poate deveni premisa meditaţiei şi începe să "sculpteze în timp".

*Copilăria lui Ivan (Ivan's Childhood), R: Andrei Tarkovsky, S: Vladimir Bogomolov, A: Nikolai Burlyayev (Ivan), Valentin Zubkov, Yevgeni Zharikov, Rusia, 1962

Secretul unui white collar zombie

Mărturisirile pe care vi le voi face în continuarea poate vă vor şoca. Sînt de culise, din culisele cele mai îtunecate ale vieţii mele de cinefil... Mă uit la Desperate Housewives... si imi cam plac. Bine, mai mult mi-au placut primele sezoane decît astea mai noi, deşi ultimul e chiar destul de bun. Mecanismele le sînt foarte bune. Un umor tuciuriu - nu e chiar negru - cinci tipe cu care ajungi să empatizezi, situaţii limită, brodate pe un mare fond de soap - sau ca sa-i zicem mai pe sleau: telenovela, americanească de data asta.
Ce tu Bergman, Tarkovski, Fellini, Aronofsky, Coppola - tată şi fiică - şamd, cînd poţi să ai 40 de minute de minitragedii familiale, mistere uşurele, care nu ţin mai mult de 2 episoade, toate împachetate după modelul unui sandviş 100% american în morala- povestea -invatatura de la inceput si de la final. "Tema de casă" pe care noi, cei care din cind in cind simtim nevoia să ne jucăm de-a gospodina cu pretentii, trebuie să o luăm în serios şi să medităm. Ce sînt prietenii, ce sînt încercările, care e rolul tatălui, care ne sînt responsabilităţile faţă de copii, ce înseamnă boala, ce sînt deviaţiile sexuale, ce e homosexualitatea, ce înseamnă să pierzi un copil, ce înseamnă să ucizi, ce e o nevastă adulterină, ce e un soţ infidel... multiplicaţi asta cu aproape 80 de episoade si veţi avea un ghid moral al societatii americane actuale. Un fel de "Invataturile lui Lynette, Bree, Susan, Gabrielle, Edie şi Marie Alice, către noi, gospodinele".
Şi încă o dată mă gîndesc cît ne este permis să ne "prostim", cit de mult trebuie să ne atingă la sentimente asemenea filme despre care toţi convenim că sînt oarecum de duzină. Sînt serialele zilelor noastre, junk-food-ul sentimental de fiecare zi. Cert e că, atunci cînd vii obosit, cu neuronii făcuţi praf şi cu dureri de cap infernale, opţiunea pentru asemenea seriale (pentru că nu am evitat nici faza Friends, nici faza Lost) e una mult mai uşoară. Ele sînt deliciile unui white collar zombie.

Kine Plus

Am primit sfaturi de la prieteni dragi să ridic puţin nivelul blogului. Alţii, în schim, mi-au spus că-i prea scorţos. Mă declar prins la mijloc pentru că fiecare, în felul lui, are dreptate. Drept urmare, deocamdată voi încerca să mă prind în joc şi să propun o temă de eseuri lunare. Eu îmi asum să fac unul dintre ele, dar pe celelalte le aştept de la cei interesaţi. Nu dau limite, doar stilul trebuie să fie eseistic. La începutul fiecărei luni voi anunţa o serie de teme, pe care sper să le votaţi, iar tema cîştigătoare va fin Kine plus-ul săptămînii. În cazul în care unii sau alţii vor fi interesaţi, vom încerca să le şi publicăm pe un print. Dacă ne iese figura. Aşa că de acum, intraţi şi pe linkurile din secţiunea Kine Plus.

