TIFFisme 1

Nu mai e mult şi începe Festivalul Internaţional de Film Transilvania. Din 30 mai, pînă în 8 iunie Clujul va deveni iar capitala est europeană a filmului, de toate genurile şi pentru toate gusturile. Pentru cei care n-au aflat pînă acum, Festivalul va fi deschis de ultimul film al regizorului austriac Michael Haneke, Funny Games (U.S.), remake după filmul său de succes, Funny Games (1997). Un thriller psihologic, în premieră naţională, dar o alegere oarecum atipică pentru debutul festivalului, mai ales că nu am găsit informaţii despre prezenţa lui Haneke în carne şi oase la TIFF.
Pe Rusia va cădea anul acesta Focusul, iar filmului lui Radu Munteanu, Boogie, va ateriza direct de la Cannes, iar Tamara Buciuceanu va fi omagiată în plen.
Se anunţă o lună fierbinte, aşa că staţi pe aproape. O să vă ţin la curent cu ce se întămplă la Cannes şi ce se anunţă pentru TIFF.
Să le vedem cu bine.

Big, Great, Wow!!! - Scafandrul şi fluturele

Sincer, nu mă aşteptam să-mi placă filmul lui Julien Schnabel Scafandrul şi fluturele. Om sînt şi am şi eu parti-pris-urile mele. Atunci era vorba de Oscar, de Mungiu, de 4, 3, 2 şamd. Acum, după ce l-am văzut, nu mai am nimic nici cu filmul, nici cu regizorul. Scafandrul şi fluturele e un film intens, ultra-finisat, imaginativ. Are toate ingredientele pe care le poţi căuta la o producţie "a la Cannes", de la calitatea imaginii (chiar o anumită tehnicitate), la prospeţimea scenariului şi, nu în ultimul rînd, la viziunea regizorală. Deşi e o adaptare şi bucăţile de literatură sînt lăsate intenţionat la vedere, Scafandrul şi fluturele nu dă nici un moment impresia de stătut pe care o au alte adaptări. Nebunia imaginii (derivată din arhicunoscuta expresie potrivt căreia camera de luat vederi e un ochi deschis asupra lumii) ridică filmul substanţial, pînă în apropiere noţiunii de capodoperă.
Dincolo de povestea reală, cea a lui Jean-Dominique Bauby, redactor-şef la Elle, familist convins şi afemeiat notoriu, care rămîne paralizat în urma unui accident vascular, se află o zbatere (chiar o dezbatere) continuă pe marginea limitelor corpului, a puterii imaginaţiei şi voinţei. Romanul lui Bauby, devenit materie primă pentru filmul "străin" al americanului Julien Schnabel, are "norocul" să fie pus pe ecran de un regizor care dozează melodrama, pune preţ pe ironie şi e deschis spre experiment.
Nu pot decît să-l recomand şi să spun că, pentru mine, filmul a fost "a thrill" şi că merită toate premiile pe care le-a primit.
Notă: Urmăriţi-l pe Max von Sydow în rolul bătrînului Bauby (tatăl). Un rol excepţional, la aproape 60 de ani de la debut.

Orgie vizuală - My Blueberry Nights

Cel mai recent lungmetraj al regizorului hongkonghez Wong Kar Wai e o vînătoare neobosită de imagini, unde povestea şi chiar jocul actoricesc sunt simple cenuşărese sacrificate pe altarul cadrelor spectaculoase, mizanscenei, luminilor şi filtrelor de culoare. WKW propune o orgie vizuală în toată regula, însă acest prim film al său ieşit din setting-ul cu care ne-a obişnuit – Hong Kong-ul, oraş-mixaj de oriental şi occidental – pierde enorm din intensitatea hiturilor anterioare. Nu mai e ritmul aproape perfect din In the Mood for Love, nici sondarea halucinantă a memoriei din 2046. Pe WKW nu-l mai recunoşti decît în felul în care manipulează culorile şi reflecţiile sau în deliciul jocului cu transparenţele.
Nu poate nimeni nega faptul că My Blueberry Nights e o desfătare a ochiului. Păcat însă că inteligenţa spectatorului e uitată de WKW. Pentru că poţi face dintr-un „thriller” un film anost cum a făcut Greenaway cu The Draughtsman’s Contract, sau un road trip de formare individuală splendid vizual ca My Blueberry Nights, dar dacă ignori spectatorul şi aşteptările lui (a nu se înţelege că un creator de film trebuie să dea pe bandă „ce se aşteaptă de la el”) nu faci decît un experiment vanitos. Părerea mea.

