Ce a mai ramas din musical?

Across the Universe este primul musical al anului, nu că ar fi trecut mult de la începutul acestuia. Oricum, e şi primul musical pe care îl văd de multă vreme pe marele ecran, după Chicago, dacă nu mă înşel. Bineînţeles, am tot revăzut anii aceştia de zeci de ori Hair, Jesus Christ Superstar, The Wall, chiar şi Moulin Rouge.
Pentru mulţi, musicalul e acum în cădere liberă. E greu să mai găseşti unul bun – spun unii. În fond, ar trebui să ne întrebăm de unde vine această criză a filmului muzical. Nu ne mai plac “frumoşii nebuni” care îşi cîntă sentimentele, care întorc lumea pe degete numai prin cîntec? Sau l-am trecut definitiv la un gen sub-mediocru, pe care îl mai realizăm doar ca să mai profităm de pe urma vechilor fani, însă cu care nici realizatorii, nici receptorii nu trebuie să-şi bată prea tare capul...
Dacă e să judecăm după Across the Universe, am pierdut musicalul atunci cînd am pus cîntecul mai presus de mesaj, cînd pe ecran se cîntă doar pentru a se cînta şi cînd nu putem face diferenţa între lungmetraj şi videoclip. Asta poţi să înţelegi din prima jumătate a filmului regizoarei Julie Taymor, Across the Universe. După o primă secvenţă patetico-kitsch, care fixează tema şi maniera în care se va lucra cu ea, urmează mai bine de o oră de alunecări fragmentate (trăiască fragmentarismul!) în spaţiu (şi, credeam eu!, timp). Across the Universe e o poveste de dragoste, pe fondul luptei împotriva războiului din Vietnam, brodată pe aproape întreaga discografie Beatles, un fel de videoclip-gigant care se chinuie să prindă sens pînă tîrziu spre final. Pe personaje le cheamă, evident, Jude (Hey, Jude!), Lucy (Lucy in the Sky with Dimonds), Prudence (Dear Prudence), numai aşa ca să prindă în bine în text (în avîntul lor artistic, realizatorii trec cu vederea adaptărea textelor ca să se muleze pe sexul personajelor şi, nu o dată, ies nişte contorsionări intresante). Iar finalul e asigurat de cea mai bagatelizată piesă a Beatleşilor, de la Mircea Radu citire, "All we need is love"... Ce să spun, ieftin pînă la sfîrşit, cu mici excepţii. Cîteva secvenţe care dau bine, pierdute printre toate celelalte pastişate sau parodiate (intenţia folosirii lor e ambigua de la un capăt la altul) după Hair, The Wall, Jesus Christ Superstar şi atît de multe altele.

Povestea fochistului-artistului Jude şi a iubitei lui burgheza-marxista-revoluţionara Lucy te ameţeşte cu ideologia ieftină (a mi se ierta această ieşire... ieftin e felul în care e pusă pe ecran), fără nici o miză. La fel şi fragmentele care se vor psihedelice, unde prostul gust frizează absolutul.
Ca să concluzionăm, cam aşa ar arăta o notare pentru Across the Universe: imagine=varza, muzica=varza (nu ma refer la Beatles, care's geniali, ci la ce au adus nou realizatorii filmului, adica nimic), coregrafie=varza, efecte=varza, story=varza. Se pare ca nimeni din cei care au dat puit acest Across the Universe nu a vazut diferenta intre "a re face varza" si "a face o mare varza".
Nota: Nu am omis intimplator nici secventele ce trimit la filmele Beatlesilor, dar prefer sa nu le comentez. Sau poate doar atit... VARZA.