Sa rizi englezeste e mai sanatos

Dacă pentru filmele horror ne-am reorietat, comediile bune la păstrăm în acelaşi spaţiu, mai exact în spiritul cel mai profund al bătrînei Britanii. De cîţiva ani încoace, cele mai bune filme de comedie vin din Marea Britanie, iar cele mai bune poante se servesc cu accent aferent si ceai cu lapte... sau lămîie.

E cazul trilogiei cuplului Simon Pegg şi Edgar Wright, pe care cei doi au botezat-o Blood and Ice Cream. Prima parte a fost parodia horror (mai exact, după cum au descris-o autorii, romance-zombie-comedy) Shaun of the Dead. Mult sînge, multă îngheţată şi destule faze tari create de cuplul Simon Pegg şi Nick Frost. Povestea a doi looseri care se trezesc (cu greu, ce-i drept) în ziua în care pămîntul - aka Londra - este atacat de zombie, toată lumea e zombificată, iar morţii se trezesc ca să muşte puţin din ce vin. Parodie evidentă la toate filmele cu zombie, în special la celebrul Dawn of the Dead, "tata lor" în horrorurile de gen. Filmul a fost foarte bine primit atît în Marea Britanie, cît şi în State, aducîndu-i laolaltă pe majoritatea actorilor de comedie britanici.

Mult mai reuşit este însă recentul Hot fuzz, care rulează acum la Cinema Arta, în Cluj. Unul dintre puţinele filme poliţiste de pe insulă - după cum remarca Edgar Wright - dar şi acesta parodie. Simon Pegg e de această dată un poliţist londonez, cel mai tare poliţist de pe insulă, care "avansat" şi trimis să lucreze într-un sătuc, aparent fără criminalitate. În echipă cu naivul poliţist local, Danny Butterman (Nick Frost), investighează morţile suspecte şi lipsa de criminalitate... şi mai suspectă. Dau peste o încurcătură de iţe demne de un Sherlock Holmes şi de răspunsuri a la Agatha Christie.

Cum Danny Butterman e, ca orice om care se crede în afara acţiunii, un mare fan al filmelor poliţiste şi de acţiune, mare fan de Bad Boys, Point Break şi Lethal Weapon, Hot Fuzz devine dublura comică a acestora, alimentată de cel mai sănătos umor britanic. Iar felul în care este lucrat filmul arată că, în cei trei ani care s-au scurs între Shaun of the Dead (2004) şi Hot Fuzz (2007) realizatorii şi-au mai exersat mîna, au mai alimentat bugetele, iar soluţiile alese în felul în care exploatează imaginea şi sunetul completează scenariul foarte bine făcut.
Nu-mi rămîne decît să vi le recomand pe amîndouă, în special Hot Fuzz.

Redescoperirea horrorului

Cam o dată pe săptămînă începe căutarea „disperată” a unui film de groază... bun. Din atîtea titluri şi atîtea note de 2-3-4-5 (maxim) poţi alege cu greu. Am văzut, de exemplu, începutul filmului The Mad, care se vrea un fel de comedie (nu parodie!) horror, cu vaci nebune şi oameni care înnebunesc după ce la mănîncă, cu blow-job-uri fulger şi hamburgeri care umblă şi atacă prin surpindere. O varză de film. N-am rezistat mai mult de 10 minute.

Am început deja să ocolim mult-mulsa (apropo de vaci) cinematografie asiatică de gen care devine tot mai flască de la an la an şi ne orientăm spre „pieţe” mai exotice. Spre exemplu, Spania, de unde aşteptăm – de ceva vreme – L’Orfanato, iar aseară am văzut-o pe senora Spania în coproducţie cu senor Mexic, în Kilometro 31.

