România, ca o legiune straina

"România e o ţară în Africa, noi trăim în găuri insalubre, sub pământ, suntem canibali, vînăm şobolani cu arcu', nu avem maşini, că ne deplasăm prin copaci vopsiţi în galben şi toate construcţiile care le puteţi admira dacă alegeţi să faceţi o excursie pe aceste meleaguri sunt construite de o civilizaţie superioară cu care noi nu avem nici o legătură. Vă mulţumim!". Citat perfect pentru un film defect, de la Paraziţii, pentru conu' Daneliuc, care a recidivat în film cu finanţarea noastră, a proştilor care cotizează la bugetul din care suge CNC-ul şi al fraierilor care au dat şi vor mai da bani să vadă "admirabila" Legiune străină. Amin!

Săptămîna asta, ca tot clujeanul de rînd, am avut de ales între filme multe şi proaste. Cele mai răsărite sînt, poate Busola de Aur şi L-am servit pe regele Angliei, dar şi ele lasă de dorit. Cu tot spiritul patriotic am ales să văd Legiunea străină a lui Mircea Daneliuc, film de 7 şi 5 lei la casa de bilete, dar de 2 lei în sală. După jumătate de oră, amicul M. a renunţat. S-a dus la 10.000 B.C. Nu ştiu dacă m-am simţit mai patriot sau mai fraier că am stat cu Daneliuc pînă la sfîrşit. Şi problema nu-i cu sfîrşitul... nu numai, adică. Filmul e putred da capo al fine. Mai exact, de la un generic la altul, în toată splendoarea lui de film galben, patetic şi amatoricesc.

Daneliuc creează, cu toată înverşunarea de care este capabil, o Românie pe care noi ar trebui s-o luăm de bună. Acţiunea se petrece undeva în nordul Moldovei, prin judeţul Suceava, unde gripa aviară loveşte greu într-o populaţie de babe, de oameni care au singurul scop de a ieşi din ţară pentru a popula Europa cu această "legiune străină", de căpşunari, bişniţari, curve, hoţi, violatori, cerşetori bla bla bla. Rică Răducanu (ales pentru notorietate, nu pentru calităţile sale actoriceşti!) e un căpătuit, un fel de baron local mereu în tranzit, pe numele mic, Maricel. Dar asta nu e povestea lui. Oana Piecnita este Lilica, o duduie cu aere de "imancipată", o doamnă de carne şi fier a comunei, şi ea cu succes la export. Dar nu e nici povestea ei. Despina Stanescu e Vergina, mama Lilicăi, o bătrînă care-şi pune capul pe şine de sărăcie şi disperare - gripa aviară i-a eliminat păsăretul din curte - dar cu sute de euro sub pernă şi care se foloseşte şmechereşte de un jaf real şi un viol imaginar. Bineînţeles, nu-i nici povestea ei. Mitu, Aurel şi Stelică sunt trei prieteni, ca trei ciobănaşi mioritici, primul soldat în termen, al doilea poliţai comunal (good cop, of course) şi soţul Lelicăi, iar al treilea bişniţar local şi hoţ de benzină. Cumva, ai crede că e povestea lor, a celor trei naivi care vor să scape de o ţară de căcat şi să aterizeze drept în faimoasa Legiune străină, unde e rigoare, e luptă de supravieţuire, e "toţi pentru unul şi unul pentru toţi". Fără să-şi dea seama însă - că de aia îs ţărani proşti spre deosebire de regizorul "filosof" - că de fapt România e mai ceva decît legiunea străină, că e o junglă absurdă, numai că aici nu merge faza cu "toţi pentru unul, unul pentru toţi".

Asta e povestea, pe scurt. Oricum e plină de, cum se spune la noi, în Moldova, bălării. Daneliuc îşi propune să treacă dincolo de realitatea imediată, prin scene parcă trase la indigo după creaţia extrem-naţionalistă eminesciană şi puternic alegorice. Cei care "sug sîngele poporului", asemeni lipitorilor care-l parazitează pe Aurel la finalul filmului şi apoi, cînd îl părăsesc, devin nu numai o metaforă de foarte prost gust, ci şi un loc comun de zile mari. Daneliuc nu-şi poate duce scenariul dincolo de aceste clişee încrîncenate. S-a blocat acolo şi nu cred că va mai putea să se desprindă de optica asta. Never ever.

Cel mai mare păcat al filmului pe care l-a creat cel care a fost odată un mare regizor e că România anilor 2006-2007 (la care se raportează regizorul şi scenaristul) oricît de caricatural şi de puternic ar vrea s-o schiomonosească Daneliuc, nu mai arată aşa. E ca şi cum eu, ca să demonstrez că patru măgari au 20 de picioare împreună, mă încăpăţînez să pornesc de la premisa că un măgar are, de regulă, cinci picioare. Poate că vă vine greu să credeţi, dar, domnule Daneliuc, România pe care încercaţi dumneavoastră să o luaţi la bani mărunţi, nu mai există. S-a dus de prin anii 90 şi n-o să mai revină. E o moară de vînt cu care vă încăpăţînaţi să vă bateţi, dar nu pentru vreo cauză nobilă, ci pentru propriul orgoliu. Dacă nu există, veţi cîştiga, cu siguranţă.

Tehnic, filmul e un dezastru. Nu am putut reţine decît un cadru mai lucrat, dar şi ăla ridicat inutil la rangul de secvenţă, aşa-zisul soundtrack e total pe lîngă şi, de obicei, nu e bine să te bazezi pe Andrieş să-ţi facă, într-un cîntec, morala unui film pe care nu poţi să-l construieşti. E un fel de "să vă cînte domnu' Andrieş despre ce e filmu' ăsta, că nu mai am răbdare să vă fac să înţelegeţi". Şi să nu uităm imaginea nostalgic-comunistă, virată în galben ca filmele româneşti ale anilor 70, solară, am zice.

La final, mă simt dator să transcriu replica unui poliţai din filmele americane: "Nimic de văzut aici. Circulaţi, circulaţi!"