Domnul J. merge in America

Tocmai am terminat de văzut - acum nici 30 de secunde - de văzut penultimul film al lui Alejandro Jodorowsky (nume greu de scris, deci J. de acum înainte), Santa Sangre. Vechiuţ, chiar vechi. 1989. După aceea a mai facut Rainbow Thief şi, dacă e să ne încredem în Imdb, o să mai facă unul, care se va numi King Shot. Domnul J. e un regizor cu atîtea fetişuri încît îl poţi identifica din milioane de regizori. E încarnarea grotescului, a carnavalurilor putrede, a nebuniei religioase (în majoritatea filmelor lui cu greu poţi separa sentimentul religios - de multe ori tratat parodic - de erezie).
Pentru cei care n-au văzut filmele domnului J, care, de la debutul lui din 1957 nu a facut decît 7 filme, trebuie să insist să fie, pe cît posibl, parcurse în ordine cronologică. Pentru că filmele lui par să putrezească ele însele pe măsură ce trece timpul. Primul lui lung-metraj, Fando y Lys este cu siguranţă cel mai integru, aseptic dintre toate. Urmează nebuniile cu El Topo şi The Holy Mountain, unul mai nebun decît celălalt, apoi e Tusk - pe care nu l-am văzut încă - şi apoi vine acest "contaminat" Santa Sangre.
De ce contaminat? Pentru că, deşi foloseşte aceleaşi reţete, aceleaşi figuri mitologice care îl definesc, creează un thriller (poate e singurul pe care îl poţi încadra într-un gen) cu un final pe cît se poate de american.
Puteţi spune că, totuşi, intenţia este iarăşi de a lua în rîs, de a trege pe sfoară (lucru la care se pricepe, v. Holy Mountain), dar totuşi există un dezechlibru major între prima parte a filmului (J.iană par excellence) şi cea de-a doua, unde o ia pe mize mici, pastişează la greu din Hitchcock (v. Psycho), fiorul religios, chiar şi cel ce se trăgea dintr-o mistică orientală, dispare dincolo de o poveste psihologică deja spusă.
Ce e interesant de urmărit sînt puţinele simboluri şi metafore pe care le mai aruncă în joc (faţă de El Topo, de exemplu), pentru a vedea în ce fel a putrezit imaginarul domnului J, cel care s-a jucat atît de mult cu personaje mutilate fizic şi psihic, suferinzi de boli incurabile, de răni pe care J. a încercat mereu să le exhibe.
Mizează într-adevăr din nou pe voyeurismul nostru bolnav, însă îl îndulceşte cu ceva feeling fast-food. Carne, sînge, dar şi mult ketchup şi muştar, să nu cadă greu la minţile obeze. Cu asta s-a ales domnul J. cînd a mizat pe America.