Film destul de OK, desi cotat sub nivelul lui, cu un inceput-cliseu (cineva loveste cu masina pe altcineva) si cu o continuare mai desteapta. Pacat de unele dialoguri care o cam dau in bara, dar are efecte interesante, poveste mai complexa de hack&slash, iar atmosfera e intretinuta de un sunet chiar infiorator. De fapt, sunetul cred ca e unul dintre lucrurile cele mai bune din Kilometro 31, si marea lipsa a filmelor de gen facute la Hollywood sau la Asiawood. Actorii sint destul de rasariti, tensiunea e mai mult decit suficienta si, desi nu va deveni un clasic al genului, e o descoperire placuta pentru amatorii de povesti cu stafii si alte fantasme ale intunericului.

O cronica aminata

Acum ca a trecut valul, pot sa postez si eu ce imi mai ramasese de spus despre 4,3,2... Da, ati citit bine, despre 4,3,2... Premiile le-a meritat, cele pe care nu le-a primit, pacat ca nu le-a primit, dar nu poti avea totul, ca sa spunem asa... Asta scriam acum ceva vreme in revista Steaua:

"4, 3, 2, dar totusi primul
Acesta ar fi, cred, singurul titlu pe care l-aş mai putea da, în condiţiile în care, nu cred că mai există individ care să fi avut vreodată tastatura la degete şi să nu fi scris ceva despre filmul lui Mungiu, 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile. Faptul că mă trezesc să „vorbesc” despre film abia acum, mă plasează într-un retard confortabil. Pentru că aşa cum au apărut, la fel s-au şi stins ecourile şi acum e linişte. Din păcate, o dramă există: faptul că, în numai cîteva zile, toţi au reuşit să spună tot, să interpreteze şi suprainterpreteze, să laude, să înjure, să strîmbe din nas româneşte (ştim cu toţii cum se uită românul, cu aerul acela de „e bun băiatu’ , da’ totuşi”). De aceea, tot ce-mi rămîne e să abuzez de subiectivisme, scurt şi incomplet.

Dacă filmul lui Mungiu, la fel ca Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu, a reuşit să împartă – imperfect, desigur – România în două (şi nu în smintiţi şi în mişei), eu trebuie să declar din capul locului că mă număr printre cei care au ieşit luminaţi de la film, ca şi cum aş fi găsit cine ştie ce diamante în mocirla porcilor. Pentru că filmul lui Cristian Mungiu îşi merită laudele, fiind peste ceea ce se mai face la noi, şi cu siguranţă peste ce mai apucă să finanţeze CNC-ul.

Nu o să încep să înşir eternele „(nu) mi-a plăcut pentru că”, ci aş vrea să mă opresc asupra unui element ciudat al filmului, care m-a încărcat ulterior, adăugîndu-i plusuri considerabile. Şi anume, filmul lui Mungiu este primul film care mi-a creat senzaţia acută că „există viaţă şi dincolo de film”. În 4, 3, 2, lucrurile şi oamenii au o viaţă a lor, care nu e surprinsă de nici o cameră de luat vederi. Să ne gîndim numai la cîteva momente, cum este cel al tatălui care, deşi anunţat, nu mai vine să-şi vadă fata (sau poate a venit, în lumea aceea independentă de film), a buletinului atît de important, dar totuşi uitat de toată lumea la recepţia hotelului, secvenţa mersului cu autobuzul şi cu biletul (dincolo de reconstiuirea atmosferei istorice), discuţia aparent nejustificat de aprinsă a lui Bebe cu mama sa etc. La fel ca acestea, mai există şi alte momente care lansează nuclee narative dincolo de film şi care conturează o lume formată – aşa cum sugerează şi finalul – din oameni şi poveşti care se ridică la suprafaţă, se despart sau se ciocnesc la fel ca bulele dintr-un pahar cu apă minerală. Cam aşa cum au făcut toţi cei care, într-o formă sau alta, au scris două cuvinte despre cel mai bun film al lui Mungiu şi, indiscutabil, cel mai bun film al tinerei generaţii de regizori români.