Nostalgia

Nu. Nu e vorba nici de Tarkovski, nici de Cărtărescu. Sînt doar nostalgii, nu ale mele personale, ci şi ale creatorilor de film din România. Sînt melodiile comunismului românesc, atît de dulci şi schizoide, nostalgii care aduc aminte de speranţe şi ratare.
Occident: Noi în anul 2000... Dap. EU în anul 2000 tocmai făceam 18 ani. Major. Major breakdown. Cînd nu vom mai fi copii... fals. Still a child. Vom face ce-am văzut cîndva. Dap... vom fura, vom minţi, vom cenzura, îi vom săpa pe ceilalţi, vom munci tot mai puţin, vom poza în "eroi". Noi în anul 2000, cîntec frumos, ratare sublimă, extraordinar de bine a prins pe coloana sonoră de la Occident. Îmi aduc aminte cum m-am luminat cînd l-am auzit. Nu era nimic ironic, era poate doar trist, dar era deja "din alt film".
Moartea domnului Lăzărescu: Cum e oare... Asta da potriveală. Asta da moştenire "de Aur". La fel ca în Occident, şi rîndunicile ciripeau despre cum e dragostea: asta e moştenirea, asta e România schizofrenică, despre ea vorbim (sau cintam). Nu despre optimism, ci tot despre moştenitorii unui monstru mincinos şi violent. E melodia pe care, probabil, părinţii noştri dansau, "dance the lack away". Dictatura cu ochi albaştri ştia să cînte frumos, ca un fermecător de cobre, nu cobre de prima mînă, ci cobre cu dinţii scoşi, care nu mai ştiau de mult cum era "altădată".
De atunci, top of the tops: Liceenii: Ani de liceu. Unde dracu era ursuletul. De ce era în pod? Eu de ce n-am avut ursuleţ. Ciudat, dar nu-mi aduc aminte să fi avut multe jucării înainte de 90. După aceea au apărut casetofonul, televizorul color. Îmi aduc aminte că, la el, la televizorul Samsung, care a crăpat la primul tăznet, am văzut prima dată Ferma animalelor. Nu mai ştiu care era ocazia. Poate că făceam un an de libertate neocomunistă. Eram mai mulţi în cameră - poate era un Revelion - erau părinţii mei, cred că şi naşii (atenţie, amintire nesigură) şi ne uitam la Ferma animalelor. Poate că cineva ar fi trebuit să spună "Porcii!". Cobrele, libere acum, nu mai aveau dinţi, nu mai aveau chef să muşte, nu ştiau să o mai facă. Ce a rămas se vede în filmele noii generaţii de cineaşti români.
De ce nostalgii? Tocmai am dat peste un CD cu melodiile astea din vremea "aia" şi pe care, inspirat, cineva l-a denumit "Cîntecele noastre toate". Nu ale noastre, ale generaţiei Pionierii 2000, ci ale părinţilor noştri. Dar, aşa cum moştenirea lor e şi a noastră, toate cîntecele astea nu sînt de fapt şi ale noastre? Aş vrea să vă dau versuri, dar aş lungi poate prea mult povestea. Cred totuşi că ar ieşi un post-poem-muzicalo-comunist cu final optimist (ca in 1990). Deci, maestro, muzica:

Tot ce-a fost în viaţa mea odată, voi lăsa uitării
Iubite, bună seara, te-aştept ca din cer
Gura ta-i un poem de nebune dorinţi
Timp, încotro mergi, spre ce meleaguri noi, grăbit alergi?
Femei sunt multe-n lumea asta mare
Noaptea se lasă în mahala
Şi zboară ca nişte zmei
Ca să mi te fac nevastă, am dus viaţă de năpastă
Lasă-mi toamnă pomii verzi, uite, ochii mei ţi-i dau
Copacul demn se-nalţă în grădina mea, ameţit de soare, de lumina grea
Zeci de blocuri rîd în soare argintii
Ştiu cu frunzele vorbi şi cu stelele tîrzii
Şi dacă ne place stăm chiar pînă-n zori de zi
O ultimă ţigară, uitată într-un colţ pe etajeră
Ei îi vorbiţi în locul meu şi spuneţi ce-aş vrea să spun eu
De-ai fi tu salcie la mal, m-aş face rîu la umbra ta
Vine sau nu vine, daţi-mi un răspuns
Poartă tu iubirea noastră, prinsă-n gingăşia ta
Eram copil, în primii ani de şcoală
Iertaţi-mă, dar n-aţi văzut vumva o fată?
Mi-a şoptit o viorea, c-o să-mi dai inima ta, Truli, truli, dragă
E-o lume minunată, în care veţi găsi
Cînd iese badea la cosit, iese şi mîndra la prăşit
Eternitate, iubirea mea,
Să nu-ţi fie-n viaţă bine, că nu m-ai iubit pe mine
despre toate ştiu azi ceva, dar nimic despre taina ta
Timpul te-nvaţă atîtea lucruri noi Aş da orice să-ntorc timpul înapoi
Mă întreb chiar şi-acum unde eşti
Am vrea să fim, adeseori, prea fericiţi, nemuritori
S-avem noi mîine, Aur şi pîine
Prefă-te că mă mai iubeşti
Cînd soarele răsare, în prag de dimineaţă

