KINEnews - "The Wrestler" pune Leul la podea

"The Wrestler", ultimul film al lui Darren Aronofsky şi care îl are ca actor principal pe celebrul Mickey Rourke (foto dreapta), a luat Leul de Aur la Festivalul de la Veneţia. Se pare că Rourke, care interpretează un luptător în vîrstă care încearcă o revenire, a impresionat prin prestaţie juriul condus de Wim Wenders, care a regretat faptul că regulile festivalului nu-i permit să îi ofere premiul pentru cel mai bun actor. La Veneţia, un actor care a jucat în filmul cîştigător la categoria cel mai bun film nu poate primi un premiu pentru prestaţia sa.
Leul de argint, pentru cel mai bun regizor, a ajuns în Rusia, la Alexei German Jr., nominalizat pentru "Paper Soldier", povestea cursei sovietice de a duce primul om în spaţiu.
Premiul special al juriului şi cel pentru scenariu au ajuns la echipa filmului etiopian "Teza", o poveste despre dictatura din Etiopia, în timp ce actriţa americană Jennifer Lawrence a primit premiul pentru debut. Pentru detalii, consultaţi site-ul oficial al festivalului, aici.

KINEnews - "Bangkok Dangerous", timid pe primul loc

Se pare că ultimul film de acţiune care îl are ca protagonist pe Nicholas Cage, "Bangkok Dangerous", a reuşit "performanţa" de a se situa pe primul loc la box office, în cel mai slab weekend ca vînzări din ultimii cinci ani. "Bangkok Dangerous" a încasat doar 7,8 milioane de dolari, iar următoarele clasate au fost "Tropic Thunder" şi "The House Bunny". În primele cinci filme rămîne "spărgătorul de topuri", "The Dark Knight", care a încasat în acest weekend 5,7 milioane de dolari.

Back in business

Am lipsit cam mult. Mai exact am dispărut. Revin acum, dar fără promisiuni. Cînd o să fie timp o să fie şi posturi. Şi cine ştie, poate pot face şi mai mult.
Să ne citim mai des şi să nu uităm de filme.
Deocamdată, consultaţi programul cinematografelor clujene de săptămîna asta. Şi luaţi şi un trailer la filmul pe care îl aştept cel mai mult toamna asta. Blindness, ultimul lungmetraj al lui Meirelles (City of God), cu Julianne Moore. Slăbuţ cotat deocamdată, dar să aşteptăm. Click pentru trailer.

April bucăţi

Pieces of April a fost lansat în 2006, la Sundance Film Festival. După aceea a tot adunat nominalizări şi premii, mai ales la festivalurile cu gust şi pentru indie. Realizat în perioada în care actriţa principală, Katie Holmes, prindea la adolescenţi cu rolul din Dawson's Creek, filmul a fost totuşi un succes în special pentru regizor şi pentru mult mai experimentata Patricia Clarkson (recent pe marile ecrane în Dan in Real Life).

La fel ca muzica indie americană, şi Pieces of April (pe alocuri un "strămoş" al mult mai vizibilului Juno) e destul de soft, mai degrabă e ca un înveliş moale care acoperă ceva ce cade greu la stomac. Pe sfert comedie, drama scrisă şi regizată de Peter Hedges (scenarist pentru About a Boy şi Dan in Real Life şi regizor pentru ultimul) nu prea te îndeamnă la rîs. Tema gravă, cea a regăsirii, a iertării, e pusă în schema unui road-trip ce seamănă mai degrabă cu un ultim drum. Iar "bucata April" e deconstruită şi reconstruită subtil pe parcursul întregului film. Pentru că April (Katie Holmes) trebuie să fie astfel recuperată afectiv de familia (pe) care a părăsit-o şi care trece printr-una dintre acele situaţii-limită ce dau tonul marilor regăsiri în destul de multe filme americane.
Ce e de remarcat e stilul "amatoristic" de filmare, care face povestea să devină mai familiară, ingeniozitatea scenariului, fără artificii şi ruperi bruşte de ritm, jocul Patriciei Clarkson şi distribuţia foarte bine făcută. Overall, un film de văzut, mai ales pentru "indie"ni.