Poate că am supralicitat, dar nu trebuie să ne fie teamă să facem acest lucru. Dacă Mungiu s-ar fi născut în altă parte, nu într-o zonă în care acum nu mai poate fi văzut pentru că cinematografia a murit odată cu cinematografele, poate „critica” mai degraba morală sau moralistă nu s-ar fi scindat atît de mult între apărători naivi şi atacatori cu spume la gură, ci ar fi preluat exemplul modestiei şi moderaţiei cu care lucrează un regizor care îşi dă seama că încă nu a dat tot ce e mai bun."

Juno cu J. de la Junona

Cu scuzele de rigoare pentru M. că nu mă mobilizez să-l "desfiinţez" încă din seara asta, profit de faptul că baieţii de la UPC toarnă biţi în ţeavă (vina mea de data asta... neplătit. sorry, guys!) şi bag cîteva rînduri despre Juno. Tocmai ce l-am văzut şi, sub impresia proaspătă, i-aş da chiar un vot de încredere, în vederea Oscarurilor ce dau să vină (Bad Oscars without Mungiu!!!). Sper să aibă succes, chiar dacă, deocamdată are mai multe nominalizări decît premii.
Deşi e vîndut ca film de comedie, nu vă aşteptaţi să crăpaţi de rîs în timp ce o gaşcă de cretini îşi dau cu bîte în cap. E mult mai bine lucrat (chiar mai bine decît lăudatul Little Miss Sunshine, de anul trecut), atît ca scenariu, cît şi ca regie şi am de remarcat şi două actriţe care îşi duc treaba la capăt cu brio: mezina (sweet 20...) Ellen Page, nominalizată de mai multe ori pentru "cea mai bună actriţă în rol principal", şi titrata deja Jennifer Garner, într-un rol care o prinde chiar bine, mai sensibilă, mai umană, mai zdrobită.
Pe scurt, Juno (nu de la oraşul dinAlaska, ci de la frumoasa şi exigenta Iunona, mult-înşelata şi răzbunătoarea lui Zeus soţie) e o adolescentă în jeanşi şi tricouri în dungi (şosete aşijderea!) care din virgină ajunge viitoare mămică. Se întîmplă. Într-un fotoliu. Dragostea? Vine după aceea. E simplu şi complicat în acelaşi timp. E despre tinereţe, simplitate, idealuri (prea rar verificate pe teren), familie, dragoste, sacrificii (toate chestiile alea pe care le aşteptăm de la americani). În acelaşi timp, e despre disperare, dezamăgire, rupturi şi pierderi ireparabile. Dar e optimist.
Poantele nu sînt multe, umorul - cam numai de limbaj - e presărat într-o mare de scene care numai să rîzi nu te fac. O poveste neobişnuit de complexă pentru aşteptările mele, personaje cu adîncime, cu trecut, bine creionate. Multe prim-planuri care dau filmului exact acea notă de familiaritate, completate de decorurile în cheie naivă şi muzica... un deliciu indie-country.
Juno va veni săptămînile viitoare, dacă nu mă înşel, şi în Cluj şi vi-l recomand , mai ales celor care încă n-aţi ieşt din depresiapost-festum.
Mai multe nu vă spun, să nu vă stric plăcerea de-al vedea. Doar să fiţi atenţi la detaliile bine lucrate de regizorul Jason Reitman (Thank You for Smoking, Consent şamd).

Cincinal cu feeling digital

47. LB. Nikko. Nikki. Maimuţa ţipă ca în filmele horror. Cine e ea? (actriţa, nu maimuţa...) Cîine – iepuri – circ. Fantoma. Camera obscură. Dorothy Lamor. Poveşti populare ale ţiganilor polonezi. Cine e ea? Prostituate din Europa centrală. Cam astea ar fi elementele. Bricolaţi băieţi, numai bricolaţi şi poate vă iese, pînă la final, măcar jumătate din story-ul pus la cale de David Lynch în Inland Empire, lungmetrajul cu care cineastul american s-a mai achitat de un cincinal al carierei sale.