Am tendinţa de a vedea în fiecare film al fiecărui regizor un pas spre ceea ce ar putea fi, la final, opera magna, pînă la care creatorul şlefuieşte continuu, iar evoluţia sa e una crescătoare cronologic. E o imagine idilică, bineînţeles, şi poate că e chiar o grilă greşită, însă deocamdată mi-o asum.

În perspectiva asta, nu pot considera My Blueberry Nights un film slab, ci doar unul sub aşteptările pe care le-am avut de la o producţie marca WKW. Povestea e comună, ritmul e plictisitor, întîlnirile „de formare” ale tinerei Beth, Lizzie sau Elizabeth (Norah Jones) cu personajele care ar trebui să-i de-a lecţii de viaţă (cam cum făcea Harap-Alb cu furnicile, albinele sau Sfînta Miercuri) sînt forţate, cu sincope neconvingătoare.

Povestea e destul de simplă. Beth (interpretată de debutanta în actorie şi destul de ştearsa Norah Jones) e o fătucă plină de complexe, părăsită de iubit, care nu ştie să-şi rezolve problemele. Într-un bar îl întîlneşte pe Jeremy (Jude Law, într-un rol care îl prinde şi căruia îi oferă consistenţă), proprietarul localului, alături de care filozofează pe marginea cheilor uitate, plăcintelor nemîncate (un întreg arsenal de resturi). Ce urmeaza e destul de uşor de înţeles, cheia fiind oferită chiar de WKW care a definit filmul drept „cea mai lungă călătorie pentru a găsi dragostea”. Totul devine, aşa cum am mai scris, un road trip, o călătorie de formare, în care Beth se reflectă pe rînd în două femei-oglindă: soţia adulterină (o superbă Rachel Weisz) şi fiica jucătoare (Natalie Portman).

Nu îmi dau seama unde s-a petrecut ruptura dintre filmele anterioare ale lui WKW şi My Blueberry Nights. Cel mai uşor ar fi să pui totul pe seama aventurii într-un spaţiu nou, complet diferit de cel cu care ne-a obişnuit regizorul. Însă, pentru un cineast experimentat ca WKW, nu cred că acesta e răspunsul. E poate doar eşecul asiaticilor care au încercat să negocieze cele două lumi, de dincolo şi de dincoace de Marea Roşie, încercînd să ridice produse hollywoodiene par excelance prin ritm, culoare şi preţiozitate miniaturală. Ca şi cum ai împodobi de caligrame cutia unui meniu McDonald’s.

Apocalipsa după Horton

Horton e un elefant gri, care cară pe tot parcursul animaţiei care-i poartă numele o plantă-pămătuf roz pe care crede că se află o lume. Evident, nimeni nu-l crede. Pe planta-pămătuf însă chiar există o lume, o lume minisculă, cît un fir de praf, pe care un eveniment neprevăzut, precum cădearea unei picături de apă, a lansat-o "în spaţiu". Aşa a ajuns Horton, elefantul, Dumnezeu. Sau un fel de Dumnezeu, de ale cărui mişcări depinde existenţa lumii pe care traiesc micuţii "who".
Personaje ale cunoscutului - în State, mai puţin la noi - autor de cărţi pentru copii, Dr. Seuss, Horton şi toţi ceilalţi se mişcă într-o poveste pentru copii, exclusiv. Dacă la Ice Age, Shrek sau Madagascar adulţii mai puteau gusta mici şopîrle plasate în dialoguri special pentru ei, în Horton (Horton Hears a Who) acestea lipsesc cu desăvîrşire. A nu se înţelege că e ceva rău în asta.
Un mare succes de box office în Statele Unite, Horton e o poveste simplă despre familie, responsabilitate, onoare şi prietenie. E un film în care pînă şi "the bad guys" sunt domesticiţi şi ţinuţi în lesă şi-şi învaţă lecţiile pînă la final.