PS: În grădina lui Ion, toate păsările dorm
Şi în fiecare dimineaţă, îmi stă tot cu felinaru-n braţe, este Ionel, bată-l norocul!

Şi nu, nu m-am apucat de poezie =))

Roming cu un R sau ce nu ştiu cehii despre România

Cum poţi să spui despre un film că nu ţi-a plăcut per total, dacă totuşi îi găseşti un punct tare major - cum ar fi scenariul şi prestaţia cîtorva actori (2, max 3)? Nu toată lumea poate înţelege un răspuns de tipul: filmul e mediocru, dar... Aşa aş vrea să se înţeleagă şi aprecierile care urmează despre Roming, coproducţia ceho-română, cu plusuri la cehi şi minusuri la românii reprezentaţi de MediaProPictures.
Ce aduc cehii? Un scenariu foarte coerent, bine lucrat de un scenarist talentat (Marek Epstein), cîţiva actori buni - nu foarte mulţi - un regizor peste medie. Ce aduc românii? Pe Jean Constantin, care demonstrează că face excelent faţă provocării unei asemenea producţii, şi pe vocea aia enervată cu sonorităţi de Electrecord şi care-mi aminteşte mai mult de Vacanţa Mare, Axinte şi Garcea, decît de un lungmetraj de ficţiune, cu o poveste atît de bună în spate.
Filmul merge pe două poveşti, cea a lui Somali, cel mai mic rege al tiganilor şi pe a trioului Roman, Juro şi Stano, care pleacă într-un americănesc road-trip, în regăsirea voită sau forţată, a identităţii (tradiţii, cultură, poveşti) comunităţii rome.
Dar nu asta e cel mai important, ci pretextul găsit de bătrînul Roman, care îşi dă seama - şi aici vine partea pe care nu o ştiau cehii despre România - că, spre deosebire de celelalte popoare cu vechime şi tradiţie, romii nu au şi ei o epopee a lor, care să-i definească. Bineînţeles, Ţiganiada nu circulă în ceheşte şi poate că nici în rromanes. Dar pretextul rămîne unul valabil şi epopeea care iese din mîinile lui Roman e una extraordinară, care prelucrează miturile, credinţele şi legendele romilor. Cam cum scria Budai-Deleanu: "Să fie preceput ş-alte neamuri a Europei preţul voroavei şi dulceaţa graiurilor bine rânduită, adecă ritòrica şi poesia, cum au înţălesu-o elinii şi romanii, o! câţi eròi slăviţi să ar ivi dintre vàrvari, sau doară din cei ce să numea sălbateci, pe carii oameni luminaţi, lipsind, întru neamul lor şi pe vremile când au trăit, un Omèr ş-un Virghil, vecinică i-au acoperit nepomenire. Ş-unde era Ector, cel a Troii naltă sprijană, şi Ahil, tăria şi zidul grecilor, de nu să ar fi născut cântăreţul Omèr?"
Ca şi în Ţiganiada, Roming mizează pe comic, pe parodie. Miza e aceeaşi iar în vizor e luată o comunitate care, deşi e transnaţională, păstrează aprximativ aceeaşi moştenire. Umorul e unul simplu şi subtil, cu mai mari şanse dacă nu se băgau afurisiţii de români.
Nu vă sfătuiesc să scoateţi banui din buzunar să-l vedeţi, deşi s-ar putea să aflaţi mai multe despre cultura rromanes, să ascultaţi cîntece ţigăneşti, să vedeţi femei frumoase, naturale - nu ca în Şatra - şi să vă prindeţi ce aveau în comun ţiganca şi păsărica în mintea preşedintelui Băsescu.