Nu mai are nici un rost să intrăm aici şi acum în ample tratate de criptologie lynchologică. Spaţiul e de departe insuficient. Pentru cei care după ce au ieşit din sală cu rotiţele înţepenite de la atîtea tăieturi dadaiste cîte execută mr. Lynch în cel mai recent film al său, există, slavă Domnului!, o duzină de poveşti refăcute de specialişti (obsedaţi pentru alţii) în decriptarea părţii bizare a lui Lynch. Mai ceva decît adepţii lui Dan Brown, toţi cei care sparg codurile acestui minunat – pînă la urmă – „da Lynchi” se bat în interpretări, scot tratatele pe masă, măsoară, taie şi, pînă la urmă, tot le iese. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi în cazul lui Inland Empire, la care regizorul american i-a întărîtat anunţînd că a puit un film menit să facă sens. Întru totul.

Numai că Inland Empire, dincolo de poveste şi interpretări, e atmosferă. Lynchiană sută la sută. Aproape trei ore în care te prinde şi te ţine în priza suprarealismului, în care pluteşti în lichidul vîscos şi coşmaresc al minţii (bolnave, ar spune unii) artistului american. Complet în digital, cu o consistenţă puţin peste ceea ce ar ieşi de pe urma unui telefon mobil mai inteligent, filmul reuşeşte însă perfecţiunea pentru cîteva momente, pentru ca apoi să se scufunde în acest nou tip de verité al generaţiei „-18”. Nu mă gîndesc aici la momentele impresionistice care l-au atins pe Andrei Gorzo la sentiment (criticul dilematograf dînd ca piesă de rezistenţă lacrima ce curge – la un moment dat – pe obrazul Laurei Dern), ci la jocurile de lumini ce o cuprind pe aceeaşi Dern în momentul în care se află pe platoul de filmare, la clar-obscurul ce înghite jumătate din film sau la cadrele care o hăituiesc pe Karolina Gruszka (creditată ca The Lost Girl). Şi, cu riscul de a intra în opoziţie totală cu „anti”-opinantul meu, trebuie să-i avertizez atît pe amatorii de Lynch, cît şi pe cei care nu-l înghit că, în Inland Empire se pot lovi de cele mai sensibile imagini cărora le-a dat naştere cineastul în toţi aceşti 30 de ani de lungmetraj.

Americanul marşează pe aceleaşi teme: al delirului, al visului, al demenţei (dacă e să fim drastici), al lumii incontrolabile a minţii. Nu lipsesc punerile în abis care se aglomerează în final şi care ies destul de şifonate la întîlnirea cu spectatorul secolului XXI, nici preluările aproape integrale de secvenţe din scurtmetrajele lynchiene lansate între Mulholland Drive şi Inland Empire. De la iepurii din serialul Rabbits, pînă la copierea unor trăiri identice cu cele ale personajului central din Darkened Room, Lynch „trece pe curat” ceea ce a experimentat – ca tehnică de filmare, mizanscenă, montaj – în scurtmetrajele amintite mai sus, astfel încît ceea ce laudă unii ca „experiment” în Inland Empire nu prea există.

Aţi înţeles? Nu contează dacă da sau dacă nu. E Lynch. E un deliciu pentru gurmanzii cinematografici, iar Inland Empire nu e nimic altceva decît Marea Crăpelniţă a unui regizor care nu a obosit, cum îl tot acuză unii şi alţii, ci care s-a detaşat cu orgoliu şi aroganţă de ceea ce se întîmplă în jurul lui şi care acum nu mai lucrează decît pentru a perfecţiona un canon propriu. Un canon care implică nebunia regizorului şi sminteala temporară (confundată de cei care nu intră în joc cu snobismul) a spectatorului. Căci, pe bună dreptate, trebuie să fii nebun ca să-ţi placă Lynch.

(Text apărut în revista Man.In.Fest, nr. 3-4/2007)

Lynch, Biblia, Eraserhead

"Eraserhead este cel mai spiritual film al meu. Nimeni nu-mi intelege aceasta afirmatie, dar asa e.