Să rîzi la trecut

Nu l-am mai vizitat pe Chaplin de cînd eram copil şi ai mei se tot uitau - graţie televiziunii din primii ani postcomunişti - la filmele lui Chaplin şi, mai ales, ale cuplului Laurel şi Hardy. Am mai revăzut secvenţe, dar nu am petrecut împreună mai mult de o oră.

Zilele trecute am văzut Goana după aur (The Gold Rush) film care a lăsat în istoria cinematografiei o serie de secvenţe-cheie (dacă ar fi să ne gîndim numai la mîncatul tacticos al pantofului), altele fiind ultrapastişate în secolul de cinema care a trecut.

Ce e surprinzător e faptul că Chaplin, prin comicul lui de situaţie, mai poate fi proaspăt. Că un singur om, prin intermediu gesturilor, mimicii şi cu ajutorul întregului corp, mai poate face pe cineva să rîdă - în absenţa dialogurilor amuzante, trimiterilor sexuale, scatofile etc. care fac regulile în comedia actuală. Secvenţa mea preferată rămîne cea a dansului, cînd Chaplin, în timp ce dansează cu Georgia, îşi leagă pantalonii cu funia cîinelui... De văzut.

NOTĂ: "Goana după aur exprimă viziunea lui Chaplin asupra lumii - că cei fără putere sînt buni prin definiţie, iar orice autoritate există pentru a fi subminată" (Key Film Texts)

Cruciş la crucişător

"Intolerance" întîrzie. Tot nu l-am găsit. Aşa că am trecut mai încolo, la crucişător, mai exact la "Crucişătorul Potemkin" a doua parte a trilogiei revoluţionare a lui Sergei Eisenstein. Nu vreau să fiu ipocrit şi să trîmbiţez cît de mult mi-a placut filmul, pentru că nu m-a prins. Mai ales că-l mai văzusem şi am avut aceeaşi impresie: de film foarte bine făcut, foarte tehnic, poate cu impact propagandistic în anii 20, dar destul de neinteresant la aproape un secol distanţă. Un foarte bun obiect de studiu, dar care nu oferă cine ştie ce plăceri cinefile.

Impresionant e ritmul filmului, felul în care, prin montaj, Eisenstein trece de limitările unei camere încă prea fixe, senzaţia de mişcare şi frămîntare continuă datorată exclusiv montajului. În rest, filmul nu poţi să spui că se remarcă prin altceva. Poate prin mesajul "revoluţionar", însă privit din secolul XXI toate astea nu sînt decît o lecţie de istorie a propagandei şi a filmului.

Horror, I tell you!

Am început de la începutul săptămînii (cît mă lasă şi pe mine timpul) să mă uit la o serie de filme "cu sistem". Sistemul sînt recomandările unui grup de autori americani, care au scos acum ceva ani o carte pe care au numit-o "Key Film Texts" şi în care au încercat dacă nu să stabilească un "canon", măcar să prezinte o serie de 50 de "must see"-uri.
Cum Intolerance al lui Griffith e la fel de greu de găsit ca acul în carul cu fîn, am început cu mult mai popularul horror al anilor 20, "Nosferatu: A Symphony of Horror" (Murnau, 1922, Germania). Trebuie să-l ştiţi, măcar din postere şi secvenţe, un fel de "tata lor" al genului şi mai ales al filmelor cu vampiri (nu bampiri!).
Ce e cert e că, pentru horror-istul de azi, filmul nu mai e deloc unul înfricoşător. Însă filmul conţine o serie de cadre şi de perspective excelente, numai bune de copiat, dacă ar mai rămîne loc de ele în hack and slash-urile anilor 2000.
Pentru că nu e înfricoşător, Nosferatu rămîne un fel de love-story, o tragedie centrată pe sacrificiu şi, nu în ultimul rînd - şi asta e cel mai evident - un document cinematografic. Nu vă spun mai mult, ar fi inutil pentru cei care l-au văzut şi unfair pentru cei care nu. So, go see Nosferatu... bu-hu-hu.