Banii noştri, filmul nostru, noaptea noastră

Ieri am avut timp să văd ultimul film al fraţilor de buget Joaquin Phoenix şi Mark Wahlberg, un duo de producători şi un trio actoricesc care o are la mijloc pe hottissima Eva Mendes. Adăugaţi la distribuţie şi numele lui Robert Duvall şi vă dă un afiş bun de vîndut orice film. După ce vezi Noaptea e a noastră (We Own The Night) chiar îţi dai seama că ar fi putut fi orice film. În We Own The Night, Phoenix e băiatul bun în fond, rău datorită împrejuărilor, dar eminamente bun, iar Wahlberg e fratele lui, băiatul bun, dar totuşi rău în anumite împrejurări, dar eminamente bun. Robert Duvall e un şef de poliţie "legendar", care i-a puit pe cei doi fii şi care trebuie să le suporte fiţele cam tot timpul. Cine e Eva Mendes atunci? Eva e joker-ul care intră în acţiune cînd băieţii îşi dau seama că nu e prea iese povestea, că dialogurile sînt lungi şi plicticoase, că părţile de "action" sunt prea scurte şi fără vlagă. Şi Eva, ca şi ceilalţi actori, suferă de "complexitate", pentru că aşa s-a gîndit scenaristul şi regizorul James Gray că ar da mai bine. Drept urmare şi Eva e o tipă bună (nu numai fizic), rea în anumite împrejurări, dar eminamente bună.
We Own the Night e doar un alt film cu poliţişti şi mafioţi, cu răzbunări, cu oameni cu mai multe feţe, în care ar trebui să-ţi dai seama de cît de eroic au luptat poliţiştii americani împotriva crimei organizate. În schimb, autorii nu fac decît să repete aceleaşi clişee ale genului, atît narativ cît şi vizual, ca să escaladeze spre un final patetic, dulceag şi lăcrimos. Mergeţi numai dacă vă place genul şi simţiţi nevoia să-l bifaţi şi filmul ăsta.

Notă: Două lucruri nu am înţeles, dar nu au foarte mare legătură cu filmul:
1. De ce au venit cîteva profesoare cu o clasă de eleve de clasa a cincea sau a patra deşi pe afiş scria Nerecomandat sub 15 ani şi cum le-au explicat de ce gemea doamna Eva Mendes cînd stătea cu sînii goi şi domnul Joaquin Pheonix îşi mişca mîna în chiloţii ei.
2. De ce pe panoul de most wanted era mereu acelaşi portret-robot (filmul se întinde pe aproape jumătate de an) şi de ce îmi semăna aşa de mult cu Alex. Leo Şerban.

România, ca o legiune straina

"România e o ţară în Africa, noi trăim în găuri insalubre, sub pământ, suntem canibali, vînăm şobolani cu arcu', nu avem maşini, că ne deplasăm prin copaci vopsiţi în galben şi toate construcţiile care le puteţi admira dacă alegeţi să faceţi o excursie pe aceste meleaguri sunt construite de o civilizaţie superioară cu care noi nu avem nici o legătură. Vă mulţumim!". Citat perfect pentru un film defect, de la Paraziţii, pentru conu' Daneliuc, care a recidivat în film cu finanţarea noastră, a proştilor care cotizează la bugetul din care suge CNC-ul şi al fraierilor care au dat şi vor mai da bani să vadă "admirabila" Legiune străină. Amin!

Săptămîna asta, ca tot clujeanul de rînd, am avut de ales între filme multe şi proaste. Cele mai răsărite sînt, poate Busola de Aur şi L-am servit pe regele Angliei, dar şi ele lasă de dorit. Cu tot spiritul patriotic am ales să văd Legiunea străină a lui Mircea Daneliuc, film de 7 şi 5 lei la casa de bilete, dar de 2 lei în sală. După jumătate de oră, amicul M. a renunţat. S-a dus la 10.000 B.C. Nu ştiu dacă m-am simţit mai patriot sau mai fraier că am stat cu Daneliuc pînă la sfîrşit. Şi problema nu-i cu sfîrşitul... nu numai, adică. Filmul e putred da capo al fine. Mai exact, de la un generic la altul, în toată splendoarea lui de film galben, patetic şi amatoricesc.