Eraserhead se dezvolta intr-un anume fel si nu stiam exact ce insemna. Cautam o cheie pentru a descuia intelesul secventelor. Desigur, le intelegeam pe unele, insa nu stiam cum anume sa le unesc. Era ca un fel de lupta. Asa ca, am luat Biblia si am inceput sa o citesc. Si intr-o zi am dat peste o propozitie. Am inchis Biblia, pentru ca era exact ce-mi trebuia, exact ceea ce cautam. Apoi am vazut intreg ansamblul, ca un tot unitar. Iar imaginea vizualizata s-a transpus in practica in proportie de 100%.
Nu cred ca voi spune cuiva care este acea propozitie".
David Lynch, Cum sa prinzi pestele mare, Humanitas, 2007.

Fellini si politica

"Nu sunt si nu am fost niciodata un homo politicus. Politica si sportul ma lasa complet indiferent, fara reactii, inerent si aiurea (...) Recunosc ca atitudinea mea e oarecum nevrotica, un refuz de maturizare, determinat in mare parte si de faptul ca am crescut in timpul fascismului, ca am respins orice fel de participare directa, personala, la politica, in afara manifestarilor exterioare de tipul cortegiilor; capatind din acea vreme convingerea ca politica este ceva pentru (...) Asadar, limitele mele, in care ma aflu prins si azi, sunt acelea de a nu fi respirat, din anii in care m-am format, adevarata semnificatie a democratiei, alta decit cea care ne parvenea prin lectiile de greaca si filozofie, de la modele atat de indepartate de parca ar fi fost science-fiction: polis, guvernarea de catre popor, Atena, cetateanul, drepturile si indatoririle, Platon, Pericle, Socrate, maieutica..."
(in Fellini despre Fellini, Convorbiri despre cinema cu Giovanni Grazzini, Editura Humanitas, 2007)

Madame Jane si Mister Moliere

In ultimele doua saptamini, cinematograful Arta a proiectat doua filme egale ca valoare si ca demers, desi fiecare situat de fiecare parte a Canalului Minecii si fiecare cu orgoliile lui. Saptamina trecuta am vazut si am gustat britanicul pur-singe "Becoming Jane" (fictiune pe viata prozatoarei britanice Jane Austen), iar saptamina asta, clujenii pot vedea "Moliere", evident, o alta pseudo-biografie a lui Jean-Baptiste Poquelin, aka, Moliere. Va recomand ambele filme, pentru o dupa-masa de duminica, abia treziti din mahmureala, lipsiti de orice intentie de a gindi dincolo de ceea ce e evident.

"Becoming Jane", cu frumoasa Anne Hathaway si promitatorul tinar britanic James McAvoy (pe care e posibil sa-l fi vazut in The Last King of Scotland si Atonement - ultimul va ajunge, la un moment dat si la noi pe ecrane), e un fel de Mindrie si prejudecata, mai ales in prima parte, mai exact, o justificare slabuta a mecanismelor psihologice ce stau in spatele celui mai important roman al lui Austen. Filmul e "witty", dar nu prea, si, din pacate, sufera de o platitudine sora cu banalitatea. Publicul a fost ingaduitor, placut surprins, pe alocuri. Unii au frisonat cind El ii spune Ei sa fuga impreuna, dar cam atit. Nimic mai mult. Nimic nemaivazut. Iar paralela imperfecta roman-cotidian, fictiune-real banalizeaza ambele dimensiuni, transformindu-le in axiome de genul: "Elizabeth Bennet e intr-o poveste cu happy-end doar pentru ca Jane Austen a ratat iubirea vietii".

De cealalta parte - doar geografic insa - e frantuzescul "Moliere", care il are drept protagonist pe Roman Duris, intr-un rol parca prea leit a Johnny Depp - in pielea capitanului Jack Sparrow. Daca "Becoming Jane" se prezenta drept drama, romance, cu accente comice, francezii din spatele lui "Moliere" mizeaza pe umor, comedia fiind chiar peste medie, de cele mai multe ori. Nu te da insa pe spate, nu rizi sa-ti pocneasca falcile, poate doara asa, un ris de salon, strident, ca sa te faci remarcat, nu prea strident insa, ca doar e de complezenta.
Cum ambele filme pun pe piedestalurile aferente prin fictiunile lor biografice doua nume majore ale literaturii universale, fiecare "aparat" de propria natiune, nu pot decit sa am intreb cum ar fi un lung metraj despre Eminescu. Oare l-ar face cineva?