La cît de simplu este filmul, vi se va părea cu siguranţă că şi interpretarea mea cu elefantul-Dumnezeu e o exagerare. Însă e impresia pe care mi-a creat-o filmul, prin felul în care sunt realizate personajele principale, care seamănă izbitor ba cu The Grinch (personaj al aceluiaşi Dr. Seuss), ba cu un mixaj de personaje jucate de Jim Carrey în Bruce Almighty sau Truman Show. Sau poate a fost doar o impresie.

Trădaţi în familie - Rocco e i suoi fratelli

Ca cinefil, simţi nevoia, din cînd în cînd, să te întorci la clasici. Altfel, oricît de mult ai acoperi prin vizionări colective sau individuale producţia cinematografică contemporană, imensă din punct de vedere cantitativ, totul pare să plutească într-un ocean neclar, în care nu ştii nici unde e începutul, nici unde e sfîrşitul. Încerc să explic rudimentar nevoia mea de a mă întoarce la filmele anilor 30-40-50-60, filme care făcut istoria cinematografiei. În acelaşi timp, explicaţia mea e şi un apel către cititorii acestui blog de a se întoarce la clasici - fără a cădea în adoraţie - şi de a-şi cultiva răbdarea pentru a urmări un Tarkovski, Bergman, Fellini, Visconti, Renoir, Bunuel şi atîţia alţii.

Ieri, spre exemplu, am făcut un maraton cu filmul lui Luchino Visconti, Rocco e i suoi fratelli (Rocco and His Brothers), peliculă prin care regizorul italian iese din neorealism prin accentuarea dramei individuale a fiecăruia dintre cei cinci băieţi ai familiei Parondi, băieţi de la ţară, din sudul Italiei, strămutaţi în capitala nordului italian, Milano. Pe lîngă o lectură politică foarte vie în prezent (v. relaţia mai mult decît tensionată dintre nordul Italiei faţă de sud), filmul prilejuieşte şi întîlnirea - la începuturile carierelor lor - cu două staruri europene incontestabile: Alain Delon în rolul lui Rocco şi Claudia Cardinale în cel al Ginettei (cumnata lui Rocco). Dincolo de convenţiile cinamtografice ale vremii, nu e de trecut cu vederea nici rolul Annei Girardot, prostituată şi măr al discordiei, care rupe familia Parondi.

Rocco e i suoi fratelli este un punct esenţial în înţelegerea evoluţiei lui Visconti spre filmele făcute în ultima parte a vieţii, mai ales spre tulburătoarea Moarte la Veneţia. Poţi remarca rigoarea mizasncenei, atenţia pentru detaliu, sondarea prihologică, dar şi un fel de "răceală", scrobeală pe care o poţi găsi în mai multe dintre filmele italianului.

Organizat în mai multe episoade, fiecare accentuînd evoluţia lui Vincenzo, Simone, Rocco, Ciro şi Luca, filmul se întinde pe mai mult de 170 de minute. De aceea va trebui să vă înarmaţi cu răbdare, mai ales că, deşi fiecare episod are climax-ul lui, cea de-a doua parte a filmului e cea care poartă toată tensiunea. Însă e un exerciţiu pe care vi-l propun, mai ales pe un film pe care nu ar trebui să-l rataţi.

Atenţie, pericol de rîs - Supravieţuitorul

Aşa cum a vuit toată ţara, toată presa liberă, neliberă, tabloidă sau netabloidă, comisarul Moldovan s-a întors în ultimul film al septagnarului (în curînd octogenarului) Sergiu Nicolaescu. La trei ani după involuntar-parodia postrevoluţionară 15, Nicolaescu se întoarce cu un blockbuster produs de MediaProPictures (cu pelicule "tari" la activ - mai ales cele cu Garcea) şi finanţat substanţial de statul român, prin Centrul Naţional al Cinematografiei. Supravieţuitorul a scos din traista CNC, după jurizarea "cu plicurile închise" (parol monşer!), 1.800.000 lei, în timp ce 4, 3, 2-ul lui Mungiu nu a făcut decît 1.150.000 de lei (să sperăm că şi numărul premiilor va fi direct proporţional - asta da glumă!).