Daneliuc creează, cu toată înverşunarea de care este capabil, o Românie pe care noi ar trebui s-o luăm de bună. Acţiunea se petrece undeva în nordul Moldovei, prin judeţul Suceava, unde gripa aviară loveşte greu într-o populaţie de babe, de oameni care au singurul scop de a ieşi din ţară pentru a popula Europa cu această "legiune străină", de căpşunari, bişniţari, curve, hoţi, violatori, cerşetori bla bla bla. Rică Răducanu (ales pentru notorietate, nu pentru calităţile sale actoriceşti!) e un căpătuit, un fel de baron local mereu în tranzit, pe numele mic, Maricel. Dar asta nu e povestea lui. Oana Piecnita este Lilica, o duduie cu aere de "imancipată", o doamnă de carne şi fier a comunei, şi ea cu succes la export. Dar nu e nici povestea ei. Despina Stanescu e Vergina, mama Lilicăi, o bătrînă care-şi pune capul pe şine de sărăcie şi disperare - gripa aviară i-a eliminat păsăretul din curte - dar cu sute de euro sub pernă şi care se foloseşte şmechereşte de un jaf real şi un viol imaginar. Bineînţeles, nu-i nici povestea ei. Mitu, Aurel şi Stelică sunt trei prieteni, ca trei ciobănaşi mioritici, primul soldat în termen, al doilea poliţai comunal (good cop, of course) şi soţul Lelicăi, iar al treilea bişniţar local şi hoţ de benzină. Cumva, ai crede că e povestea lor, a celor trei naivi care vor să scape de o ţară de căcat şi să aterizeze drept în faimoasa Legiune străină, unde e rigoare, e luptă de supravieţuire, e "toţi pentru unul şi unul pentru toţi". Fără să-şi dea seama însă - că de aia îs ţărani proşti spre deosebire de regizorul "filosof" - că de fapt România e mai ceva decît legiunea străină, că e o junglă absurdă, numai că aici nu merge faza cu "toţi pentru unul, unul pentru toţi".

Asta e povestea, pe scurt. Oricum e plină de, cum se spune la noi, în Moldova, bălării. Daneliuc îşi propune să treacă dincolo de realitatea imediată, prin scene parcă trase la indigo după creaţia extrem-naţionalistă eminesciană şi puternic alegorice. Cei care "sug sîngele poporului", asemeni lipitorilor care-l parazitează pe Aurel la finalul filmului şi apoi, cînd îl părăsesc, devin nu numai o metaforă de foarte prost gust, ci şi un loc comun de zile mari. Daneliuc nu-şi poate duce scenariul dincolo de aceste clişee încrîncenate. S-a blocat acolo şi nu cred că va mai putea să se desprindă de optica asta. Never ever.

Cel mai mare păcat al filmului pe care l-a creat cel care a fost odată un mare regizor e că România anilor 2006-2007 (la care se raportează regizorul şi scenaristul) oricît de caricatural şi de puternic ar vrea s-o schiomonosească Daneliuc, nu mai arată aşa. E ca şi cum eu, ca să demonstrez că patru măgari au 20 de picioare împreună, mă încăpăţînez să pornesc de la premisa că un măgar are, de regulă, cinci picioare. Poate că vă vine greu să credeţi, dar, domnule Daneliuc, România pe care încercaţi dumneavoastră să o luaţi la bani mărunţi, nu mai există. S-a dus de prin anii 90 şi n-o să mai revină. E o moară de vînt cu care vă încăpăţînaţi să vă bateţi, dar nu pentru vreo cauză nobilă, ci pentru propriul orgoliu. Dacă nu există, veţi cîştiga, cu siguranţă.