Ce a mai ramas din musical?

Across the Universe este primul musical al anului, nu că ar fi trecut mult de la începutul acestuia. Oricum, e şi primul musical pe care îl văd de multă vreme pe marele ecran, după Chicago, dacă nu mă înşel. Bineînţeles, am tot revăzut anii aceştia de zeci de ori Hair, Jesus Christ Superstar, The Wall, chiar şi Moulin Rouge.
Pentru mulţi, musicalul e acum în cădere liberă. E greu să mai găseşti unul bun – spun unii. În fond, ar trebui să ne întrebăm de unde vine această criză a filmului muzical. Nu ne mai plac “frumoşii nebuni” care îşi cîntă sentimentele, care întorc lumea pe degete numai prin cîntec? Sau l-am trecut definitiv la un gen sub-mediocru, pe care îl mai realizăm doar ca să mai profităm de pe urma vechilor fani, însă cu care nici realizatorii, nici receptorii nu trebuie să-şi bată prea tare capul...
Dacă e să judecăm după Across the Universe, am pierdut musicalul atunci cînd am pus cîntecul mai presus de mesaj, cînd pe ecran se cîntă doar pentru a se cînta şi cînd nu putem face diferenţa între lungmetraj şi videoclip. Asta poţi să înţelegi din prima jumătate a filmului regizoarei Julie Taymor, Across the Universe. După o primă secvenţă patetico-kitsch, care fixează tema şi maniera în care se va lucra cu ea, urmează mai bine de o oră de alunecări fragmentate (trăiască fragmentarismul!) în spaţiu (şi, credeam eu!, timp). Across the Universe e o poveste de dragoste, pe fondul luptei împotriva războiului din Vietnam, brodată pe aproape întreaga discografie Beatles, un fel de videoclip-gigant care se chinuie să prindă sens pînă tîrziu spre final. Pe personaje le cheamă, evident, Jude (Hey, Jude!), Lucy (Lucy in the Sky with Dimonds), Prudence (Dear Prudence), numai aşa ca să prindă în bine în text (în avîntul lor artistic, realizatorii trec cu vederea adaptărea textelor ca să se muleze pe sexul personajelor şi, nu o dată, ies nişte contorsionări intresante). Iar finalul e asigurat de cea mai bagatelizată piesă a Beatleşilor, de la Mircea Radu citire, "All we need is love"... Ce să spun, ieftin pînă la sfîrşit, cu mici excepţii. Cîteva secvenţe care dau bine, pierdute printre toate celelalte pastişate sau parodiate (intenţia folosirii lor e ambigua de la un capăt la altul) după Hair, The Wall, Jesus Christ Superstar şi atît de multe altele.

Povestea fochistului-artistului Jude şi a iubitei lui burgheza-marxista-revoluţionara Lucy te ameţeşte cu ideologia ieftină (a mi se ierta această ieşire... ieftin e felul în care e pusă pe ecran), fără nici o miză. La fel şi fragmentele care se vor psihedelice, unde prostul gust frizează absolutul.
Ca să concluzionăm, cam aşa ar arăta o notare pentru Across the Universe: imagine=varza, muzica=varza (nu ma refer la Beatles, care's geniali, ci la ce au adus nou realizatorii filmului, adica nimic), coregrafie=varza, efecte=varza, story=varza. Se pare ca nimeni din cei care au dat puit acest Across the Universe nu a vazut diferenta intre "a re face varza" si "a face o mare varza".
Nota: Nu am omis intimplator nici secventele ce trimit la filmele Beatlesilor, dar prefer sa nu le comentez. Sau poate doar atit... VARZA.