Domnul J. merge in America

Tocmai am terminat de văzut - acum nici 30 de secunde - de văzut penultimul film al lui Alejandro Jodorowsky (nume greu de scris, deci J. de acum înainte), Santa Sangre. Vechiuţ, chiar vechi. 1989. După aceea a mai facut Rainbow Thief şi, dacă e să ne încredem în Imdb, o să mai facă unul, care se va numi King Shot. Domnul J. e un regizor cu atîtea fetişuri încît îl poţi identifica din milioane de regizori. E încarnarea grotescului, a carnavalurilor putrede, a nebuniei religioase (în majoritatea filmelor lui cu greu poţi separa sentimentul religios - de multe ori tratat parodic - de erezie).
Pentru cei care n-au văzut filmele domnului J, care, de la debutul lui din 1957 nu a facut decît 7 filme, trebuie să insist să fie, pe cît posibl, parcurse în ordine cronologică. Pentru că filmele lui par să putrezească ele însele pe măsură ce trece timpul. Primul lui lung-metraj, Fando y Lys este cu siguranţă cel mai integru, aseptic dintre toate. Urmează nebuniile cu El Topo şi The Holy Mountain, unul mai nebun decît celălalt, apoi e Tusk - pe care nu l-am văzut încă - şi apoi vine acest "contaminat" Santa Sangre.
De ce contaminat? Pentru că, deşi foloseşte aceleaşi reţete, aceleaşi figuri mitologice care îl definesc, creează un thriller (poate e singurul pe care îl poţi încadra într-un gen) cu un final pe cît se poate de american.
Puteţi spune că, totuşi, intenţia este iarăşi de a lua în rîs, de a trege pe sfoară (lucru la care se pricepe, v. Holy Mountain), dar totuşi există un dezechlibru major între prima parte a filmului (J.iană par excellence) şi cea de-a doua, unde o ia pe mize mici, pastişează la greu din Hitchcock (v. Psycho), fiorul religios, chiar şi cel ce se trăgea dintr-o mistică orientală, dispare dincolo de o poveste psihologică deja spusă.
Ce e interesant de urmărit sînt puţinele simboluri şi metafore pe care le mai aruncă în joc (faţă de El Topo, de exemplu), pentru a vedea în ce fel a putrezit imaginarul domnului J, cel care s-a jucat atît de mult cu personaje mutilate fizic şi psihic, suferinzi de boli incurabile, de răni pe care J. a încercat mereu să le exhibe.
Mizează într-adevăr din nou pe voyeurismul nostru bolnav, însă îl îndulceşte cu ceva feeling fast-food. Carne, sînge, dar şi mult ketchup şi muştar, să nu cadă greu la minţile obeze. Cu asta s-a ales domnul J. cînd a mizat pe America.