Tehnic, filmul e un dezastru. Nu am putut reţine decît un cadru mai lucrat, dar şi ăla ridicat inutil la rangul de secvenţă, aşa-zisul soundtrack e total pe lîngă şi, de obicei, nu e bine să te bazezi pe Andrieş să-ţi facă, într-un cîntec, morala unui film pe care nu poţi să-l construieşti. E un fel de "să vă cînte domnu' Andrieş despre ce e filmu' ăsta, că nu mai am răbdare să vă fac să înţelegeţi". Şi să nu uităm imaginea nostalgic-comunistă, virată în galben ca filmele româneşti ale anilor 70, solară, am zice.

La final, mă simt dator să transcriu replica unui poliţai din filmele americane: "Nimic de văzut aici. Circulaţi, circulaţi!"

This is fuckin' England, mate...

Warning: Post cu Pink Floyd în urechi.

Am revenit din morţi şi am să vă recomand o groază de filme. Nu ştiu exact cu care să încep, dar cred că cel mai bun pe care l-am văzut în ultimele săptămîni a fost ultra-britanicul This is England, scris şi regizat de insularul Shane Meadows. În 2006, This is England lua un premiu BAFTA pentru cel mai bun film britanic, ratîndu-l pe cel pentru cel mai bun scenariu. Scenariu care are la bază puternice elemente autobiografice, personajul central fiind creat după chipul şi asemănarea lui Meadows. De altfel, tînărul actor Thomas Turgoose a primit premiul pentru cel mai bun debut în film al British Independent Film Awards, în 2006, pe cînd avea numai 14 ani.
This is England e un alt film al tinerilor furioşi britanici, în care veţi recunoaşte cu uşurinţă elemente de atmosferă - şi nu numai - care trimit clar la Trainspotting, Lock, Stock and Two Smoking Barrels şi, evident, la filmul pe care vrea să îl "moştenească" cel mai mult, A Clockwork Orange (Portocala mecanică) a lui Kubrick.

Personajul principal e Shaun, un tînăr britanic al cărui tată a murit "pentru ţară" în controversatul război întreţinut de Doamna de Fier a Marii Britanii (Margaret Thatcher) în Insulele Falkland. Shaun îşi găseşte forţa într-un grup de skinheads destul de paşnici, pentru ca apoi să urce treptele violenţei alături de un fost puşcăriaş, adept al grupurilor rasiste britanice. De la mimetism pînă la participare nu e decît un pas, e graniţa pe care orfanul traumatizat de război e atras să o treacă.

This is England e, în primul rînd, un film politic, una dintre uzitatele încercări de a stîrpi răul arătîndu-ţi formele sale maxime. În mic, e "tratamentul" la care era supus Alex, personajul principal din Portocala Mecanică, numai că, de această dată, la el e supus spectatorul. Şi Anglia lui Meadows, la fel ca cea imaginată de Kubrick, Boyle (prin intermediul lui Irvine Welsh), Ritchie sau mulţi alţii este una a distrugerii şi a auto-distrugerii, a furiei, a răzbunării, care se întorc împotriva britanicilor. Există o zicală anglo-saxonă care spune că "No man is an island". "But Britain is", ar trebui să adăugăm. Spre deosebire de cinematografia americană, cea britanică nu a rezolvat problemele sociale şi politice pe care le-a experimentat ţara mutînd problemele în ţinuturi aflate la mii de kilometri depărtare, în Irak-uri, Cambodgii, Vietnamuri. Tensiunea socială - datorată crizelor eterne - nu a fost tradusă în film prin supereroi sau supersoldaţi ramboici, supape perfecte pentru astfel de probleme interne. În filmul britanic, furia e pe faţă, e în interior. Violenţa - în special a anilor 80 - e marfa de export a cinematografiei britanice în ultima vreme, trademark-ul ei.

Din punct de vedere tehnic, filmul mizează pe imaginea nefinisată, de videoclip brit, Meadows preferă prim-planurile şi evită efectele de orice fel, chiar şi muzica externă. Un singur moment din film e pus în valoare de soundtrack, într-o variantă asemănătoare celei folosite de Aronofsky în Requiem for a Dream.

De ce Pink Floyd? Aşa am simţit după ce am văzut filmul: "Mother, do you think they'll drop the bomb?"