Praf de stele, nu praf in ochi

In 2007, Stardust a primit un premiu. Unul singur, pentru "filmul trecut cu vederea" în anul care a trecut. La noi a rulat, din cîte ţin eu minte, în a doua parte a anului, dar n-am avut timp sa ajung la vizionare. La sfatul lui M. totuşi i-am dat de urmă şi m-am bucurat că am făcut-o. Dar nu pentru că ar fi ceva out of the ordinary din punctul de vedere al creaţiei cinematografice, ci pur şi simplu pentru poveste.

Stardust e un basm stufos, cu foarte multe personaje, cu multe planuri şi cu gust postmodern. Tînărul Tristan porneşte să-i caute blondei - deci frumoasei - satului o stea căzătoare. Tot o stea căzătoare caută şi vrăjitoarea Lamia (Michelle Pfeiffer) şi surorile ei, iar aceeaşi stea o caută şi fiii unui rege (Peter O'Toole), ca să obţină succesiunea la tron. O întrecere în toată regula, în care se mai amestecă şi un unicorn, şi o vrăjitoare, şi un hangiu şi un pirat efeminat (kinda gay), jucat de Robert de Niro. In rest, totul e destul de simplu: boy meets girl, boy and girl fall in love, boy and girl overcome the bad ones, being helped by the good ones, boy and girl live happily ever after. Aşa cum spuneam, un film potrivit pentru cei care gustă o poveste bună şi pentru cei care mai au vreme să se mai dea copii pentru vreo 2 ore.

*Stardust, R. Matthew Vaughn, S. Matthew Vaugh, Jane Goldman, Neil Gaiman (novel), A. Charlie Cox, Peter O'Toole, Rupert Everett, Michellle Pfeiffer, Claire Danes, Robert de Niro, UK-SUA, 2007.

Tragedii cotidiene

Din toată euforia trecerii anului am ieşit cu primul meu Haneke. Cu Al Şaptelea Continent am trecut în noul meu an de cinefil. Şi dacă vreunul crede, la fel ca mine, că fiecare, la începutul unui nou an, sîntem la un pas de depresie, atunci filmul de mai sus te poate aduce chiar pe culmile disperării.
Prezentarea de pe imdb e succintă şi, parafrazată, sună cam aşa: o familie îşi dă seama de problemele pe care le are, în momentul în care fiica lor, Evi, se preface că e oarbă pentru a atrage atenţia asupra-i. Atunci, Anna(mama) şi Georg(tatal) se hotărăsc să emigreze în Australia. Să-i spunem "Australia", deocamdată, pentru că, aşa cum ştiţi toţi, nu am de gînd să povestesc finalurile filmului. (Deşi îmi e mult mai greu să fac demonstraţii fără să dezvălui finalul). Pentru mine, personal, filmul a ridicat două probleme majore, una tratată de Michael Haneke (regizor şi profesor, în acelaşi timp) în Al Şaptelea Continent şi o alta mult mai personală, legată de receptarea extrem de subiectivă a filmului.