Ratare, ratare, ratare... fara indurare

Am citit acum citeva minute textul lui Valerian Sava despre reusitele, dar mai ales ratarile, anului 2007. Pe aici pe la noi, pe la romani, bineinteles. Si asa, dragii mosului, ca sa fiu putin oral, mi-am adus aminte de cit de bine m-am distrat la filmul (zic unii) Cristinei Ionescu, Dupa ea. Povestea ar fi fost destul de simpla daca regizoarea nu si-ar fi simtit in singe pulsiunile creator-artistice de la Tzara, Voiculescu si Eliade citire. Adica de la Tzara a inteles ca arta are succes daca e o "amestecatura", de la Voiculescu stie ca pasiunea e ca Lostrita (care, da, e un peste si nu o blonda =)) ), iar de la Eliade a prins niste misticisme care puteau fi asezonate usor cu o povetse telenovelistica romantioasa. In principal, e un tip (jucat de Dragos Bucur - actor care inca mai astept sa ma dea pe spate cu un rol mai rasarit) casatorit, care lucreaza intr-o agentie de publicitate si vede o gagica pe strada - de mai multe ori - si i se scoala apetitul in el. Uita si de nevasta si de copila si merge dupa gagica cu pricina.
Faze memorabile si de neinteles:
1. Dragos Bucur, intr-o scena extrem de tensionata, de maxima incordare psihica pentru personaj, trebuie sa spuna, pe intelesul prostilor din sala: "Cred ca imi pierd mintile...". Mai bine il aratau tinindu-se de cap si bagau un intertitlu...
2. Fetita, care pare supradotata si cu ceva la idei la mansarda, ii spune tatalui: "Tati nu fi ipocrit", la care mama are o criza de isterie, urla la ea ca de ce foloseste asa cuvinte si o trimite in camera.
3. Mama, care pe tot parcursul e bovinizata ca personaj, ii spune tatalui virtual adulterin "Spune-mi ca totul e in regula si sa mergem acasa sa mincam". Supriza maxima, Dragos Bucur chiar ii spune "Totul e in regula, hai sa mincam". Ceea ce demonstreaza inca o data ca dragostea trece prin stomac.
Astea-s doar o parte pe care nu am putut sa le uit pina acuma. In rest, coincidente peste coincidete, depresii, trairi abisale... of, of, of si vai, vai, vai. La sfirsit un fisssssss colosal si totusi nu e cel mai prost film romanesc de anul asta.
Sintem o cinematografie mica, ce-i drept, daca facem din toate rebuturile un eveniment, numai ca sa stim ca existam si ca regizorii romani care au impact in strainatate au o "patrie" din care au plecat. Ca exista film si dincolo de Mungiu, Porumboiu, Mitulescu, Caranfil, Nemescu - ca sa-i numesc numai pe cei mai tineri. Teama-mi e ca, vorba poetului, la asa filme, asemeni viitor.

Cine dracu mai e si Cehia asta?

Mi-a fost intotdeauna greu sa-mi dau seama ce defineste o cinematografie nationala si n-am putut-o disocia de suma tuturor trasaturilor pe care le ia din natia cu pricina si pe care le da mai departe in lume. Un fel de propapagator de clisee, dar pus pe ecran, deci la indemina oricui. Poti spune ca exista o cinematografie ruseasca, una vietnameza, una italiana, una franceza, una sud-africana si sa le mai si gasesti, pe deasupra, trasaturile distincte? Nu se poate reduce totul numai la nivelul temelor si atunci singura diferenta sta in "povestea despre sine", in actorii si decorurile care imbraca tema?
Chiar daca unii m-au bestelit, ca ce dracu sa cauti la "filmele studentilor cehi", despre care scriam zilele trecute, ca ce dracu poti sa zici despre Cehia si ce poti sa vezi daca sint numai filme studentesti, mi-am facut timp azi sa trec pe la Casa Municipala de Cultura din Cluj pentru o ora si jumatate de animatii cehe. Ce am inteles? la unele nu mare lucru prntru ca organizatorii s-au mai gasit subtitrarile. noroc ca animatia, mai ales cea scurta, poate trăi liniştită şi fără marionete vorbitoare sau voci din off.
Portret al Cehiei, liber-desprins din suita de scurt-metraje de animatie:
1. cehii au probleme cu băutura. prima animatie pe care am vazut-o era despre doi "bade" care, acompaniati de două gagici in costume populare si cu gurite dulci si gonflabile, se bateau pentru o sticla de votka. in al doilea se bateau doi parinti alcoolici, urmatorul era despre un pirat care da de dracu din "dragoste" pentru rom etc etc.
2. cehii au o cultura patriarhala. caricatural, un singur scurt-metraj prezenta o femeie "always on top", dar se miza pe schimbarea rolurilor în familie, deci mama prelua şi toate defectele tatălui (alcoolica, afemeiata - adica abarbatata - violenta); in rest, barbati si numai barbati si cupluri de genul lolek si bolek (ăstia erau polonezi, da tot pe acolo)
3. cehii sint destul de tradiţionalişti şi ataşaţi de valorile populare (a se citi etno)
4. cehii sint mai aproape de est decît de vest (chiar daca sînt plasaţi în Centru)
5. cehii au umor, in proportie de 70 la suta
6. si cehii cred, la un moment dat, in barza, mos craciun/hristos
7. nu mai stiu, dar trebuie sa fie 10.
8. asta e 8
9. asta e 9
10. cehii cred in prietenie.
poate ceva-ceva se poate desprinde pentru a da o forma cit de cit cehiei. a cehiei si nu a cinematografiei ei, pentru ca, asa cum am mai spus-o, un concept ca "cinematografie nationala"
nu-mi este nici pe departe clar. Ma intreb, in perspectiva asta, cum arata cinematografia romanească, desi in cazul romaniei avem de-a face foarte usor cu un cinematograf-mim, un cinematograf-oglinda, care reda ceea ce vede, in tuse ingrosate.
E o chestie de identitate la mijloc, un joc de-a cine sintem si ce ne face interesanti in tot tabloul asta global. si pina la urma, pe noi, romanii, ne mai face ceva interesanti dincolo de comunism, baronei de la coltul strazii, copii orfani si spitale ale mortii?