Semn că banii au folosit totuşi la ceva e faptul că Supravieţuitorul e evident mai bun decît 15 sau Orient Express, cele două filme cu care Nicolaescu s-a agăţat şi de al treilea mileniu. Imaginea e mai lucrată, păcat însă că au ratat sincronizarea cu sunetul (momentele în care una citeşti pe buze şi alta auzi sunt delicioase). Muzica aproape că merge, însă ceea ce te ţine în sală este jocul execrabil al actorilor (culmea, al actorilor profesionişti!) şi scenariul scris parca de o gaşcă de maimuţe în timpul unui atelier de creative writing.

Să începem cu actorii. Îl avem pe Petr Falc, care-l joacă pe comisarul Moldovan tînăr, dublat de vocea lui Sergiu Nicolaescu. E unul dintre actorii care mai mişcă ceva în front, alături de Jean Constantin (ţiganul Limbă). În rest, crimă şi pedeapsă. Sergiu Nicolaescu e comisarul Moldovan bătrîn, grizonat, cu barbă şi ochelari, cu un joc de parca ar fi intrat deja în rigor mortis, Vladimir Gaitan, în rolul lui Goldberg, recită o serie de replici ca un copil de grădiniţă. Ion Riţiu, în rolul lui Cristian Vasile pare mai convingător, iar Cristi Iacob îşi reface rolul din 15.

Non-actorii, mai exact vedetele glossy de prin Libertăţi, Can-Can-uri şi telenovele, alese pe sprînceană, parcă nici nu contează. Ileana Lazariuc şi Lucian Viziru îşi joacă rolul de telenovelă (dacă merge la Acasă, de ce să nu meargă şi la cinema?!), Loredana e mai crispată decît o păpuşă dezarticulată, iar Cristina Rus oferă cea mai amplă colecţie de zîmbete bovine din istoria cinematografului - nu numai românesc, din păcate.

E adevărat, shakespearian vorbind, că "lumea e o scenă şi toţi suntem actori". Dar cînd bătrînul Will se împreunează cu mentalitatea de de colhoz, pot naşte monştri, cum se vede şi în Supravieţuitorul. Evident, actorii profesionişti sau de ocazie se pot plînge că n-au avut ce juca. E şi asta drept, scenariul fiind, aşa cum spuneam mai sus, partea cea mai slabă a filmului. Dialogurile sunt mai mult decît plictisitoare, sunt de-a dreptul stupide, mai ales atunci cînd conţin şopîrle sexuale... că de, a ajuns şi Sergiu Nicolaescu la vîrsta maturităţii sexual-cinematografice. În sala de la Arta au stîrnit hohote de rîs mai ales replicile care dădeau într-un postmodernism involuntar. De exemplu, după un dialog focos, dar banal între George Mihăiţă (Haral) şi Vladimir Gaitan (Goldberg), unul dintre mafioţi spune vădit iritat: "Tu nu-ţi dai seama că avem un dialog complet idiot?". Sublim, nu? Şi cum o dată nu e de ajuns, şi Ileana Lazariuc (Zarada), după ce se dezbracă, îmbracă, hîrjoneşte cu Latino-Lover-ul Viziru (Cristian Vasile) îi aruncă foarte serioasă acestuia un "Hai gata, că am devenit deja siropoşi!". Hohote de rîs instantanee. Oricum, ai putea face un concurs de "cele mai amuzante replici ever" numai din prostiile pe care trebuie să le debiteze Loredana (Lori) sau Ileana Lazariuc.