Prima e, fără nici un dubiu, problema alienării. A celor care renunţă, care aleg să rupă, să distrugă orice legătură cu "lumea asta". O familie care devine o insulă în toată arhitectura capitalistă, care nu se mai regăseşte în supermarkteuri, în slujbe, afaceri, în toată rezistenţa de pe o zi pe cealată. La sfîrşitul Războiului Rece, treziţi din pat şi din sex cu ştiri despre Gorbaciov şi Saddam (mîini de fier sau de catifea ale unor lumi îndepărtate, prezente doar prin intermediul ştirilor radio) Anna, Georg şi Evi sînt o "familie obişnuită". Stau la cină, consolează victime aflate în pragul depresiei, promovează în funcţii, au afaceri, moşteniri... suportă cu stoicism tot ce curge în jurul lor. Atunci, de ce se hotărăsc să emigreze în al şaptelea continent (pe care, aici, îl voi păstra sub numele de Australia)? Unii cronicari vorbesc despre o "moarte afectivă" prin care trec cei trei membri ai familiei. Din contră. "Moartea afectivă" este a lumii în care sînt obligaţi să se mişte cei trei, lume în care nu mai poţi fi un individ şi o unitate într-o masă de oameni. De aceea, Evi încearcă să atragă atenţia asupra ei, de aceea Georg va lua decizii majore în ceea ce priveşte viaţa profesională, de aceea, toţi trei aleg să migreze spre Al şaptelea continent. Critica lumii mass-mall-media este atît de dură încît te sufocă, te contaminează, pe tine, cel care eşti dincolo de ecran, prin urmare dincolo de acel scut protector al Atenei, cum considera Krakauer.
Oricine ar putea spune că o tragedie e o tragedie, dincolo de orice încercare de prezentare artistică a faptului cotidian (la urma urmei). O tragedie are mari şanse de a sensibiliza pe oricine (fapt pentru care "ameninţarea tragediei" stă la baza marii majorităţi a creaţiei artistice actuale), am putea spune. Atunci, unde vine rolul lui Michael Haneke. În transpunerea în imagini a atmosferei psihice, fără ostentaţie - şi asta e un mare lucru. Secvenţele lungi, depersonalizarea, o lume a obiectelor, mai degrabă decît una a fiinţelor, a automatismelor, a posesiunilor care ne posedă, pînă la urma urmei. O mortificare a lumii, în care suprimarea individului e cea mai mare tragedie nu din pricina morţii neaşteptate, ci a vieţii netrăite. O lume care te înghite asemeni pîntecelor nesfîrşite de balene (cum am învăţat odată cu Iona şi Sorescu). Haneke pune, în Al şaptelea continent, angoasa pe ecran. Cu cadraje "prinse" mai degrabă de la Antonioni, cu ritmul lui Bunuel, însă cu un mesaj-manifest care te duce mai degrabă la Tarkovski, regizorul austriac duce cu un pas mai departe "culmile disperării", înstrăinării, alienării pe care fiecare au încercat să le aducă pe ecran. Psiholog, filosof şi cineast (prin formarea academică), regizorul austriac aduce pe ecran o tragedie tipică ai cărei protagonişti nu se află nicidecum în mîna destinului potrivinic, nu fac gesturi necugetate sub influenţa iraţionalului, ci, ca nişte tragedieni moderni, plănuiesc totul pas cu pas, aleg să "plece".
Care e atmosfera celui de Al şaptelea continent. Aşa cum aminteam mai sus, Haneke mizeză pe suprimarea personalităţii personajelor pînă spre final. Marea parte a filmului, în afara momentelor de tensiune prihologică, Anna şi Geirg, în principal, sînt doar nişte corpuri. Nişte obiecte mişcătoare conectate la o serie de "aparate", reprezentate de obiectele asupra cărora insistă regizorul. La Haneke, nimic nu pare să existe dincolo de cîmp - cinematografic vorbind. Între cîmp şi hors-champ nu există decît foarte puţine legături, şi acele de factură narativă. Haneke reuşeşete să-şi ducă familia pe o insulă veritabilă, departe de tentaculele cotidianului, în care nu mai contează decît intensa trăire afectivă, în care materialul nu mai este o opţiune, iar renunţarea devine principalul motor de evadare. Un film pe care îl recomand - dar cu precauţiile necesare celui care se pregăteşte să guste din otravă.

Nota: Al doilea punct este, aşa cum am spus, unul exterior filmului şi îl voi trata într-un post ce va urma şi ţine de felul în care "realitatea" poate deveni un factor atenuator pentru imaginaţie. Despre măsura în care ne afectează mai puţin "tragedia" decît transformare ei în act artistic.

*Der Siebente Kontinent (The Seventh Continent), R. Michael Haneke, S. Michael Haneke, Johanna Teicht, A. Dieter Berner, Leni Tanzer, Birgit Doll, Austria, 1989