Disconnected.

Din cauza baietilor de la Electrica, cei care ne ofera o pana de curent in fiecare seara si baga marastiul in bezna, si a switch urilor de la UPC care se dau peste cap la fiecare asemenea pana, blogul va lua o pauza, pina miine (sper) din pricina lipsei de kilobaitzi la fundul laptopului. Pentru simbata ar fi trebuit sa cititi despre Moarte la Venetia (Luchino Visconti) si azi despre Together al lui Moodysson. O sa le reportez pe alte zile.
Pentru cei care sint din Cluj, trebuie sa anunt ca miine, luni, incepe un festival de filme cehesti, la Casa Municipala de Cultura, din Piata Unirii, undeva dupa 0ra 18.00. Revin miine cu amanunte. cel putin pentru miine stiu ca e vorba de citeva ore de scurt metraje.

Until it sets

Sunshine, ultimul film al lui Danny Boyle mi se pare ratarea perfectă. Mai ales dacă e să-l pui în descendenţa cronologică a lui Trainspotting. Numai cronologic se pot lega cele două, pentru că între cele două nu mai există nici o altă legătură. La fel cum nu poţi să faci nici o legătură nici cu The Beach, nici cu A Life Less Ordinary sau 28 Days Later. Între Trainspotting (un film cu multe plusuri din partea mea... cu multe degete în sus) şi Sunshine stă un regizor care pare să zică: hai că le pot face pe toate. Cît de bine i-au ieşit... la asta închidem ochii.
Prin ce păcătuieşte Sunshine si de ce mi se pare ratarea perfectă? Pentru că mi-a fost ciudă, foarte ciudă, ca la toate lucrurile care încep bine şi se termină ca dracu(l).
Sunshine e un SF - ce altceva? - care pune eterna problemă a extincţiei soarelui, a imploziei şi dispariţiei acestuia. Un grup de cercetători şi tot felu(l) de specialisti se duc, cu o bomba in virf de racheta, sa-l reaprinda. Inevitabil, mai fusese un alt grup care facuse acelasi drum si, surpinzător!!!!!!! nu s-a mai intors. de ce oare, de ce oare? Asta e o intrebare... mare.
La inceput firul narativ se leaga placut, mizînd pe inevitabilele erori umane. Căci, firesc, ce e mai înspăimîntător cînd eşti prins în spaţiu, decît să greşeşti. Plusurile filmului ţin de ce jocurile cu lumina şi culoarea, unele dintre ele fiind extrem de reuşite. Aşa că prima jumătate a filmului rezistă atît vizual, cît şi ca story. Obsesii, greşeli, îngrijorări... umane.
De la un moment dat, totul se rupe, şi regizorul, scenaristul, actorii (ei mai putin) o iau cu toţii pe ulei. Dintr-odată, filmul începe să copieze fidel story-line-ul din Event Horizon, "monstrul-dezumanizat-de-obsesie" intrînd în scenă ca un mare fîsssssssss. Finalul? Nu o să vi-l dezvălui, pentru că sînt total împotriva acestei metehne a unor comentatori, dar vă spun numai că Boyle e fan Bruce Willis. O să înţelegeţi voi.