Poate că vreţi să ştiţi şi povestea, destul de alambicată, dar simplă. Comisarul Moldovan a făcut puşcărie, politică!!! bineînţeles, la închisoarea Făgăraş (cunoscătorii vor recunoaşte imediat închisoarea de la Sighet). Acolo a fost terorizat de un rus, starostele închisorii, care-şi obligă deţinuţii la ruletă rusească (faza cu ruleta rusească e aşa, un fel de brodaj cu secvenţe din Intacto şi The Deer Hunter, dar asta nu se pune). După ani şi ani, acelaşi comisar e "undeva în Europa" mai exact la Praga, deşi există şi imagini filmate la restaurantul Reduta (tot de pe undeva, de prin Europa, nu-i aşa?). La Casino-ul unde se ţine "ineditul" concurs de ruletă rusească regulile sunt făcute de Goldberg, veche cunoştinţă a Comisarului, condus din umbră de bătrînul fost director de închisoare. Cam jumătate din populaţia oraşului de "undeva în Europa" pare să fie românească, născută şi crescută pe străzile Bucureştiului. Dar asta nu contează, e doar ficţiune. Şi străinii din oraşul de "undeva în Europa" vorbesc tot o engleză cu accent de Dîmboviţa. Dar nici asta nu contează. Ce contează e că Sergiu Nicolaescu a declarat, la premieră, că "Nu cred că mai fac un "Comisar", m-am văzut şi acuma şi cred că e bine să-l opresc. Pot să fac alte subiecte cu Petr Falc şi actori tineri". Oricît m-ar bucura o veste ca asta, nu pot să-mi închipui ce înseamnă că nu va mai fi un Comisar Moldovan, după finalul Supravieţuitorului.

Povestea poarcei - Penelope

Nu mai ştiu cînd, nici unde, am auzit pe cineva spunînd despre o tînără domnişoară că e o "poarcă". Poarcă era perechea porcului, mai elegant numită decît cu deja perimatul "scroafă". Poate că, noi românii, avem un imaginar porcesc destul de bogat, dacă mă gîndesc numai la expresii precum "fratele porc", la "Povestea porcului", la tăierea porcului (simbol solar) de Crăciun, la felul în care bunica ne spunea, în loc de nepoţei, "nepurcei"... şi exemplele ar putea continua.
Dar nu cred că la asta s-au gîndit autorii ultimului film care o are ca protagonistă pe strania Christina Ricci, care şi la vîrsta de 28 de ani îşi păstrează aparenţa de pre-adolescentă maturizată forţat (aer care îl făcuse pe Burton să o aleagă într-un rol memorabil în Sleepy Hollow). Penelope, personajul lui Ricci, e o tînără care s-a născut cu un rît în loc de nas şi care îşi caută independenţa şi dragostea în lumea largă. Ca să le găsească, trebuie să-şi părăsească familia (în special mama prea protectivă), casa şi eternele "tîrguri de peţit" organizate de o firmă angajată special pentru a o mărita pe fata cu nas de porc.

Scenariul merge pe structura tipică a basmului, care se pare că prinde în ultimii ani la Hollywood, producătoarea Reese Witherspoon lucrînd cu scenarista Leslie Caveny, premiată cu Emmy pentru episoadele scrise pentru serialul de comedie Everybody Loves Raymond. Regia îi este încredinţată debutantului în lungmetraj Mark Palansky, care se achită de treabă surprinzător de bine, deşi nu excelează.

În fond, cine e Penelope şi pentru ce militează ea (toate personajele americane militează, mai ales în ultimii ani, pentru ceva!). Penelope e un personaj care îşi doreşte să calce pe urmele mult mai atractive ale celebrei Amelie Poulain, care trăieşte iniţial într-o lume plină de culoare, dar artificială, pe care o părăseşte pentru "the great outdoor", locul aventurii, libertăţii şi, evident, dragostei. Militează pentru egalitate în şanse şi respect pentru cei "diferiţi", încearcă să demonstreze că în spatele fiecărei apariţii la limita anormalului sau monstruozităţii se poate ascunde o inimă mare. Chiar dacă sună forţat, rezultatul nu e unul strident, ci temperat, amuzant pe alocuri şi plin de cadre seducătoare cromatic.

În rolul prinţului îl veţi putea revedea pe hiperactivul James McAvoy (5 lungmetraje de succes în 2006 şi 2007, 3 la care se lucrează în 2008). McAvoy se anunţă una dintre figurile masculine de succes ale Hollywood-ului, noul băiat rău al filmelor cu bugete imense. Şi Reese Witherspoon (deja cu un Oscar în buzunar) şi-a rezervat un rol original în filmul pe care l-a finanţat.