Am obosit, domnule Bergman!

Plănuiam mai de demult să fac un studiu extins despre Ingmar Bergman. L-am amînat pe mai tîrziu, poate nu foarte tîrziu.
Săptămîna trecută am văzut primul film din ceea ce e cunoscut drept trilogia bergmaniană despre Dumnezeu. Adică Through a Glass Darkly - Winter Light - The Silence. Through a Glass Darkly e povestea unei femei - fiică, soţie, soră - abia întoarsă dintr-un sanatoriu, cu o boală psihică ce se tot agravează şi care, în delirurile sale, amestec de carnal şi sacru, îl vede pe Dumnezeu. De fapt, pe Dumnezeu îl aşteaptă o întreagă lume iluzorie, în care Karin (Harriet Andersson) se scufundă în timpul crizelor sale. Dumnezeul lui Bergman e Godot al lui Beckett... două figuri care aproape că se pot confunda. Dacă Godot nu vine, măcar personajul lui Bergman îl vede pe Dumnezeu. Citez din memorie... "Dumnezeu e un paianjen imens, cu faţa împietrită, care încearcă să mă pătrundă (penetrate - în engleză, deci putem liniştiţi lua şi trimiterea sexuală a cuvîntului)".
Karin din Through a Glass Darkly e doar una din măştile Femeii Bergmaniene. Şi nu supralicitez cu majusculele. Femeia lui Bergman e o fiinţă prinsă între două lumi, puternic interiorizată - rar apar figuri feminine luminoase în filmele sale si singurul care-mi vine acum în minte e cel al Miei, din A şaptea pecete... Da, şi a Sarei din Fragii sălbatici (ambele, jucate de Bibi Andersson) - care se zbate tăcută pe marginea abisului, ruptă în bucăţi de identităţile sale sociale şi psihice. E mama, e soţia, e sora. Toate femeile din filmele lui Bergman fiind un tribut adus femeilor din viaţa reală, datorită puternicelor similarităţi cu momente din biografia regizorului.
De data aceasta, Karin se luptă cu Dumnezeu. Cine e Dumnezeu pentru Bergman? E conştiinţa individului că există ceva, că trebuie să existe ceva dincolo de moarte. Cred că aşa ar fi cel mai uşor de spus: Dumnezeul lui Bergman e frica de moarte, e spaima că dincolo de moarte nu mai există nimic, că e numai descompunere, că e numai carne putredă. Toate ironiile lui la adresa existenţei lui Dumnezeu, toate personajele pe care le abandonează spaimei, contrabalasate de cele salvate şi pline de speranţă (aici mă întorc la A şaptea pecete) nu sînt decît o împungere a lui Dumnezeu. Ca şi cînd ai zgîlţîi un om leşinat, l-ai pălmui, numai să-l vezi reacţionînd. Să ştii că e viu.
De aceea, ochii femeilor lui Bergman caută mai degrabă în sus, căutarea fiind de cele mai multe ori una interioară. Feţele sînt luminoase, marcate de anxietate sau de renunţare.
Nu am trecut în revistă aici argumentele biografice pentru ceea ce am afirmat. Nu am de gînd să o fac deocadată, ele fiind la dispoziţia oricui atît în interviuri, cît mai ales în cărţile scrise de Bergman, de la autobiografia Lanterna Magică, pînă la aşa-zisele ficţiuni, Imagini sau Copil de duminică.
De ce am obosit, domnule Bergman? De aşteptare.

I had a dream

O zi foarte proastă, extrem de proastă, cea mai proastă. Panaceu. Time for a dream. Arizona Dream.
Dacă începem cu începutul va trebui să recunosc că Arizona Dream este, după părerea ea, cel mai bun film al lui Kusturica. Nu numai din afara curentului balcanofil, ci dintotdeauna. Are toate ingredientele specifice lui şi nimic din ce aduce în filmele care urmează nu pare să fie proaspăt, după Arizona Dream.
Tensiune de la început pînă la sfîrşit, un climax perfect (sinuciderea lui Grace), vise perfecte, triunghiuri amoroase la fel. Niciodată nu mă voi putea uita la Arizona Dream cu luciditate, cu ochiul "analitic"...
... Şi atunci Emir i-a spus analistului, eat shit and die. This is a dream. Şi atît.
Nu vreau să se înţeleagă de aici că nu-mi place nimic din ce a făcut Kusturica după Arizona Dream. Pentru că ar fi nedrept din partea mea. Dar nu cred că există scene mai bune de "visat cu" decît cele cu şirurile de cadillacuri roz, decît cîinele totemic, decît armata de broaşte ţestoase, decît urcatul la cer (suportat narativ de "pe o scară de maşini"), decît sinuciderea cu un ritual atît de est-european cum este cea a lui Grace, decît penbilul jocului de-a North by Northwest, ruleta rusească... şi sînt atît de multe. Şi nu există moment mai plăcut - pentru mine, în nicunul din filmele pe care le-am văzut - decît atunci cînd, noaptea, Elaine (Faye Dunaway) îi povesteşte lui Alex (un Johnny Depp care încă nu deborda de macho-isme) despre cum ştia că putea zbura, cînd era mică, cum îi era frică să nu afle ceilalţi, ca să nu cadă, cum cameră o învăluie, se roteşte în jurul ei, o cuprinde... cum, de pe scaunul ei, pare că zboară.
Dincolo de replicile demenţiale, e nebunia imaginilor, e un regizor care nu-şi cunoaşte limitele, care pare că lucrează instinctiv, plusează şi tot plusează, pulsează. Te face să uiţi cam de tot ce e dincolo de uşile cinematografului, pentru că geografia lui, în ciuda locurilor şi spaţiilor recogniscibile, nu are nimic terestru în ea.
Vă las să-l vedeţi, dacă nu l-aţi văzut, sau să-l revedeţi dacă v-a plăcut. Sînt chiar curios ce momente preferate au cei care au văzut filmul.

P.S. Scuze, dar pe Arizona Dream, aşa cum am mai spus, nu pot să dau decît o colecţie de sentimentalisme... dar nu ieftine.

Kinekoncept

Argument 1.
Am observat că de ceva vreme încoace cam toate lucrurile trec după un film. Bun sau rău, îmi canalizez energiile negative spre ecran, fie că e în întunericul cinemtografului, fie că e ecranul mic al laptopului. Filmul face bine. Pînă acum, nu am găsit unul care să facă rău. Oricît de bun sau de prost, de romanţios sau de violent.
Drept urmare, în fiecare zi am de gînd să mă invit la film. Să-mi pun retina pe imagini mişcătoare, care pînă la urmă poate că o să facă numai bine.

Argument 2.
De film se leagă mai toate promisiunile mele neîmplinite. Dacă acest blog va merge, atunci greşelile-mi vor fi puţin iertate. Dacă blogul va deveni unul interactiv, atunci, la un an de existenţă vom cîştiga ceva serios: promit să le fac rost de filmul preferat tuturor celor care postează şi vom organiza şi o mega-vizionare... poate chiar de 24 de ore. :)